Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la spital
Posted by Elena Cîrîc in Diverse Jan 10th, 2012 | 38 responses
Pe 3 ianuarie seara m-am găsit în faţa unei pofte imense de cartofi prăjiţi. Aveam deja o friptură de pui, un balcon plin cu murături pe alese şi lipseau cartofii. Am avut, aşadar, o masă mult mai plină decât ne-ar fi trebuit. Şi-un pahar de vin roşu. Şi-atât.
După câteva ore am început să simt o durere destul de puternică în burtă. Am lăsat curând laptopul şi m-am dus în pat, crezând că somnul le rezolvă pe toate. N-am putut să dorm, m-am întors de pe o parte pe alta; durerea începuse să fie din ce în ce mai mare. Au urmat câteva ore crunte. Începuse să-mi fie greaţă, am crezut că mi s-a aplecat, mâncasem cu o poftă nesimţită. M-a tras pe mâini. Am adormit în cele din urmă, în repetate rânduri. M-am trezit pe la 5, în momentul în care am îmbrăţişat colacul de la wc. Am adormit din nou. Pe la 6 iar m-am trezit, m-am mai împrietenit o dată cu colacul de la wc. La 7 n-am mai rezistat, l-am trezit pe al meu şi l-am rugat să meargă la farmacie, să-mi aducă nişte pastile de stomac.
Am luat un Metoclopramid şi un Spaverin. Degeaba. Trebuia să plec la birou, era prima zi de muncă. I-am trimis mesaj şefului şi i-am zis că întârzii, că nu mă simt prea bine. M-am culcat. Pe la prânz i-am trimis iarăşi un sms şi i-am zis că mă simt un pic mai bine, dar că nu pot ajunge la birou. Am mai luat un Metoclopramid şi un Spasmomen. N-au avut niciun efect, durerea era la fel de puternică, dar scăzuse către partea inferioară a abdomenului.
La 17.20 plecam spre secţia de urgenţă a Spitalului Militar, cu indigestia în cap. Ajunsă acolo, imediat după ce i-am spus simptomele medicului de gardă, mai în glumă, mai în serios, acesta m-a întrebat: “Eşti operată de apendicită?” Eu: Eh, hehe, nu! Nu, nu cred…” El: “Vedem acum.”
Mi-a luat pulsul, tensiunea, m-au pus la un ecograf şi mi-au luat trei eprubete de sânge. Între timp mă împrietenisem cu asistentul de serviciu, trecea tot timpul pe la mine şi-mi mai verifica “pulsul”. La vreo 45 de minute după ce mi-a luat sânge a trecut pe la separeul în care eram eu întinsă pe pat, învelită până-n gât cu o pătură (aveam şi frisoane) şi mi-a zis: “Nu-i bine.” Şi-a plecat. Prin asta am înţeles că mă păştea o operaţie.
Am aşteptat apoi vizita medicului chirurg de gardă. (“Tu sigur ai mă 18 ani sau te trimit la Alexandrescu?”) Doamna doctor Băjenaru n-a făcut decât să confirme că e nevoie de operaţie, urgent. (Aveam un număr extrem de mare de leucocite, ceea ce însemna infecţie.) M-au programat la ora 21:00. Abia am apucat s-o sun pe mama să-i spun. Am panicat-o rău, ea mă ştia bine. Şi eu mă ştiam la fel de bine. Cu 2 zile în urmă ţopăisem până la 4am la petrecerea de final de X Factor.
Deci pe la 20.00 am ajuns în salonul în care m-au repartizat, iar la 20.20 a venit asistenta să mă pregătească pentru operaţie. Am ajuns în camera aceea albastră, rece, întunecoasă, unde medicii salvează vieţi. Sau…
***
Acum, când deja mă simt mai bine, mă gândesc că a fost bine că totul s-a desfăşurat aşa repede. În mai puţin de 24 de ore eu am acuzat prima durere, am făcut analize, am fost operată de apedicită acută cu peritonită şi m-am şi trezit din anestezia parţială (rahianestezie) fără să vărs şi fără dureri de cap. Ţin minte doar că prietenii mei au râs de mine că le-am zis că am picioarele îndoite şi cică le aveam întinse pe pat. Dar eram înca sub efectul anesteziei şi nu le simţeam.
În prima noapte în spital n-am închis un ochi. Deşi când am ieşit din operaţie eram încă singură în rezervă şi prietenii mei sperau să stea cu mine în noaptea aceea, în scurt timp au mai venit două urgenţe, două doamne care s-au dovedit a fi simpatice. Numai că în noaptea aceea asistentele le-au pus la fiecare câte-o sondă gastrică, adică le-au introdus pe nas un tub de cauciuc prin nas către faringe şi esofag. Şi eu am asistat la durerea lor. Niciuna dintre noi n-a dormit. Dar nici n-am vorbit. Era o tăcere tacită. Abia după ce s-a luminat un pic, cea din stânga a îndrăznit s-o întrebe pe cealaltă: “Mai rezişti?”
În rest, Mihaela, asistenta drăguţă de 30 şi ceva de ani, cu 2 fetiţe care o aşteaptă ziua acasă şi datorită cărora face de gardă noaptea, n-a stat nicio clipă. Toată noaptea ne-a schimbat perfuzii şi de fiecare dată când intra în cameră eu aveam ochii deschişi. (“Tu nu dormi?” m-a întrebat)
Primele zile au fost crunte. Ceai neîndulcit şi zeamă de supă. Regimul meu dietetic actual e fără dulciuri de orice fel. Fără lapte. Fără cereale. Fără fructe şi legume proaspete. De fapt, ar fi mai simplu să enumăr ce am voie să mănânc zilele astea: iaurt cât mai slab, brânză de vaci, carne de pui fiartă şi peşte alb.
Am mai fost în spital şi altă dată, am fost mereu în vizită când cineva apropiat a fost internat. Dar una e să mergi în vizită şi alta e să fii tu internat. Eu credeam că spitalul e un loc liniştit. Dar am înţeles după primele două zile că la 5am e o mare forfotă pe holuri. Pe la 5.30 vine medicul de gardă împreună cu asistentul în vizită. Apoi e agitaţie pe holuri, urmează şedinţa în care doctorii fac planul pentru ziua respectivă (cine operează, în ce ordine etc.). Apoi urmează micul dejun. Apoi vin asistentele să le dea pastile bătrânilor. Apoi se schimbă perfuzii. Apoi antibiotice. Apoi e ora de vizită, se umple holul cu oameni care vin în vizită la cineva nevoiaş.
Tot timpul e un du-te-vino. Cel mai bine era când adormeam pe la 22.00, atunci chiar era linişte. Nu dura mult, însă, căci la 12 noaptea venea asistenta să-mi facă o injecţie super scârboasă în braţ, anticoagulantă, Clexane. Şi să-mi mai bage puţin antibiotic pe venă. Într-una din zile am avut neinspiraţia să mă plâng că mă doare umărul. (m-a durut tare tare în ziua aceea). Proastă alegere, fiindcă m-am trezit şi cu o înţepătură în fund şi Algocalminul ăla a durut.
În rest, una dintre cele mai nasoale dureri e atunci când râd. Serios acum, să te doară când râzi? Crunt.
Acum sunt bine, sunt acasă: Il piacere del dolce far niente. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc să nu fac nimic, am avut nevoie de puţină terapie cu prietenii mei, dar acum sunt ok. Şi mă gândesc la articolul pe care-l voi scrie mâine pe blog, despre una dintre colegele mele de salon. 
38 Responses to “Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la spital”
Leave a Reply
Despre
Să fim prieteni
Eu am avut o experienta de vreo saptamana de stat in spital cand am fost operata si, dupa mai bine de un an, inca nu m-am incumetat sa povestesc cum a fost…
Bine ca esti ok >:D< Odihneste-te maxim!
Cred ca dupa un an privesti un pic altfel lucrurile, detasat. Eu inca nu realizez ca a fost totusi grav, eu am tratat (si inca tratez) superficial. Multumesc!
Eu m-am operate apendicită când aveam vreo 14 ani şi am suferit groaznic. Nu e o operaţie chiar uşoară, totuşi. Anestezia mea a fost tot ca la tine, doar că mie mi-a fost rău două săptămâni din cauza ei.
Şi cu statul în spital, asa-i, numai orori şi forfotă. Eu aveam colegi de spital un tip cu gâtul rupt pentru că sărise în spital prost la bazin şi un puşti lovit de o maşină, inchipuiieste-ti.
Ideea e că te înţeleg perfect. Intr-un fel sunt bune şi experienţele astea, ar trebui sa punem preţ pe ce contează şi sa apreciem altfel totul.
Multă sănătate!
O să ai o cicatrice secsi despre care o să te întrebe copiii şi-o să le povesteşti asta!
Hai că eşti puternică! Te pup tare!
Ma bucur sa stiu ca esti bine si ca ai trecut repede prin experienta asta. Cunosc experienta prin care ai trecut, doar ca eu am facut peritonita in spital, asteptand sa fiu operata de urgenta (au intarziat sa ma opereze prima caci tot apareau mari “urgente” spagoase…)si pentru ca s-a intarziat, mi-am pierdut cunostinta. Atunci am vazut un camp verde si un mare copac – e pe bune treaba aia cu campia verde de dincolo – mi-am revenit, a urmat apoi operatia, dar postoperator am avut toate reactiile adverse ale anesteziei. Inteleg prin ce treci, dar acum poti spune ca ai facut-o si pe asta.
Recuperare usoara sa ai! 
Pff, pe mine m-au luat direct la operatie, am picat pe maini bune. Multumesc pentru toate mesajele de incurajare, Anca!
Ma bucur ca esti bine. Imi pare rau ca nu am ajuns la spital. Te pup cu mult mult drag! Incerc sa nu zic nimic care sa te faca sa razi, dar Ela….fii barbata!
Don’t worry, be happy!
Multumesc!
Ei, ai scapat de apendice, o grija in minus
. Recuperare usoara si asta sa fie ultima data cand ajungi la bisturiu.
No, nu mai e mult si poti sa topai si la alte petreceri. De data aia nu o sa se mai lase cu spital
Stii, eu cand m-am operat de apenticita, eram la urgente. Eram eu si inca un baiat de 19 ani. Eu aveam 14. Si m-au luat pe mine intai pentru ca incepusem sa ma invinetesc si mi era foarte rau. A fost o complicatie. M-am trezit in timpul operatiei si vazand totul in oglinda de pe tavan m-am speriat foarte tare. O a doua anestezie in coloana. ….
…
Si baiatul de 19 ani a murit asteptand ca eu sa ies din operatie!
Ce am simtit…
Ce simt acum cand stiu si traiesc cu asta? O mare, mare recunostinta. Nu stiu fata de cine sau ce. Dar azi eu traiesc si el nu mai este!
Sanatate si sa te faci bine cu toate … ca sa ne vedem…>:D<
O presiune mare pe umerii tai…
Multumesc pentru ca ai impartasit asta cu mine si pentru gandurile bune!
Însănătoşire grabnică! >:D<
Sa-ti faca Dumnezeu sanatatea cum trebuie!
Daaa, într-adevăr, când râzi doare cel mai tare şi eu îmi aduc aminte de când am fost operată. Însănătoşire grabnică!
Am fost si eu pe-acolo si cunosc oamenii, sunt foarte de treaba. Eu inca mai am apendicele, am fost cu piciorul rupt in februarie anul trecut, o poveste urita pe care o poti citi daca ai rabdare
http://agenda-mea.blogspot.com/2011/03/o-patanie-1.html (5 episoade).
Cand ti-era lumea mai draga ti s-a intamplat si tie. Asta e, ne impacam cu ideea si trecem mai departe.
La mine primul si ultimul simptom inainte de operatie a fost ca am inceput brusc sa vomit si nu mai puteam manca nimic, decat o felie de paine, si aia cu chin. M-au dus la spital, m-a apasat pe burta, anestezie generala (cu peripetii), taiat, impachetat, dus la pat si recuperare – e mai tough dar viata ta va fi mult mai buna dupa – gandeste-te ca e doar o perioada, apoi o sa mananci linistita orice si o sa tzopai la fel de fericita. Sanatate!
Da, abia astept sa treaca aceste 3 luni in care trebuie sa evit eforturile fizice mari si medii… simt ca vreau sa fac atatea lucruri. Si abia asteptam sa urc pe munte! Multumesc!
Insanatosire grabnica!
N-as fi vrut sa citesc o asemenea poveste, tot speram ca astea nu ni se intampla noua.
Sa te faci bine cat mai repede!
Multumesc, Cristi. Ma bucur ca nu te-am speriat prea tare la telefon
Pofta cu care ai mâncat n-a avut nici o vină. Apendicita te poate apuca oricând.
Totu-i bine când se termină cu bine şi nici nu e ca şi când apendicele ăla îţi folosea la ceva.
Ţi s-a prelungit vacanţa. S-auzim de bine.
Stiu acum, dar eu in noaptea aceea credeam ca mi-e rau de la mancare.
Partea cu picioare pe care le simti indoite am patit-o si eu. Ioana a ras copios si are si un filmulet ca dovada
)
Cred ca filmuletul e amuzant!
) Ai mei nu s-au gandit sa ma filmeze, erau probabil prea panicati, tocmai le spusesera medicul ca n-a mai vazut de mult un apendic asa urat, negru si urat.
Am citit cu greu articolul tau:), sunt oripilat de spitale. Important e ca esti ok si vei reveni in forta:)
Pai, spitalul nu-i un loc in care mergi de placere. (decat daca iti gasesti vreo iubita pe-acolo
) ) Inteleg inca o data de ce lucrezi intr-o agentie de turism. 
Ma bucur ca ai scapat usor si cu bine din toata treaba asta cu spitalele de la noi. Sa te faci bine si odihna placuta!
ioi, stiu cum e. la fel am patit si eu. impaturita in 4 am ajuns la spital. m-au operat la 12 noaptea si pana la 6 dimineata n-am inchis un ochi, ca nu pot dormi pe spate. si nici n-aveam voie sa misc capul, ca sa nu raman cu dureri infernale… dupa 3 zile am plecat acasa, fara apendice.
Cum, si n-ai avut “poşetuţă”? (asa era numit la noi in sectie tubul de dren)
asa am patit si eu cu apendicita la vreo 12 ani. m-am trezit de dimineata, m-am ridicat in picioare si am pciat de la durere. la 9 seara m-au operat. la fel, peritonita nu stiu cum.
[...] aşa vrea Dumnezeu…” Cu toate acestea, pe mine m-a făcut să trec mai repede peste slăbiciunea mea fizică, m-a făcut să mă dau jos din pat atunci când simţeam că nu pot. Fiindcă o vedeam pe dumneai [...]
Cand am avut prima criza la rinichi cu dureri abdominale groaznice am crezut ca e apendicele…Bine ca e bine.
Ia zi si cum e cu spaga si cum e cu trimisul sa iti iei Clexane-ul de la farmacie, pentru ca in spital nu se gaseste?
Alex, Clexane aveau. Dar nu prea aveau leucoplast sa ne bandajeze
)
[...] pe care îl am, dar m-am gandit ca în aprilie acesta va fi predominant, atunci voi avea din nou voie să o scot pe “Gălbioara” la [...]
[...] fiecare. De fapt, cred că eu sunt singura care n-a alergat. (încă nu mi-am revenit complet după operaţie, [...]
[...] interesant, insa primul lucru pe care l-am facut cand am deschis calculatorul a fost sa caut postul Elenei Ciric, pe care il citisem in graba la un moment dat, dar l-am sorbit imediat dupa operatie, pentru a [...]