L-am sunat pe tata şi mi-a răspuns fratele meu

Nu ştiu să scriu acest text astfel încât să redau cu adevărat ce-i în sufletul şi-n mintea mea acum. E luni, 15 iulie, iar tata e în comă din dimineaţa zilei de 7 iulie 2013.

**

Duminica trecută mă trezisem târziu, savurasem un mic dejun apetisant (cu poză pe Instagram, desigur) şi în timp ce deschideam nonşalantă laptopul ca să scriu despre cum a fost primit NAS de publicul român de la B’estfest, l-am sunat pe tata, să văd cum au petrecut sâmbătă seara. (mă sunase sâmbătă seara când eram la B’estfest, nu prea ne înțelesesem ca lumea, eu înconjurată fiind de scene cu mulți decibeli) Deci l-am sunat pe tata, dar mi-a răspuns…frate-miu. “Ce faci, bro? […] Dar tata unde-i?” “Păi tata nu prea e bine, suntem la spital cu el, a chemat mama salvarea.” Pauză, uimire totală. “Păi și ce are?” “Păi nu prea e bine, a făcut edem pulmonar, n-a mai putut să respire și când a ajuns la spital a intrat în stop cardiac, l-au resuscitat, dar e în comă.” Nu mi-a picat bine ce-am auzit, dar știu că pe moment nu am apreciat cum trebuie gravitatea situației. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că tata nu s-ar face bine. “Și mama ce face?” “Mama a leșinat, i-au pus și ei o perfuzie”…

Drumul acela București – Brăila a fost lung și plin de semne de întrebare. Cele 3 ore până am ajuns la spital au trecut mai greu decât cele 20 de ore cu autocarul între Brasília și Rio de Janeiro. Îmi aduc aminte că eram cu telefonul mobil în mână, căutând pe internet ce-i cu edemul pulmonar, crezând că asta e problema. (oricum, înainte aveam impresia că edem pulmonar fac doar alpiniștii care mor prin Himalaya)

Când am ajuns la Brăila m-au lăsat şi pe mine să intru să-l văd pe tata, dar în zilele ce-au urmat am intrat  maxim o oră pe zi la el, pentru că e la terapie intensivă, intubat, iar programul de vizită e între 11-12. Fără excepţii. Ba da, excepţiile apar când în salon e adus un nou pacient cu o urgenţă, atunci toţi vizitatorii sunt daţi afară. Iar vizita nu se prelungeşte.

**

De duminică şi până acum m-am încurajat şi descurajat de zeci de ori. M-am revoltat şi apoi m-am resemnat. Şi apoi iar am tras nădejde. Şansele sunt mici, dar ele există.

Aşa că aşteptăm, în timp ce tata stă aproape inert pe un pat vechi de spital, în compania unor pacienti care vin şi pleacă. Dar el e tot acolo, în comă profundă. Creierul său a stat cel puţin 12 minute fără oxigen şi asta e acum adevărata problemă; nu ştim cum când şi dacă se mai reface. “Si nu, nu e nimic de facut. Din pacate strict pentru problema neurologica, nu exista niciun tratament si niciun alt ajutor in afara de a sta in preajma lui, de a ii vorbi si de a il sustine.
“E important sa reia functia de baza, anume respiratorie, daca nu are mari boli, edemul pulmonar a trecut si nu face nicio infectie, cel mai probabil va trece de terapie. Dar lupta de abia de acolo va incepe cu recuperarea. Sunt pasi marunti care trebuie facuti fiecare in parte pana la reabilitarea neurologica despre care nimeni nu iti poate spune acum nimic pentru ca nu se stie, plasticitatea creierului depinde de la individ la individ.” Asta e ce mi-a scris o prietenă care e medic rezident pe neuro în București, fiindcă medicii și asistentele din Brăila sunt foarte scumpi la vorbe.

Iar Cristina Costache mi-a scris aşa:

Draga Elena,
Nu ne cunoastem, ne știm de pe Facebook, ne-am văzut o data la un eveniment pe social media (când erai tu cheala – cred ca prin 2009 sau 2010) si totuși vreau sa-ți spun ca stiu. Stiu prin ce treci, stiu ce simți, stiu prin ce roller coaster de emoții treci. Stiu ce imagini ai in fata ochilor (litarally), stiu ce mirosi acum, stiu ca in nas ți se prinde tot praful din spital, stiu ca ai o voce in tine care-ți spune ca va fi bine si încă una care îți spune sa te pregatesti si sa te impaci cu gândul ca toți murim. Puși in fata concretetii acestui, pana mai devreme, concept numit SUFERINTA si apoi moarte, scoate ce e mai bun in noi: dorința de a impartasi durerea. Cu cat spunem mai mult ce durere avem, cu atât vindecarea sufletului devine mai accesibila. Stiu ca toți iti spun sa fii tare, puternica etc. insa eu vreau sa-ți spun sa nu fii tare, sa fii vulnerabila, fragila, sa plângi mult pentru ca POȚI, pt ca MERITI, pt ca VINDECI rana care abia s-a deschis. O săptămâna. Apoi îți vei permite sa fii puternica! Stiu ca îți simți viața in calcaie si ca dacă pasesti simți ca o sa calci pe ea. Stiu moliciunea din genunchi si din voce. Stiu scarpinatul in cap sau in cot in timp ce astepti. Stiu privirea pe care o lipesti peste fiecare pacient sau insotitor încercând pt a secunda sa patrunzi in povestea lor pt a o face mai dulceaga pe a ta. Stiu napadirea amintirilor, razvratirea contra sistemului, poate si contra divinitatii. Stiu agresarea privirii cu halatele alb-murdar, stiu agresarea nasului cu acetate si sulfiti, stiu agresarea urechii cu zgomot de asistente furnicoase si doctori greoi cu pașii tarshaitzi. Stiu toate astea așteptând pe taica-meu sa iasă din operație pe creier. Glioblastom, adică cancer la creier. Șanse mici, speranțe mari. Stiu toate astea. Stiu mirosuri, gusturi, sunete, sentimente, boceli pe doua voci ale rudelor, stiu regrete, amintiri. Le stiu. Si mai stiu ca aveam 16 ani. Acum am 29. Deci stiu ca va trece si va fi bine! După experiența asta o sa știi atâtea lucruri si aceleași lucruri or sa te doara. Doar ca din ce in ce mai rar încât devin dulci! Îți doresc numai bine si lucruri dulci in minte, suflet si gura!
Cu drag,
Cristina 

Concluzii n-am, fiindcă povestea-i neterminată. Să sperăm că e cu happy end.



28 Responses to “L-am sunat pe tata şi mi-a răspuns fratele meu”

  1. criserb says:

    Sper sa se faca bine, sa-si revina cat mai repede. Stiu si eu prin ce treci, am trecut si eu 🙁 Ai grija de tine >:D<

  2. Monica says:

    Poate nu ar trebui sa fie asa, dar eu ca viitor teraput, in astfel de situatii mutesc si ma lipesc sufleteste de omul in suferinta. Si stau, asa, langa el, in tacere. La asta sunt buna, doar! Nu stiu sa-ti urez sau doresc ceva, nu stiu sa-ti spun cuvinte mari, nu stiu sa-ti ofer ajutor. In astfel de situatii eu sunt inerta, pentru ca moartea si boala sunt doua fronturi prea vulnerabile in ceea ce ma priveste. Doua fronturi pe care terapia nu le-a vindecat nicicum. De asta, cred, simt nevoia sa fiu sufleteste langa tine, nu stiu daca te ajuta, dar voi fi gandul acolo, langa tine, langa fricile, sperantele si durerea ta!

    Te imbratisez cu muuult suflet …

  3. Ciupercutza says:

    Nu stiu ce sa-ti spun, cred ca nimeni nu gaseste exact cuvintele potrivite in momente din astea.
    🙁
    Te imbratisez si iti trimit niste ganduri bune.

  4. Lucian says:

    Sănătate multă tatălui tau si multă putere pentru voi, familia care îl vegheaza in aceste momente grele.
    Nici nu stiu ce se poate spune pentru a îți ridica moralul, dar sa nu îți pierzi niciodată speranța. Stiu ce simți, am trăit si eu astfel de momente dificile. Trebuie sa fii puternica, pentru tine si mai ales pentru tatăl tau.

  5. frmshk says:

    Nici eu n-am cuvinte mari de spus, de încurajat, că nu știu ce și cum o să fie și vorbele-s cam goale, oricum. Vroiam doar să îți transmit o îmbrățișare virtuală, să știi că nu ești singură! Sperăm să fie bine, Elena, și să vii cu vești pozitive!!!

  6. Corina says:

    Imi pare tare rau, Elena, pentru povestea ce o traiesti. Multa sanatate tatalui tau si forta voua sa ii fiti alaturi! Tocmai ce am citit o carte despre un neuroscientist ce s-a recuperat dupa un atac cerebral. Nu e acelasi lucru, dar sunt idei importante despre cum sa iti ajuti creierul sa se recupereze (apropo de plasticitate). “My stroke of insight”, de Jill Bolte Taylor. Ti-o pot trimite pe email daca crezi ca te ajuta, doar da-mi un semn cu adresa ta. 🙂

  7. catherine says:

    Elena, fată dragă,
    Edem pulmonar, urmat de stop cardiac şi cerebral l-au răpit pe tatăl meu dintre noi acum 4 ani şi ceva. În 15 minute mi s-a dărâmat o lume.
    Voi, tu încă staţi bine. Puteţi să mai aveţi speranţe, puteţi să-i mai ţineţi mâna, să-i vorbiţi nădăjduind că vă aude, să-i transmiteţi energie ca să lupte. Iar bunul Dumnezeu încă are timp să vă mai audă rugile.
    De-aş avea o putere, ţi-aş lua durerea şi neliniştea, să rămâi senină şi fericită mereu. Dar nu se poate. O să creşti după ce vei trece prin asta. O să fie bine.
    Te îmbrăţişez.

  8. Rodica says:

    Elena iti trimit mangaierea mea, incurajarea mea si doresc o grabnica insanatosire tatalui tau. Aveti grija si de mama ta ca are si ea multa nevoie de voi!
    te imbratisez, Rodica

  9. @Corina, ti-am trimis acum email. Multumesc frumos.

  10. Andrei says:

    Totul va fi bine! Multă sănătate tatălui tău.. Dumnezeu le aranjează pe toate!

  11. Îmi pare rău să citesc asta. Putere multă,

  12. Andreea says:

    Fii puternică Elena! Nu știu prin ce treci dar îmi imaginez durerea…sper ca tatăl tău să fie sănătos din nou. Eu cred în minuni! Îmbrățisări!

  13. Pato Basil says:

    Toate gandurile mele cele bune sper sa ajunga la voi! Ii doresc multa sanatate tatalui si sa se faca bine!

  14. Alina Ionescu says:

    Ai grija de tine si de mama si fratele tau, Elena. E un moment greu care va tine si mai aproape. Vorbeste-i in salon si in gand, tatalui tau…Sper sa va fie sanatos!

  15. Anca says:

    Cred ca putini intelegem cu adevarat prin ce treci dar ca multi ne gandim la tine si iti trimitem incurajari. Asa ca dintr-o multitudine de ganduri pozitive nu are cum sa nu iasa un happy end. Capul sus!

  16. pietricel says:

    Sunt alaturi de tine.

  17. raluxa says:

    Of, Elena, spitalele brailene… nu-i doresc nimanui sa isi cantareasca destinul pe acolo. Sunt speechless de ce i se intampla familiei tale si nu pot decat sa iti doresc putere sa treci peste un moment atat de dificil. Thinking of you.

  18. Dorothea says:

    MULTA MULTA MULTA sanatate pentru tata! Sa se faca bine si sa il vezi cat mai curand din nou cu ochii deschisi si pe propriile picioare!

  19. Ana Q. says:

    Imi pare rau sa aud prin ce treci 🙁 Ai grija de tine si insanatosire grabnica tatalui tau!

  20. Bianca Roxana Anitei says:

    Ma rog sa treaca totul ca un vis urat la aparitia diminetii..

  21. Dragilor, va multumesc frumos pentru tot ce ati impartasit cu mine aici. N-o sa va raspund la fiecare in parte, dar am citit tot. 🙂 Si va multumesc foarte mult pentru gandurile bune!

  22. Multa sanatate tatalui si tie putere !

  23. […] Au trecut două săptămâni şi tot în comă profundă e. Mă întreabă zilnic cel puţin 10 oameni cum se simte tata, iar eu aproape nu am niciun răspuns. (Nu mă deranjează întrebarea, m-ar deranja probabil mai tare să nu întrebe, dar e al naibii de enervant să dai din umeri, neputincios.) Pur şi simplu aşteptăm. Conform doamnei doctor care-l îngrijeşte, noi aşteptăm o minune şi dânsa nu are ce să ne spună mai mult. Depinde doar de el şi de şansa lui. […]

  24. Mihai says:

    Sper sa fie cat mai bine, stiu cat de grea este recuperarea, iar despre ‘minuni’ se vorbeste pentru ca ele exista.

    Viata lunga cu sanatate ii doresc!

  25. Angela Panaitescu says:

    Frumos din partea Cristinei Costache sa-ti fie alaturi…! Toti traim momente dureroase si suntem nepregatiti pentru ele! Fiecare spera ca lui sa nu i se intample! Ne “spunem” suferinta, sperand sa scapam de ceea ce e urat! “Prietenia face lucrurile frumoase mai spendide, iar pe cele neplacute mai usoare, impartind si impartasind” Cicero

  26. […] multi pe metreu patrat, si am agreat sa povestim mai multe ‘maine dimineata’. Nasol a fost cand mi-a raspuns frate-miu, zicandu-mi ca tata nu prea e bine, ca sunt la Spitalul Judetean la urgenta. Si-asa a […]

  27. […] eu am mers mai departe. Lucrurile s-au complicat abia pe 7 iulie, când tata a fost dus de urgență la spital. Și săptămânile ce au urmat au fost… interesante. Tata era în comă profundă, demisia […]

  28. […] Nu pot să nu-mi amintesc că ultima conversație telefonică a fost una expeditivă: mă sunase sâmbătă seara, când eram la B’estfest, și cum nu prea reușeam să ne înțelegem, a rămas că ne auzim mâine… […]

Leave a Reply

css.php