Cea mai dură pedeapsă

Am un nepot. Mihai. Are 7 ani şi iubeşte să alerge. Mult. Sunt zile în care nici eu, nici ai mei, nici fratele meu sau soţia lui nu pot ţine pasul cu el. În momentele de pauză, de altfel rare, apuc să vorbesc cu el despre diverse lucruri şi să îi povestesc câte năzbâtii făceam când eram eu mic. Îi dau idei, ştiu, dar îmi place să îi menţin pe ceilalţi din familia mea într-o formă fizică bună şi concentraţi tot timpul.

Eh, într-unul dintre aceste momente voiam să îi povestesc de jocurile de care mă bucuram când eram mic, de la castelul, şotron şi până la jocurile cu mingea - 21 sau miuţa. L-am rugat şi pe el să-mi povestească cu ce se joacă ei, cu ce se mai distrează. Am fost puţin debusolat auzindu-l cum îmi povesteşte de nu-ştiu-ce joc pe calculator cu diverşi “eroi” şi “eroine” (credeţi-mă când vă spun că dacă le vedeaţi cum erau desenate, numai eroi/ne nu erau) în care trebuie să omori, dap, să omori “the bad guys”.

Plecând de la această discuţie îmi amintesc ca cea mai dură pedeapsă pe care ai mei puteau să mi-o dea vreodată, când eram mic, era să nu ma lase sa ies la joacă în curtea blocului. Puteau să îmi facă orice altceva: să îmi ia Tom si Jerry, să nu imi dea dulciuri, să nu vorbească cu mine, dar gândul că ar putea exista posibilitatea să nu mă lase să ies afară era crâncen. Bineînteles că s-a întâmplat! Cauzele pentru această pedeapsă erau diversele (acum foarte banele): note proaste, faptul ca nu îi ascultam sau le vorbeam urât (a se citi urât, nu vulgar).

Gândul că o sa stau în casă şi o sa ma uit pe geamul de la bucătărie cum prietenii de distracţie se joaca în curtea blocului mă întristează şi azi.

Acum? Acum lucrurile s-au schimbat putin. Copiii stau în casă mai mult decât stăteam noi, însă nu o văd ca pe o pedeapsă. Le place să se joace StarCraft, WoW şi alte nebunii “in-house”. Pe lânga comunicare şi distracţia a devenit virtuală.