Aflandu-ma in fata primului meu salt, ma simteam mai pregatita ca niciodata. Nici nu ma gandisem prea mult la saritura propriu-zisa ( parasirea avionului, pozitia corpului, deschiderea parasutei principale, pilotarea, pozitia corpului la aterizare ). Voiam pur si simplu sa ma las purtata de curentii de aer, sa ma aflu pentru cateva secunde in cadere libera, pentru ca la final sa pot spune ca am zburat, fara Redbull.

Emotii n-am avut. Va spun sincer, nu incerc sa bravez, dar chiar n-am avut emotii. Fiind un salt in tandem, de mine depindeau prea putine. Iar domnul Ramiro, cel caruia ii multumesc in mod special, mi-a inspirat incredere maxima si mi-a transmis caldura sufleteasca. Cand eram in avion, a pus mainile sale pe umerii mei, iar eu am inteles ca totul va fi ok.

Cand esti acolo, sus, nu ai prea mult timp sa realizezi ceea ce faci. Eu stiu ca am taiat-o pe usa aeronavei la scurt timp dupa ce aceasta s-a deschis. Andy, fotograful, m-a intrebat daca e ok, iar eu, uitandu-ma spre pamantul ce se afisa sub noi, i-am facut semn ca da. Eram nerabdatoare.

Iar restul e istorie. Sentimentul acela de cadere libera e unic, greu de relatat in cuvinte.

Sunt insa convinsa ca daca as face cursuri de parasutism si ar sosi momentul sa ma arunc singura din aeronava, sa-mi iau viata in propriile maini, mi-ar fi frica. Probabil ca in usa avionului, procesul rapid de succesiune a gandurilor mele ar fi mai complicat. As oscila intre da si nu, intre placere si frica, intre dorinta si teama de  necunoscut.

Eu in general sunt sceptica si imi este greu sa am incredere in oameni de la inceput. Dar cum ai putea sa n-ai incredere intr-un om pe care-l intrebi de cati ani sare cu parasuta si care iti raspunde ca are mai multi ani de sarituri decat ai tu de viata. 🙂

Iar acum, in asteptarea fotografiilor din aer, va las cu cateva colaje din fotografiile facute ieri, pe aerodromul Clinceni, cu telefonul.

Si apropo, ma bucur enorm ca i-am cunoscut pe oamenii care fac chestiile astea: