Vineri spre sâmbătă am dormit ca pe ace. M-am trezit de dimineață și primul meu gând a fost: „Cât o fi ceasul? M-am trezit la timp?” Asta fiindcă adormisem inițial fără să-mi fac bagajul. Iar apoi am visat că m-am trezit târziu, că l-am sunat pe prietenul meu Dan, organizatorul drumeției în care aveam să plec, spunându-i că întârzii 5 minute (!), iar el mi-a răspuns sec: nu te așteptăm, plecăm la 6.30 fix. Asta în vis.
În realitate, la 5.40 eram în picioare, iar pe la 6.15 eram la piața Operei, locul de întâlnire. Cele 15 minute petrecute în frig, așteptându-i și pe ceilalți mi s-au părut groaznice. Și, desigur, m-am întrebat în gând „Un’ te duci tu, mielule?„.
Însă, odată porniți la drum, am început să-i povestesc lui George despre Brazilia și-am uitat complet de frig. Pe urmă m-am pus pe somn și m-am mai trezit în momentul în care autocarul trăgea tare pe Transfăgărășan, chiar în curba dinainte de cetatea Poenari.
În primul tunel ne-am oprit ca să spargem țurțurii care atârnau de tavan, fiindcă nu trecea autocarul. În rest, drumul super curat, mult mai curat decât drumurile din Brăila în prima săptămână de zăpadă, de exemplu.
Pe la 10.30 am intrat pe traseu și uite-așa a început distracția. Pentru mine era, cred, a patra oară când făceam Valea lui Stan, a doua oară iarna. Deci eram oarecum obișnuită și știam cam ce urmează. Doar că în 2012 traseul a fost reamenajat de cei de la Salvamont Argeş, l-au marcat și acum scările verticale sunt chiar sigure. 🙂 Înainte se cam mișcau cu totul, scârțâiau, distracție maximă pentru cei cu frică de înălțime.
Din punctul meu de vedere, traseul e mai ușor iarna, pentru că râul, teoretic, e înghețat și în câteva porțiuni mergi lejer pe el. Sâmbătă, însă, nu era suficient de înghețat, și câțiva din grup au făcut băiță până sus la pulpe. Știți cum e, trecea primul, testa, mai treceau 4-5, și apoi deodată scăpa unul piciorul înăuntru. Vara măcar vezi de la început cât de mare e apa și știi ce ai de făcut.
Are sens să vă mai spun c-a fost de vis? Mi-a plăcut la nebunie să revin pe Valea lui Stan împreună cu prietenii Ecoxtrem. La fel cum mi-a plăcut și tura cu rachete de zăpadă, de a doua zi. Dar despre asta, data viitoare. 🙂
Am facut traseul asta de zeci de ori in vacantele de vara, dar niciodata iarna. Pozele tale sunt minunate, dar nu stiu de ce, am o strangere de inima. Poate pentru ca nu am echipamentul necesar, nu stiu ce sa zic. Fain traseul, oricum!
Cris, eu una n-am simtit in absolut niciun moment teama sau pericol. Poate si pentru ca eram cu un grup mai mare de oameni, iar cu cativa dintre ei (cei din clubul Ecoxtrem) am mai fost pe munte si am incredere in ei.
Nu ne-au folosit decat bocancii, manusile groase (nu din polar, fiindca acelea se lipeau de bare) si la un moment dat o bucata de cordelina. Dar nici aia nu era musai. De asemenea, mie mi s-a parut folositoare gluga de la geaca, fiindca uneori mai batea vantul si mai sufla zapada pe noi.
Dar da, traseul e suuuper fain! 🙂
Wooow super!
Inainte sa vina iarna adevarata am fost si eu pentru prima data pe Valea lui Stan. Impresionata la maxim desigur, dar cand am vazut postarea ta, parca ma incearca iar de o plimbare! 🙂
Evelina, era inghetat raul deja? Cum a fost, cum ti s-a parut, dpdv al dificultatii?
Si cel putin niste parazapezi? Si niste fasuri? 😀
@Cris, corect, si parazapezile-s importante! Prin zapada aia ar fi fost nasol fara. 😀 Dar pe astea le poti imprumuta, daca nu le ai momentan.