Au plecat traineri şi s-au întors copii

Vlad Chiciudean ia din nou cuvântul pe acest blog. În 2012 ne-a împărtăşit pentru prima oară experienţa sa de trainer în Ţara lui Andrei, iar anul acesta a recidivat. 🙂 

“Cand eram mic, prin clasele primare, m-a strabatut la un moment dat intrebarea “Cati ani voi avea eu in anul 2000?” Tin minte ca mi-era mai greu sa fac diferenta 2000-1984, asa ca socoteam pe degete adaugand la varsta pe care o aveam atunci fiecare an ce mai avea sa urmeze pana la cel de referinta.

… 93-94-95… 16 ani. Voi avea 16 ani. In ce clasa voi fi atunci? Probabil a X-a. Da, sigur a X-a, pentru ca la 15 ani voi fi a IX-a… 7(ani de acasa)+8(clase) = 15.
Imi venea greu sa cred ca voi ajunge la varsta aceea, mi se parea atat de departe numarul 2000, pe cat de rotund, pe atat de fascinant, dar cu atat mai greu de atins. Nu era ca si cum simteam ca ma va impiedica ceva, ci pur si simplu mi se parea foarte mult timp.Anii au trecut. A trecut si anul 2000, a trecut si liceul, si facultatea, am inceput sa calatoresc din ce in ce mai mult, iar in 2012 am ajuns in Tara lui Andrei (organizata de Petrom). Ce-a fost atunci mi-a ramas intiparit bine in minte datorita impactului pe care am simtit ca-l pot avea asupra copiilor.Am fost in 2011 la Jamboreea Nationala a Cercetasilor din Romania ca voluntar, dar acolo impactul parca n-a fost la fel de mare, n-am reusit sa ma apropii atat de mult zecilor de copii carora le impartaseam din cunostinte.

In Tara lui Andrei aveam de-a face cu copii care castigasera un concurs national de proiecte, cu elevi din toate paturile sociale, cu adevarati “bureti” care voiau sa absoarba cat mai multa informatie, care voiau sa experimenteze cat mai multe lucruri si, cel mai important, sa se distreze. Degeaba incercam sa ne-ndopam cu informatii, cu noi cunostinte, cu “n” lucruri care ne pot fi utile, daca nu putem sa ne si simtim bine in tot acest timp.In 2012 tabara din Tara lui Andrei avea un format diferit fata de cel actual, unul care se axa pe o tematica ecologista si incuraja cunoasterea cat mai in amanunt a elementelor primordiale: pamantul, aerul, apa si focul. Copiii invatau prin joaca lucruri noi, experimentau ei insisi anumite ipoteze si realizau cu mainile lor obiecte simple, dar palpabile, rezultate ale muncii lor.

In 2013 stacheta a fost ridicata si mai sus. Da, am pastrat ideea ecologista, am promovat in continuare valorile unei vieti sanatoase, ale unor comportamente demne de niste oameni respectabili (care imi aducea aminte si de deviza cercetasilor: “sa lasam lumea un pic mai buna decat am gasit-o”), dar s-a dorit si initierea acestor copii deosebiti in una din tainele oamenilor mari – antreprenoriatul. Poate ca era, la prima vedere, un cuvant prea dificil pentru ei, dar am realizat apoi ca nu e chiar asa… Ce inseamna asta pentru ei, ce presupunea de fapt?

Pe scurt, trebuiau sa invete ca impreuna vor reusi, ca impreuna sunt o echipa, iar daca sarcina lor e sa realizeze ceva o pot face doar prin intermediul unui efort colectiv bine organizat coroborat cu niste sfaturi si brate vanjoase (din partea noastra, trainerii EcoXtrem). Au reusit asta fara sa le stirbim in vreun fel realizarea. Ei trebuiau sa lucreze, ei trebuiau sa se descurce, ei trebuiau sa puna rotile in miscare. Au aceasta capacitate, fie ca vor sau nu s-o recunoasca, iar in 4 saptamani de tabara cei peste 400 de copii ne-au demonstrat din plin asta.

Totul pornea de la intiativa domnului profesor (culmea) Initiativa. Acest personaj special isi facea aparitia in prima zi, cand copiii participau la festivitatea de deschidere a taberei, si reprezenta “comunitatea locala” care ducea lipsa unui parc de distractii. Drept urmare copiii aveau sarcina de a face nu unul, ci doua parcuri – Insula Misterioasa si Cirque d’Andrei – pe terenul din spatele hotelului La Dolce Vita.

Luni aveau in program vizita la un alt parc tematic, cel de aventura din Brasov, unde copiii vedeau (daca n-au vazut pana atunci), ce inseamna distractia la inaltime, iar apoi reveneau in Bran pentru a construi o macheta a parcului (marti), dupa care miercuri incepea lucrul efectiv.

Fie ca era vorba de pregatit un spectacol de circ (clovni, jonglerii, dansuri, dresuri de lei – copii imbracati in lei -, iluzionism etc.), de vopsit stalpii aferenti sau panourile pentru parc, de carosat masinute, de facut stegulete sau de origami, toti copiii lucrau de zor pana joi seara, cand parcurile trebuiau sa fie gata. Vineri era ziua cea mare in care echipele isi vizitau reciproc parcurile si se intreceau in ospitalitate. Trebuiau sa stranga cat mai multi Andrei (moneda Tarii lui Andrei) pe care sa-i doneze mai apoi domnului profesor pentru a sprijini comunitatea. De-a lungul saptamanii ei castigau banii respectivi la concursurile tematice din fiecare seara, iar totul avea un rost, niciun efort nu ramanea nerasplatit. Cu cat reuseai sa strangi mai multi Andrei, cu atat puteai incerca mai multe distractii in cadrul parcului (fiecare atelier se platea, desigur) si puteai cumpara inghetata sau floricele pentru a le face o surpriza neasteptata trainerilor de la probe… Da, ni s-a intamplat si asta.

Culoarea, muzica, zambetele copiilor, totul te ducea intr-o alta lume, parca-ntr-un film al copilariei.

La final, copiii isi vedeau roadele muncii in suma de bani stransa si donata in folosul comunitatii, iar ziua de sambata aducea cu ea o mare de regrete ca totul s-a sfarsit. Erau momente in care chiar de joi incepeam sa vedem copii tristi ca nu a mai ramas decat o zi de tabara, cea de vineri, iar lacrimile ii mai podideau din cand in cand. Trebuia, firesc, sa-i imbarbatezi si sa le spui ca daca incep sa se gandeasca la asta parcul de maine nu va mai fi la fel de distractiv, asa ca “fruntea sus si inapoi la treaba”. Realizau asta si reveneau cu si mai mare avant. Erau minunati pur si simplu cand ii vedeai cum se dedica.

Am simtit atunci in mine ca nu conteaza numarul anilor pe care-i ai, ci masura in care te poti regasi in acei copii cu care interactionezi. Mi-au revenit in minte gandurile pe care le aveam la varsta lor, am incercat sa ma transpun in acea perioada si sa-mi imaginez cum ar fi fost daca si eu as fi avut parte de asa ceva. Cu siguranta ca as fi incercat acelasi sentiment fantastic pe care li-l citeai usor in priviri.

Multi dintre copii nici macar nu erau nascuti in anul 2000 (doar cei de-a VII-a ce mai erau prin 99), dar nu conta – ii intelegeam la fel de bine ca si cum m-as fi inteles pe mine la varsta lor. N-am uitat ce-nseamna copilaria, iar asta mi se pare cel mai important lucru pentru a-ti pastra mintea tanara…

Cu siguranta experienta taberei de anul acesta a fost mult mai obositoare decat cea de anul trecut (impresia mea si a colegilor), dar si satisfactiile au fost mult mai mari. De nenumarate ori nu voiam altceva decat sa mai prindem o ora de somn in plus sau sa reusim sa stam putin linistiti, dar 6 ore de somn pe noapte erau deja un dezmat… Nu mai conteaza. Amintirile ne vor ramane pentru totdeauna, iar anul viitor Tara lui Andrei cu siguranta va veni cu noi surprize. Niciodata nu e la fel si nici nu trebuie. Mereu trebuie sa evoluam, sa venim cu lucruri noi si mai interesante, si mai captivante, si mai folositoare pentru acesti mici bulgari de lumina care vor reprezenta viitorul tarii.

Dupa ce am vazut anul acesta, am incredere… 🙂 ”

Şi, după cum zicea unul din traineri, “In Tabara din Tara lui Andrei am plecat o echipa de traineri si ne-am intors o echipa de copii”:

1120058_711705695512223_1760538481_o

  (CrisRalucaTeodoraPatricia, Adrian, IonutDanPaulAndreiVlad)



3 Responses to “Au plecat traineri şi s-au întors copii”

  1. vali says:

    ce frumoasa a iesit poza !!! 😡

  2. Florian says:

    Felicitari pentru articol, si pentru munca depusa in acest proiect! Este obositor, dar sa lucrezi cu “urecheatii” aia mici, este o recompensa in sine, cred eu!
    Felicitari inca o data!

  3. Dan says:

    Dificil sa lucrezi cu copii dar “recompensa” sufleteaca este IMENSA! Felicitari pentru curajul de care ai dat dovada in acest proiect!

Leave a Reply

css.php