2 ani în care n-am învățat nimic

Acum doi ani, când a murit tata, credeam că totul e o mare lecție din care o să-nvăț ceva. Credeam că n-o să mai spun „da“ la orice mi se cere, că o să merg la doctor mai des și c-o să-mi pese mai mult de sănătatea mea, că n-o să spun că totul e în regulă când de fapt nu e, că n-o să mai stau peste program, c-o să-mi văd prietenii mai des, c-o s-o sun pe mama zilnic… Ce s-a schimbat, totuși, între timp?

Am acceptat ideea că n-o să-l mai văd niciodată, dar mă emoționează teribil gândul că nu mă va conduce la altar. Sau că n-am apucat să-i cumpăr o barcă.

Durerea de mamă care și-a înmormântat copilul tânăr trebuie să fie mult mai mare, însă. Bunica (mama tatălui) plânge absolut de fiecare dată când o vizitez, din primele secunde în care mă vede.

Mie mi se întâmplă rar să plâng de dorul lui, pe față, dar am lăcrimat la absolut toate filmele cu personaje aflate în comă. Și să dea naiba dacă n-am văzut multe astfel de filme în ultimii 2 ani, de parcă le-am ales special.

Urăsc sunetul UPS-ului atunci când pică curentul la birou. Piuitul acela îl asociez în 2 timpi și 3 mișcări cu sunetul aparatului din secția de reanimare, cel care l-a ținut pe tata oarecum în viață încă 3 săptămâni, în comă.

Mi-am dorit să-l cunosc pe domnul care s-a trezit după 6 luni de stat în comă, cu care am vorbit în iulie 2013, de altfel, o oră la telefon, dar nu mi-am mai făcut curaj să-l sun.

Mi-am asumat apelativul de “fiica rătăcitoare”, folosindu-l și-n sidebar-ul alăturat. Așa-mi spunea tata, când mă suna: “Ce face fiica mea rătăcitoare?”

Regret că mă gândesc mai mult la el acum, decât o făceam înainte, când trăia. Cu toate astea, simt că n-am învățat nimic.



18 Responses to “2 ani în care n-am învățat nimic”

  1. Cris says:

    Pe 9 august anul ăsta se face un an de când sora mea a murit, după 13 luni de luptă cu leucemia. Și da, atunci încercam și eu să văd un rost, să deduc niște lecții, să cred că totul are un sens, să fac niște schimbări în viața mea. Acum, am adunat atât de multă frustrare și dor, și da, și eu simt că nu am învățat nimic…

    • Cris, imi pare rau pentru pierderea ta. Las aici un comentariu pe care l-am primit pe Facebook, de la Cristina care a trecut acum 12 ani prin asta, poate te ajuta si pe tine: “Lectia a fost ca pot sa fiu cum vreau fara sa port greutatea ca “trebuie” sa fac ceva doar pentru a demonstra ca moartea tatei nu a fost in van. Well, a fost in van. Insa viata lui, nu!”

  2. dragos c says:

    foarte frumoasa sinceritatea ta. si eu mi-am zis chestii asemenea, dar se atenueaza pe zi ce trece. ce oameni suntem…

  3. coca says:

    Ela, te imbrarisez tare, tare! De un lucru fii sigura, invatam noi ceva, cititorii tai. Eu, sper, sa îmi apreciez mai mult parintii si sa ii sun/vad mai des 🙂

  4. An says:

    Nu stiu cum as mai putea trai fara speranta ca intr-o buna zi imi voi revedea tatal.

    Inexplicabil poate dar moartea lui fulgeratoare mi-a adus linistea si pacea pe care am cautat-o mereu! Recomand orice carte ortodoxa despre viata dupa moarte si o discutie despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte cu un duhovnic bun.

    Sa ne rugam permanent ca Dumnezeu sa-i ierte pe toti cei adormiti si sa le dea odihna vesnica in lacasurile sfinte din imparatia cerurilor!

  5. mirela says:

    Elena, si eu mi-am pierdut tatal in noiembrie 2012. Si asta a venit cu alte 2 lovituri la pachet. Nu am plans la inmormantare, dar asta nu are nimic a face cu dragostea, consideratia si marea amintire pe care i-o port. Doi ani de zile nu m-am uitat la pozele cu el. Am evitat discutiile cu mama in care se aducea vorba despre el. Mi-am purtat suferinta in suflet. Una din lectiile pe care le-am invatat a fost ca toate ‘suferintele’ si ‘neajunsurile’ vietii mele de pana atunci au fost nimicuri si pierdere de timp pretios, pe langa marea suferinta de a pierde pe cineva drag. Am invatat sa ma dedic lucrurilor care imi fac cu adevarat placere (poate ceva amanat chiar din copilarie), acelea pe care le-am simtit dand sens si valoare vietii mele. Am invatat sa fiu mai toleranta, sa ma bucur mai mult de ceea ce imi ofera viata pt ca toate sunt efemere si toate au un timp al lor. Am invatat sa fiu mai selectiva si mai atenta la ceea ce las sa ma afecteze in sens negativ. Privind acum in urma si incercand sa ma limitez la cei 2 ani dupa pierderea tatalui, ma vad intr-o perioada de ratacire, de cautare a ceva. O schimbare notabila am simtit abia dupa 2 ani, ca o maturizare si o intelegere mai deplina a mea. Iti doresc mult succes in devenirea a ceea ce iti doresti sa fii!

  6. Diana says:

    Eu am invatat si cred ca si tu ai invatat dar poate nu ti-ai dat seama inca. De acum 2 ani il sun pe tata in fiecare zi, uneori de 2 ori pe zi. Atunci il sunam odata pe saptamana….

  7. Vlad says:

    2 ani in care n-ai invatat nimic, dar 2 ani in care ai trait atat de multe… asta nu e o invatare constienta, ci o constientizare partiala. ce-ai ales sa retii ai retinut, iar ce nu – nu. povestea merge mai departe…

  8. Lucica says:

    Anul acesta se fac 12 ani de cand tata a murit. Mult timp am evitat sa vorbesc despre el si despre tot ceea ce s-a intamplat atunci. In timp am invatat sa ma deschid si sa iau lucrurile ca atare, mai mult am invatat sa fiu mai sigura pe mine si sa cred in mine asa cum si el a crezut intotdeauna in mine. Partea mai aiurea este ca am dezvoltat cumva o grija exagerata pentru mama si o teama sa nu o pierd si pe ea.

    Ce am invatat in primii doi ani dupa moartea lui…am invatat sa nu ma las doborata de nimic si sa lupt pentru ceea ce imi doresc. Ce nu am invatat in primii doi ani…nu am invatat sa ma deschid si sa vorbesc despre ce ma doare, am inchis totul in mine, intr-o cutie, la suprafata eram mereu zambitoare si plina de viata…

    Timpul cicatrizeaza niste rani, insa cicatricile raman oricum. Trebuie sa inveti sa traiesti cu ele.

    Ganduri bune si o imbratisare calda!

  9. fr3ya says:

    Mi-ar fi placut sa am o relatie decenta cu tatal meu…citesc povesti ca ale tale si mi se par de pe alte planete. Habar n-am care-i feelingul sa ma sune tata si sa ma intrebe ce fac.

    Desi traieste, daca ma suna la cateva luni e pentru ca are nevoie de ceva.

    Si pe langa zecile de sedinte de terapie in care a trebuit sa-mi rezolv multe lacune, si zecile de tipi handicapati pe care am incercat sa-i repar crezand ca toti imi sunt tatal pe care nu l-am putut multumi niciodata, incerc din rasputeri sa inteleg ce inseamna o relatie tata-fiica.

    Si stiu ca suna a bullshit si nu te consoleaza, dar te invidiez pentru ce ai avut cu tatal tau. 🙂

  10. dana says:

    O sa treaca mai mult timp pana cand o sa realizezi ce ai invatat. Acum inveti doar cum sa traiesti cu durerea… Stiu ca doi ani par mult, dar, in asemenea cazuri, e putin timp. E o transformare prin care treci si o lectie care va dura tot restul vietii.
    Inteleg de ce spui ca n-ai invatat nimic, ca n-ai schimbat nimic, uneori am aceeasi senzatie, gandindu-ma la tatal meu si la colega care a murit la birou. Si eu am crezut ca voi schimba multe, dar am facut doar cateva schimbari. Din fericire, inca mai e timp sa schimbam ce vrem sa schimbam.
    Te imbratisez!

  11. Diana says:

    Lectii au fost invatate – sunt sigura. Chiar si faptul ca te intrebi daca oare a trecut timpul degeaba fara sa inveti nimic – e tot o lectie. Cei care citesc, sunt sigura ca au invatat si ei la randul lor multe.
    Eu mi-am dat seama acum ca sunt 4 ani de cand il sunt pe tata zilnic, si asta pentru ca mi-au fost deschisi ochii.
    Te pup

Leave a Reply

css.php