3 luni de la moartea sa…

Ma gandesc de atat de mult timp sa-ti scriu. Mai intai eram entuziasmata si voiam sa impartasesc cu tine bucuria mea. Apoi am fost luata prin surprindere de neprevazut si voiam sa descriu durerea ce o simt. Acum… acum a trecut ceva timp si invat sa accept lucrurile asa cum sunt. Trebuie.

Dar sa o iau cu inceputul: iti amintesti, cred, ca ultima oara ti-am scris din Brazilia. Eram in sfarsit acolo si profitam la maximum de tot ce mi se intampla. Imi era mai bine decat anticipasem, ma integrasem perfect, imi facusem prieteni, cunoscusem oameni cu povesti misto de viata si, nu in ultimul rand, traiam ca o braziliana. Adica vesela, dansand samba si-n somn.

Ma gandeam, cat timp eram inca acolo, ca singurul lucru nasol care s-ar putea intampla ar fi sa moara bunica, pe care o stiam bolnava inca de cand am plecat. Ma speria gandul ca as avea de ales intre a ramane in Brazilia, fara sa pot participa la inmormantarea ei, si a ma intoarce inainte de vreme acasa, pierzand astfel sansa pe care o credeam unica.

Cert e ca bunica traieste, nu intru-totul sanatoasa, dar e in viata. Ce s-a intamplat, insa, are legatura cu tata.

Pe 7 iulie, intr-o duminica dimineata, l-am sunat pe tata sa vad ce face. Sambata cand ma sunase el eram la B’estfest, decibeli multi pe metreu patrat, si am agreat sa povestim mai multe ‘maine dimineata’. Nasol a fost cand mi-a raspuns frate-miu, zicandu-mi ca tata nu prea e bine, ca sunt la Spitalul Judetean la urgenta. Si-asa a inceput.

De la un puseu de tensiune, tata a facut edem pulmonar, n-a mai putut sa respire, l-au luat cu salvarea, iar cand a ajuns la spital a intrat in stop respirator. L-au resuscitat, dar si-a reluat functiile dupa 12 minute. Douaprezece minute in care creierul lui a stat neoxigenat, fact ce l-a dus intr-o coma profunda.

Am ramas o saptamana in Braila, si zilnic intre 11-12 mergeam la el in vizita, la terapie intensiva. Cu fiecare zi care trecea, cu atat devenea mai greu pentru noi toti, fiindca eram lipsiti de orice putere. Efectiv eram neputinciosi si asteptam. Doctorii il credeau deja pierdut, noi eram singurii care nu voiam sa acceptam asta. Cum sa acceptam, cum?

Am luptat in fiecare zi, am cautat solutii acolo unde nu erau, am vorbit cu doctori din toate orasele mari ale Romaniei, l-am mangait si i-am vorbit chiar daca parea ca nu ne aude. La inceput poate ca nu ne auzea, dar dupa un timp sunt sigura ca auzea ce-i spuneam. Si dna doctor banuia ca ne aude, fiindca ii crestea mereu pulsul cand ne duceam in vizita, se agita foarte tare, doar ca nu putea efectiv sa ne raspunda. Si nici sa ne dea vreun semn, asa cum vazusem in filme, o strangere din deget, un clipit din ochi, un murmur de buze etc.

24 de zile a rezistat in coma. Trei saptamani in care viata mea, a fratelui si a mamei a fost doar despre asta: despre interpretat semne aproape inexistente si rugaciuni. Pana intr-o miercuri dimineata, cand imi uitasem telefonul pe vibratii si in momentul in care m-am trezit aveam 3 apeluri de la frate-miu. Am inteles… L-am sunat inapoi pe frate-miu si mi-a confirmat: il sunasera pe la 6 de la spital, tata murise pe la 2…

Am inceput instant sa plang si m-am dus direct la Alex, pe care l-am trezit din somn fara sa ma gandesc nicio secunda la el. L-am tras de picior si in hohote de plans i-am zis brusc: a murit tata.

Ne-am adunat bagajele, am cautat toate hainele negre pe care le aveam in dulap, fara sa am vreo idee despre  ce o sa port exact dintre ele. N-aveam timp pentru asta, voiam sa ma teleportez, sa fiu acolo, la ai mei. Dar stiam ca voi avea nevoie si de haine negre, ca asa se face. Cu acest ‘asa se face’ m-am luptat si inca ma mai lupt, fiindca refuz sa il accept de bun.

Cand am intrat in curte m-a intampinat bunica, soacra-sa, care a inceput sa-l boceasca, asa cum fac babele. Am simtit un nod in gat care s-a pus acolo si n-a mai plecat.

Ma rog, au urmat inmormantarea, parastase si multe alte zile triste. Inca mi-e greu sa accept ca n-o sa-l mai vad niciodata pe tata, ca n-o sa fie prezent la nunta mea si ca n-o sa sa-si creasca nepotii atat de mult doriti.

Si desi totul s-a petrecut intr-o luna de zile, a fost prea brusc. Asa, dintr-o data. Nu m-as fi gandit niciodata ca tata o sa plece dintre noi la varsta asta.

***

Sunt bine, mi se pare ca am trecut ok peste toate astea si simt ca sunt intr-adevar puternica cum ai spus tu; dar adevarul e ca puse in context, intamplarile sunt mult mai rele decat le-am povestit acum.

Ce m-a ajutat in perioada asta, dincolo de familie si prietenii apropiati? In cele trei saptamani de coma m-a ajutat foarte mult Catalina, o tipa pe care am cunoscut-o prin 2003 in Grecia, intr-o tabara de copii, si care intre timp a devenit medic rezident neurolog. Ea mi-a explicat aproape zi de zi ceea ce medicii si asistentii reci din Braila nu erau in stare sa faca. Cu rabdare, generozitate si responsabilitate, a aparut out of nowhere si mi-a fost aproape. Desi era departe, in Londra. Deci a fost bine c-am scris pe blog si pe Facebook, si ca nu mi-am reprimat temerile. In plus, am primit multe incurajari si vorbe bune, de la tot felul de oameni, cunoscuti sau cititori.

Am stat timp de o ora de vorba la telefon cu un domn necunoscut care a fost 6 luni in coma si apoi s-a trezit si acum si-a reluat viata intru-totul. Deci minuni se intampla, uneori.

Mi-au fost aproape si colegii de birou, care au inteles situatia. Inclusiv sefu’ de-atunci, caruia tocmai ii predasem demisia. Iar jobul nou a venit la fix, m-am integrat in colectiv fara sa am parte de acele priviri compatimitoare.

Nu in ultimul rand, mi-au oferit alinare cuvintele preotului care a oficiat toate cele. Acelasi preot care l-a inmormantat si pe bunicu’. Predica pe care a tinut-o in biserica, inainte de a porni spre groapa, mi-a ramas in suflet si in minte. Sunt mandra ca sunt fata tatalui meu!

Regrete? Da, destule, dar ce rost mai au?

PS: Nu stiu daca ti-am scris tie sau mi-am scris de fapt mie, important e ca am scris. 🙂



21 Responses to “3 luni de la moartea sa…”

  1. Dana says:

    Imi pare rau, Elena! M-ai emotionat foarte tare. Sunt sigura ca tatal tau, de acolo de Sus, e mandru de tine.

  2. Andreea M says:

    Crede-ma ca iti scriu cu lacrimi in ochi. Imi pare nespus de rau pentru clipele prin care ai trecut.nu stiu ce as putea sa iti zic…dar ma bucur ca ai avut puterea acum sa scrii despre momentele prin care ai trecut.

  3. Coca says:

    Plang Elena, citind aceste randuri, nu pot sa-mi imaginez prin ce ai trecut. Plang si ma gandesc la bebe din burtica, ce viata ne asteapta impreuna, la ce incercari ne supune Doamne Doamne. Esti o femeie puternica, de la care avem de invatat, ma bucur ca am avut ocazia sa te cunosc intr-o frumoasa scoala de ghizi, scoala ce ne-a invatat multe.

  4. Ana Q. says:

    Imi pare asa de rau, Elena, pentru experienta ta 🙁 Stiu ca unele rani nu se vindeca niciodata dar tu esti o fata puternica si o sa treci cu bine peste 🙁 Ai grija de tine si de familia ta si ramai in continuare asa cum te stim: mereu optimista si cu zambetul pe buze!
    Condoleante:(

  5. Valy says:

    Strong girl! Made me cry!

  6. necky says:

    sunt sigur ca tatal tau ar fi mandru de articolul tau.

  7. @Andreea M., stiu ca suna a mega cliseu, dar ce poti face e sa te bucuri zilnic de ai tai, sa profiti cat poti de faptul ca ii ai alaturi, pentru ca atunci cand se va intampla… sa ai cat mai putine regrete, macar.

  8. @Coca, nu stiam ca esti insarcinata! Imi amintesc c-am vazut poze de la nunta ta, hehe. 🙂 Felicitari si…la cat mai multe intamplari cu bucurii!

  9. Anne-Marie says:

    Minxule, ești extraordinară.

  10. Cristina P says:

    imi pare rau. eu am pierdut-o pe bunica in august , ne asteptam la asta dar a fost greu. si din pacate, preotul a fost un agramat la inormantare 🙁 la parastas a fost mai bine (alt preot).
    toate intamplarile astea te fac sa vezi lumea cu alti ochi si te intaresc si fara sa iti dai seama.

  11. Kitty says:

    L-am citit printre lacrimi. Si eu era sa-mi pierd tatal de doua ori si inteleg prin ce ai trecut/treci.
    Imi pare foarte rau de tot ceea ce ti s-a intamplat si totodata imi vine sa zambesc cand citesc ca ai avut oameni aproape si ti-ai gasit sprijinul si puterea sa treci mai departe.
    Stau sa ma gandesc ca eu n-am avut curajul sa-mi expun public temerile si toate momentele grele prin care am trecut, asa ca te admir pentru curaj :)!
    Multa sanatate iti doresc, atat tie cat si familiei tale!

  12. @Cristina P, eu nu cred neaparat in preoti, insa cel care a oficiat slujba noastra de inmormantare ne e aproapiat, ne stie familia intreaga de aproape 20 de ani, si a povestit tot felul de intamplari din viata tatalui, care ne implicau sau se reflectau si asupra noastra. Chiar a fost ceva special.

  13. @Kitty mie mi-a prins bine c-am facut pasul acesta, de-a scrie pe blog… e buna functia terapeutica a blogului. 🙂
    Multa sanatate tatalui tau!

  14. andrada says:

    Elena, cand a murit tatal meu aveam 31 de ani (se intampla acum aprox 9 ani) si un prieten mi-a spus: partea buna atunci cand dispare cineva apropiat este ca din acel moment ne gandim mult mai intens la el. Mi-a sunat aiurea chestia asta, dar cu timpul am simtit ca e adevarat.
    Cand s-a implinit 1 an de la moartea tatalui meu, m-am strans cu prietenii in casa unuia dintre ei si i-am provocat sa vorbeasca despre parintii lor. Erau prieteni recenti, prieteni de Bucuresti (de 5-10 ani), despre ai caror parinti nu stiam mare lucru si nici ei nu stiau mai nimic desrpe ai mei. Mi-a fost foarte bine sa vorbesc atunci despre tata unor oameni care nu il cunosteau, mi s-a parut mult mai spiritual decat orice ritual crestinesc facut pentru comemorarea mortilor. Prin urmare, iti inteleg bine dorinta de a vorbi, de a povesti, de spune, Elena! Ma uit de multe ori la Sabina, fetita mea de 5 ani si imi spun: “ce pacat ca nu s-au cunoscut unul cu celalalt :-(?”. Si mi-e foarte, foarte dor de el chiar si dupa atata vreme…

  15. Angela Panaitescu says:

    Imi pare nespus de rau, Elena, ca ai trecut prin astfel de trairi. Stiu ca e greu, fetele sunt mai apropiate (sufleteste de tata), stiu ca e o rana care ramane deschisa… Trec anii, dar amintirile raman, regretul de a nu vedea nepotii, de a nu vedea fericirea si realizarile copiilor ramane… Exista insa gandul ca ii mostenesti din fire, ca ii indeplinesti niste dorinte (unele nerostite), siguranta ca de acolo de sus vede si te sustine! Mergi mai departe…Treci pedte asa o pierdere…Treci peste doruri…Totul va fi bine si ocrotit!

  16. Omnia says:

    Am crezut ca am ajuns aici din intamplare, intrigata de recomandarea lui Mandruta, care te-a complimentat public pe fb 🙂

    Dupa articolul asta cred ca am ajuns aici pentru ca aveam nevoie sa imi confirm sentimentele de confuzie, tristete si dragoste la pierderea mamei.

    Cumva cred ca misiunea lor aici s-a incheiat si au plecat intr-o vacanta frumoasa. Big hug tie si mare multumesc gazdei tale de la Schimba vorba

  17. @Omnia sa-ti spun oare ca nimic nu e intamplator? 🙂
    Imi pare foarte rau pentru pierderea ta, am citit acum despre ingerul tau…

  18. Cristina P says:

    @Elena: din pacate duhovnicul meu ne-a parasit cu multi ani in urma si altul de atunci nu am mai gasit (era ruda). Ma bucur insa ca l-am gasit pe preotul de a facut parastasul. Mai sunt preoti cu vocatie. si ps: nu sunt de loc religioasa

  19. […] când credeam că într-un final voi ajunge s-o vizitez măcar pe Vicky, împreună cu tata. Din nou a fost târziu, fiindcă așa-i viața, […]

  20. […] vine să râd fiindcă tata era un om vesel, guraliv, mereu cu glumele la el. Un personaj adorabil care mi-a ținut mereu partea, […]

  21. […] dorit să-l cunosc pe domnul care s-a trezit după 6 luni de stat în comă, cu care am vorbit în iulie 2013, de altfel, o oră la telefon, dar nu mi-am mai făcut curaj să-l […]

Leave a Reply

css.php