Pe 3 ianuarie seara m-am găsit în faţa unei pofte imense de cartofi prăjiţi. Aveam deja o friptură de pui, un balcon plin cu murături pe alese şi lipseau cartofii. Am avut, aşadar, o masă mult mai plină decât ne-ar fi trebuit. Şi-un pahar de vin roşu. Şi-atât.

După câteva ore am început să simt o durere destul de puternică în burtă. Am lăsat curând laptopul şi m-am dus în pat, crezând că somnul le rezolvă pe toate. N-am putut să dorm, m-am întors de pe o parte pe alta; durerea începuse să fie din ce în ce mai mare. Au urmat câteva ore crunte. Începuse să-mi fie greaţă, am crezut că mi s-a aplecat, mâncasem cu o poftă nesimţită. M-a tras pe mâini. Am adormit în cele din urmă, în repetate rânduri. M-am trezit pe la 5, în momentul în care am îmbrăţişat colacul de la wc. Am adormit din nou. Pe la 6 iar m-am trezit, m-am mai împrietenit o dată cu colacul de la wc. La 7 n-am mai rezistat, l-am trezit pe al meu şi l-am rugat să meargă la farmacie, să-mi aducă nişte pastile de stomac.

Am luat un Metoclopramid şi un Spaverin. Degeaba. Trebuia să plec la birou, era prima zi de muncă. I-am trimis mesaj şefului şi i-am zis că întârzii, că nu mă simt prea bine. M-am culcat. Pe la prânz i-am trimis iarăşi un sms şi i-am zis că mă simt un pic mai bine, dar că nu pot ajunge la birou. Am mai luat un Metoclopramid şi un Spasmomen. N-au avut niciun efect, durerea era la fel de puternică, dar scăzuse către partea inferioară a abdomenului.

La 17.20 plecam spre secţia de urgenţă a Spitalului Militar, cu indigestia în cap. Ajunsă acolo, imediat după ce i-am spus simptomele medicului de gardă, mai în glumă, mai în serios, acesta m-a întrebat: „Eşti operată de apendicită?” Eu: Eh, hehe, nu! Nu, nu cred…” El: „Vedem acum.”

Mi-a luat pulsul, tensiunea, m-au pus la un ecograf şi mi-au luat trei eprubete de sânge. Între timp mă împrietenisem cu asistentul de serviciu, trecea tot timpul pe la mine şi-mi mai verifica „pulsul”. La vreo 45 de minute după ce mi-a luat sânge a trecut pe la separeul în care eram eu întinsă pe pat, învelită până-n gât cu o pătură (aveam şi frisoane) şi mi-a zis: „Nu-i bine.” Şi-a plecat. Prin asta am înţeles că mă păştea o operaţie.

Am aşteptat apoi vizita medicului chirurg de gardă. („Tu sigur ai mă 18 ani sau te trimit la Alexandrescu?”) Doamna doctor Băjenaru n-a făcut decât să confirme că e nevoie de operaţie, urgent. (Aveam un număr extrem de mare de leucocite, ceea ce însemna infecţie.) M-au programat la ora 21:00. Abia am apucat s-o sun pe mama să-i spun. Am panicat-o rău, ea mă ştia bine. Şi eu mă ştiam la fel de bine. Cu 2 zile în urmă ţopăisem până la 4am la petrecerea de final de X Factor.

Deci pe la 20.00 am ajuns în salonul în care m-au repartizat, iar la 20.20 a venit asistenta să mă pregătească pentru operaţie. Am ajuns în camera aceea albastră, rece, întunecoasă, unde medicii salvează vieţi. Sau…

***

Acum, când deja mă simt mai bine, mă gândesc că a fost bine că totul s-a desfăşurat aşa repede. În mai puţin de 24 de ore eu am acuzat prima durere, am făcut analize, am fost operată de apedicită acută cu peritonită şi m-am şi trezit din anestezia parţială (rahianestezie) fără să vărs şi fără dureri de cap. Ţin minte doar că prietenii mei au râs de mine că le-am zis că am picioarele îndoite şi cică le aveam întinse pe pat. Dar eram înca sub efectul anesteziei şi nu le simţeam.

În prima noapte în spital n-am închis un ochi. Deşi când am ieşit din operaţie eram încă singură în rezervă şi prietenii mei sperau să stea cu mine în noaptea aceea, în scurt timp au mai venit două urgenţe, două doamne care s-au dovedit a fi simpatice.  Numai că în noaptea aceea asistentele le-au pus la fiecare câte-o sondă gastrică, adică le-au introdus pe nas un tub de cauciuc prin nas către faringe şi esofag. Şi eu am asistat la durerea lor. Niciuna dintre noi n-a dormit. Dar nici n-am vorbit. Era o tăcere tacită. Abia după ce s-a luminat un pic, cea din stânga a îndrăznit s-o întrebe pe cealaltă: „Mai rezişti?”

În rest, Mihaela, asistenta drăguţă de 30 şi ceva de ani, cu 2 fetiţe care o aşteaptă ziua acasă şi datorită cărora face de gardă noaptea, n-a stat nicio clipă. Toată noaptea ne-a schimbat perfuzii şi de fiecare dată când intra în cameră eu aveam ochii deschişi. („Tu nu dormi?” m-a întrebat)

Primele zile au fost crunte. Ceai neîndulcit şi zeamă de supă. Regimul meu dietetic actual e fără dulciuri de orice fel. Fără lapte. Fără cereale. Fără fructe şi legume proaspete. De fapt, ar fi mai simplu să enumăr ce am voie să mănânc zilele astea: iaurt cât mai slab, brânză de vaci, carne de pui fiartă şi peşte alb.

Am mai fost în spital şi altă dată, am fost mereu în vizită când cineva apropiat a fost internat. Dar una e să mergi în vizită şi alta e să fii tu internat. Eu credeam că spitalul e un loc liniştit. Dar am înţeles după primele două zile că la 5am e o mare forfotă pe holuri. Pe la 5.30 vine medicul de gardă împreună cu asistentul în vizită. Apoi e agitaţie pe holuri, urmează şedinţa în care doctorii fac planul pentru ziua respectivă (cine operează, în ce ordine etc.). Apoi urmează micul dejun. Apoi vin asistentele să le dea pastile bătrânilor. Apoi se schimbă perfuzii. Apoi antibiotice. Apoi e ora de vizită, se umple holul cu oameni care vin în vizită la cineva nevoiaş.

Tot timpul e un du-te-vino. Cel mai bine era când adormeam pe la 22.00, atunci chiar era linişte. Nu dura mult, însă, căci la 12 noaptea venea asistenta să-mi facă o injecţie super scârboasă în braţ, anticoagulantă, Clexane. Şi să-mi mai bage puţin antibiotic pe venă. Într-una din zile am avut neinspiraţia să mă plâng că mă doare umărul. (m-a durut tare tare în ziua aceea). Proastă alegere, fiindcă m-am trezit şi cu o înţepătură în fund şi Algocalminul ăla a durut.

În rest, una dintre cele mai nasoale dureri e atunci când râd. Serios acum, să te doară când râzi? Crunt.

Acum sunt bine, sunt acasă: Il piacere del dolce far niente. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc să nu fac nimic, am avut nevoie de puţină terapie cu prietenii mei, dar acum sunt ok. Şi mă gândesc la articolul pe care-l voi scrie mâine pe blog, despre una dintre colegele mele de salon. 😉