Crăciunul de poveste

Oricât de comercial ar fi devenit Crăciunul, pentru mine perioada asta e cea mai frumoasă din an.

Vacanţa de iarnă e VACANŢA. Şi îmi aduc aminte de multe dintre vacanţele mele de Crăciun. Îmi aduc aminte, de exemplu, de grădiniţă şi de iarna în care l-am văzut pe Moş Crăciun mai … uman decât mi-aş fi dorit. Avea o barbă lungă, albă, dar semăna perfect la statură şi la glas cu una dintre doamnele de serviciu de la căminul unde eu aveam penultima serbare de Crăciun.

Revăd după-amiezele în care bunica punea coaja de portocală pe plita încinsă, ca să miroasă frumos. Sau coji de măr.

Ţin minte perfect noaptea în care mă hotărâsem să-l aştept pe Moş Crăciun. Voiam să-l întâlnesc cu orice preţ, să-i mulţumesc pentru toate cadourile frumoase pe care mi le face. L-am ţinut astfel ocupat pe frate-miu toată noaptea.

Ştiu şi-acum câte pagini aveau cărţile colorate cu imagini de Crăciun. Aveam o carte despre o fetiţă săracă, o carte cu multă gheaţă şi patine şi ferestre frumos împodobite şi veşnica mea carte cu animale, scrisă în franceză, din care n-am înţeles niciodată nimic, dar ale cărei imagini erau tare frumoase.

Îmi aduc aminte de o iarnă cu multă ninsoare. De fapt, eram încă în gimnaziu, într-a şaptea cred, şi pe 24 decembrie stabilisem că mergem să-i colindăm pe profi. Numai că în noaptea aceea de 23 spre 24 decembrie a nins mult. Atât de mult că dimineaţă la 9 nu se circula decât pe străzile principale. Oricum, cei mai mulţi oameni (ăia normali la cap) stăteau în casă, la căldurică. Noi însă am plecat bine îmbrăcaţi, cu mânuşi de schimb, să colindăm. 15 minute colindam, 20 de minute ne băteam cu zăpadă pe aleile din Hipodrom. Şi făceam îngeraşi la fiecare grămadă de zăpadă mai apetisantă.

Anul ăsta e prima oară când nu sunt de Crăciun la Brăila cu ai mei. Şi cred că e prima oară când ai mei n-au făcut brad. Tata mă întreabă de vreo 2-3 ani “Şi… mai vrei brad?” Pentru el toată povestea e un deranj mai mare: în primul rând, el cumpără bradul; apoi, el îl ciopleşte ca să stea fix în suportul de brad. El îl cară sus în casă şi tot el îl duce la gunoi după ce trec sărbătorile. În ultimii ani, de când m-am mutat eu în Bucureşti, bradul l-am împodobit mereu cu ei, dar apoi mama e cea care îl despodobeşte, iar tata e cel care face curat după toate acele care cad.  Aşa că-i înţeleg. Dar dacă n-aş fi avut brad în apartamentul din Bucureşti aş fi insistat să facem brad. L-aş fi cumpărat eu. Toate ca toate, dar Crăciunul făra brad (şi casa fără decoraţiuni peste tot atârnate) nu e Crăciun.

Şi-acum, când SMS-urile cu “Fie ca” ţin reţelele telefonice ocupate, vă doresc şi eu un Crăciun fericit, cu timp pentru voi (“It’s time to waste some time”), cu întâmplări memorabile, cadouri care să stârnească zâmbete sincere şi cu oameni cu care să vă bucuraţi de realizările de peste an. Să fiţi buni!