Doamnă Iulia Dumitru, vă rog să mă iertați!

Pentru ce să mă iertați?

Pentru ce urmează să scriu.

Am fost miercuri seara la teatrul Masca, la Militarul Fanfaron, alături de gașca de bloggeri. Când am ajuns nu știam exact la ce să mă aștept de la respectiva piesă de teatru, citisem doar că este primul spectacol al proiectului Teatrul antic e modern. 

Patruzeci de minute mai târziu, însă, au trecut actorii în fugă pe lângă mine. Se pregăteau să înceapă piesa. Dvs. nu erați încă acolo, sau poate că nu v-am observat eu, ochii-mi erau după Valentin Mihalache, Aurel Sandu, Cosmin Crețu, actori pe care îi cunoșteam deja.

Costume senzaționale, machiaje, cântece, acrobații, jocuri frumoase de cuvinte…toate m-au adus repede în poveste, uitasem cine sunt și de unde vin. Și timpul trecea iute, într-o clipită, până să vă remarc pe dvs. Și-acum urmează s-o spun drept, doamnă Iulia Dumitru: Sunteți bună! Sigur, aș putea s-o spun și mai elegant, cum că sunteți o doamnă bine, dar adevărul e că sunteți bună!

Iar în momentul în care am aflat că fiica dvs. (Ada Dumitru, pentru prima oară pe scenă) a jucat alături de dvs. în această piesă, am zâmbit aprobativ. Sunteți minunate amândouă, atât ca mamă şi fiică, cât şi ca stăpână şi sclavă!

–

Altfel spus, piesa aceasta pe care eu am văzut-o în avanpremieră este despre iubire, şi e lansată la fix, în perioada iubirii. „Doi tineri se iubesc, prilej pentru lumea din jur să fie deșteaptă, adică de folos, în admirația exploziei de zâmbete și lacrimi de fericire pe care iubirea le presupune, sau să fie proastă cât încape, proastă cât nici nu-și va fi imaginat vreodată că este în stare.”

“…ne dor şi sufletele de atâta dor, iar gândurile noastre-s păsări călătoare”

V-o recomand, o să râdeţi mult!