Locuind în Paris (guest post)

Încă puțin și se face un an de când m-am mutat la Paris. Am debarcat într-un mod puțin haotic – aveam toate bagajele la o prietenă undeva în nord-vestul Parisului, însă dormeam la un alt prieten undeva în celălalt capăt al orașului. Deh, nu e atât de simplu să găsești de pe o zi pe alta un acoperiș și o masă caldă pe malul Senei. Dar am avut noroc și pribegia mea nu a durat decât câteva zile și am găsit o cameră a mea și doar a mea undeva în sudul Parisului. De pe fereastrea mea se văd 2 părculețe, turnul Montparnasse în dreapta și, seară de seară, lumina de la Turnul Eiffel care face turul cerului.

Sunt convinsă că a lu’ Cîrîc n-a avut nici cea mai vagă idee că e pe cale să-mi ceară imposibilul, voalat în cuvinte micuțe: „Ana, scrie despre Paris. Cum e acolo. Ce-ți place ție, din-astea. 🙂 ”

Ea nu are cum să știe că orașul ăsta îți intră pe sub piele și că ajungi să dezvolți o relație nepotrivită cu el. Nici cu el, dar nici fără nu ți-e bine. Parisul, în purul stil franțuzesc, îți va trezi un sentiment unic și intens. Fie îl adori, fie îl urăști, indiferența nu există.

Eram obișnuită cu Parisul cu vreo 3 ani înainte de mutatul „oficial”. Întâi venisem în vacanță 2 săptămâni, apoi au urmat cei doi ani de master de la Orléans – care nu e decât la o oră de tren distanță de Paris. Așa că ne cunoșteam și acomodarea (dacă-i pot spune astfel) s-a făcut repede. Născută și crescută la București, venitul la Paris m-a înviat. Să nu mi-o luați în nume de rău, Orléansul este minunat  – atât cât îi permit limitele de orășel de pe malul Loarei (din provincia imediată a capitalei) cu faima de a-și arde fecioarele pe rug (vezi Jeanne d’Arc, „iubirea” franco-engleză și auzitul de voci). Așadar și prin urmare nu mi s-a părut mare scofală că mai nou am adresă cu 75000. Ei și ce? De parcă nu e aceeași treabă să locuiești și să muncești la Paris sau la București?

Şi totuşi cum este să trăieşti la Paris? Primul răspuns care-mi vine în minte e „ca peste tot” dar apoi îmi amintesc de entuziasmul și de uimirea prietenilor pe care i-am plimbat în jus și-n jos prin „Capitala Modei”. De zâmbetul larg, demn de reclamă la Colgate, pe care-l afișau când ajungeau la poalele Schelei și-și frângeau capul uitându-se în sus, sus, tooooot mai sus. De frenezia cu care înșirau muzeele de la Orsay și până la Pompidou. De cum rămâneau gură cască, privind Notre-Dame de pe bărcuţa de pe Sena. Hey, până și lui Brăduț i-a plăcut Parisul.

Cum e să trăiești la Paris? Ca în film. Cum care film? Midnight in Paris. Oricât de cotidian mi-ar fi totul, uneori tot mă mai surprinde și pe mine. Ca în seara de sâmbătă când în fața mea la trecerea de pietoni era o femeie de vreo 30 de ani, îmbrăcată cu o rochie după moda anilor ‘20, din mătase crem; cu bentiță sclipitoare peste frunte și cu o pereche de Louboutin din paiete negre în picioare. Traversează ușor grăbită și se urcă în primul taxi.

Sau când după o cină târzie într-un restaurant aproape de Eglise de la Madeleine, a trebuit să iau taxiul și drumul spre casă era pe Rue Royale care dă pe Rue de Rivoli și Place de la Concorde. Și e suficient de târziu încât piața să fie aproape goală, așa că-mi plimb privirea în pace – din stânga de la Tuileries, spre obeliscul din mijloc spre începutul de Champs Elysées din dreapta. Traversăm Sena și văd în depărtare Schela care sclipește. Hmm, trebuie să fie 1 noaptea.

Desigur, se poate întâmpla ca atunci când traversezi Place Vendôme să ai un moment existențial și să mulțumești Celui de Sus că nu suferi de epilepsie. Nu de alta, dar cine știe ce criză monstru ai fi făcut din cauza blițurilor zecilor de paparazzi care au ochit pe Cineva Important intrând la Ritz. Ridici din umeri și mergi mai departe. Hei, se poate și mai rău. De exemplu, când e Săptămâna Modei și te nimerești undeva în cercul închis dintre Louvre – Rue Rivoli – Faubourg Saint-Honoré și ai impresia că ești pe platoul de la Gossip Girl.

Ar mai fi și autobuzul. Mie-mi place cu autobuzul. E ceva liniștitor în privitul pe geam și toate instantaneele care ți se plimbă prin fața ochilor. Că mă urc în 68 sau 38, nu contează, amândouă șerpuiesc ușor spre centru. 68 o ia pe Raspail și tot peisajul haussmanian ca să iasă la Sena undeva între Louvre si Tuileries. Urmează pasajul subteran, Faubourg de Saint Honoré și apoi Avenue de l’Opéra. Oricum la operă trebuie să cobori ca s-o iei încetișor pe Grands Boulevards spre „Expiratul lor”. Cu 38 e ceva mai școlărească plimbarea. Trece fix pe lângă Jardins de Luxembourg și al ei Senat ca să coboare pe Saint Michel spre gârlă și să te lase în față la Théâtre de Chatelet. Dacă te dai jos la grădină, Panthéonul, Sorbona și liceele de elită te așteaptă la doi pași. La fel și multe cafenele, terase și puburi studențești, doar c’est le cinquième (al 5lea arrondisment, cel al studențimei).

Apoi micile detalii tipic franțujești. Micul-dejun „dulce”: croissants de toate dimensiunile, pain au chocolat, pain aux raisins (un fel de croissant cu stafide), chausson aux pommes (un fel de ștrudel), cafea, cacao, toate variantele de suc de fructe. Să te păzească sfântul să spui că tu ai mânca o omletă sau un sandviș cu șuncă!! O să se uite la tine ca la o arătare cu 5 capete și restul mâini.

Apoi cafeaua este sfântă. Oricând, oricum, oriunde este timp pentru „un petit café”. Nu contează cât de târziu sau de devreme este, un degetar de cafea neagră tare ca piatra și iute ca săgeata nu se refuză niciodată.

 Să nu uităm engleza. Cel mai mare complex pe care fii lui Napoleon îl au. Ei nu pot să vorbească engleză. Genetic nu sunt construiţi pentru limba lui Shakespeare. Plus că au bunul obicei să traducă tot. Absolut tot. Tooooot!!! Sursă de confuzie și amuzament: Hangover = Bad trip, In time = Time out, Manhattan = Manatan, Hollywood = Oliud și tot așa. Îți trebuie ceva luni de adaptare la fonetica limbii franceze aplicate la engleză.

Dar Parisul nu este tot doar lapte și miere. Ca orice metropolă, plăteşte tribut fascinaţiei pe care o exercită. Este tot timpul aglomerat. Și plin de turiști. Indiferent de sezon, de vremea de afară sau de ziua săptămânii vei întâlni cârduri de americani care cu fiecare pas făcut își descoperă limitele ignoranței.  „Girl, like OMG! This Louvre castel-thing it’s like soooooo old. Europeans are soooo awkward.” Treci de ei și de departe auzi un zumzet insistent. Ah, da! Vecinii din sud cu care se împarte Mediterana. Spaniolii. Incredibil de gălăgioși și de… gălăgioși. Rămân desigur, veșnicii fotografi – orezarii: chinezi, japonezi, coreeani și alte popoare cu ochii oblici.

Ar mai fi și diminețile când te nimerești la oră de vârf la metrou. Și când trebuie să aștepți, lipit de alte zeci de oameni, vreo 30 de minute, doar ca să te apropii de marginea peronului. Apoi mai durează încă 10 până reușești să te urci într-un metrou. La început ești politicos și te ferești, lași lumea să treacă, îți zici că nu vrei să te împungi și înghiontești mai mult decât trebuie. Dar cu timpul, ajungi să devii la fel de mașinal și de orb la ce e în jurul tău. Aștepți inexpresiv în colțul tău de vagon să ajungii la birou sau acasă. Ai căștile adânc băgate în urechi și nu vezi pe nimeni și nimic pe lângă tine. Apoi cobori și te grăbești spre oriunde trebuie să ajungi. 

Tot ce te mai scoate din reverie, sunt elementele extreme.  Cum e alarma ca de război care sună în fiecare primă miercuri a lunii. Sau militarii care se plimbă cu mitralierele de gât, minim câte 3. Îi găsești mereu sub Schelă, apoi pe la metrou pe la Defense, Chatelet etc. Nu prea pricepi ce caută acolo și de ce, dar îți inspiră un sentiment de panică și de „aoleu, mamă! O să mă ia pe sus cu fulgi cu tot!” Și mai sunt tot restul de oameni care îți ies în cale. Musulmance cu burka neagră, care le acoperă din creștetul capului până la tălpi și care poartă mască chirurgicală pe față, pentru că vălul islamic a fost interzis.

Ce idee și pe francezii ăștia: să interzică valul islamic, ținând cont că au cea mai mare comunitate musulmană din Europa… Cerșetorii pe care îi găsești la tot pasul.

Oriunde te-ai afla în Paris – la metrou, pe Champs Elysees, lângă turn, în autobuz, la Louvre, în parc sau la brutărie. Sunt mereu acolo cerșind, drogându-se sau urinând. Dap, am uitat. Paris kinda stinks… if you know what I mean. Dar nu peste tot. În special în anumite cartiere ceva mai sărace unde se cântă varianta franco-arabă de „după blocuri suntem noi carrrrre te facem pă tine”.

Cum ziceam, abia a trecut un an de când m-am mutat la Paris. Azi îl iubesc și mâine îl urăsc. Oricum ar fi, știu că nu aș mai pleca de aici.

 

Mulţumesc, Ana Popescu!



10 Responses to “Locuind în Paris (guest post)”

  1. zvera says:

    Foarte frumos scris! Mai ales ca voi merge in curand, pentru prima data la Paris, mi-a mers la inima! De-abia astept croissants, fresh din fructe si sa-mi exersez boaba de franceza. Merci!!!!!

  2. Andreea M says:

    Baaaaaaaai ce frumos scris!!! Bv Ela pentru ca ai invitat-o pe Ana sa scrie despre Paris! Bv Ana pentru ca scrii asa de frumos (cred ca e a nu stiu cata oara cand te laud). Ela…in cazul in care nu stii, eu am fost cu Ana in liceu 😀

  3. […] rugat Elena sa scriu despre Paris… Dupa 2 saptamani de chinuri am izbutit. Am scris. Insa ar mai fi atatea de spus, vorba lui […]

  4. Claudia says:

    Simpatic articol! Imi regasesc partial impresiile despre Paris, pe care l-am vizitat deja de 3 ori. Mi se par insa deranjante (in sensul desuete, jignitoare si cliseistice) aprecierile privind etnia/rasa/religia de genul “orezarii” asiatici, mediteraneenii galagiosi etc. Sigur, fiecare gandeste si se exprima cum considera, doar ca, pentru un oras cosmopolit precum Parisul si pentru mileniul 3, e cam deplasat, din punctul meu de vedere sa etichetezi dupa astfel de criterii. La urma urmei, amalgamul de popoare, rase, culturi face parte din farmecul parizian. Parerea mea…

    • Claudia, stiu ce zici. Insa o sa o las pe Ana sa-ti raspunda. 🙂

    • Ana says:

      Claudia, multumesc pentru critica. Tot ce pot adauga este ca, pana si intr-un “oras cosmopolit precum Parisul si pentru mileniul 3” originea si rasa te urmeaza oriunde te-ai duce. Cu atat mai mult cu cat, nu esti simplu turist. Aprecierile mele nu s-au vrut jignitoare, poate cel mult cliseistice. Insa apreciez punctul tau de vedere

      • Claudia says:

        Ana, multumesc si eu pentru raspuns. Era mai degraba o opinie, nu neaparat o critica. La urma urmei, viata ar fi plictisitoare daca am avea toti aceleasi perceptii asupra realitatii.

  5. Lili says:

    Stiti vorba aia: mai bine cu rau decat fara rau?! Ei bine, dragii mei, cam asa as rezuma eu “relatia” eu-Paris.
    E una dintre cele mai murdare si aglomerate capitale europene? DA
    E plin de cersetori la tot pasul si, unde mai pui, mare lor majoritate impartasesc aceeasi limba materna cu tine?! DA
    E arhi cunoscut (preconceptual vorbind – daca pot spune asa) pentru aroganta bastinasilor?! DA
    Etc….DA
    Ei bine, eu am spus DA pt o viata pariziana pt “briza” Senei in serile varatece la un pahar de vorba si o bere; DA pt gastronomia locala;
    DA pt eleganta si farmecul arhitectural;
    DA pt cochetaria stradutele infundate departe de ochiul “comercial” al turistului;
    DA pt “boulangerie”-ile calorice la tot pasul;
    DA pt cele 14 RTT uri si inca 20 zile de concediu;
    DA pt viata culturala bogata si pestrita;
    DA si pt….., si pt…. in final, DA pt sentimentul de apartenenta si de bine ce-l resimt!

    Multumesc fetelor pt acest articol!

    Sunt oficial in Paris de aproape 2 ani si inca nu doresc sa-l schimb!

  6. Ovi says:

    Sincer, frumos structurat, real si fara inflorituri! Spor in continuare!

Leave a Reply

css.php