Zece minute de panică

La 18.11 vorbeam la telefon cu prietena mea care-mi spunea că în nordul Bucureștiului plouă. În momentul acela în Piața Romană tuna și primii stropi timizi se zăreau pe asfalt. În două minute însă situația era cu totul alta. Pietonii fugeau ca șobolanii, ferindu-se de stropii reci de ploaie.

Stațiile de autobuz erau pline. Mașinile ajungeau doldora în stație, dar unde-s mulți, mai încap câțiva, asta-i deviza neoficială a RATB-iștilor. Eu am urcat aproape uscată în autobuz, și după două stații eram cam la fel de udă ca ultimii urcați. Înăuntru, ferite de picăturile ude, spiritele călătorilor se încingeau. De 4 ani de când merg cu autobuzul, am învățat să fiu indiferentă la toate situațiile penibile de zi cu zi. Dar astăzi un tânăr m-a scos și pe mine din sărite. Dacă urăsc pe cineva pe lumea asta, sunt cei de vârsta mea care nu dau doi bani pe zecile de ani ai altora. Încordare și disconfort, neliniște excesivă, toate se citeau pe fețele crispate ale oamenilor din jurul meu.

La 18.30 coboram din autobuz și mă întrebam unde m-aș adăposti în caz de grindină. După alte cinci minute însă, ploaia era de domeniului trecutului, iar eu mă îndreptam zâmbind spre scara blocului, după ce țopăisem vioaie prin bălțile care întreceau înălțimea trotuarului.

Probabil că acum circulația este încă îngreunată de cantitatea mare de apă din oraș.

Dar miroase a ploaie, spiritele s-au calmat… oamenii au înțeles că frumusețea ploii stă în caracterul ei imprevizibil. “Inveți să iubesti ploaia așa cum înveți să iubești vinul: mai întâi te strâmbi, ca să pari diferit și cu riscul de a nu-ți face cunoscute gusturile.” (Despre ploaie – Martin Page)

Firește, puteți să mă contraziceți.