Mont Blanc, ep. 3: sus pe acoperișul Europei

Iată-ne în ziua cea mare – ziua în care urma să urcăm pe Mont Blanc, ăl mai înalt vârf din Alpi.

Ne-am trezit la 1 am, conform planului, dar iar ne-am mișcat în reluare, și abia la 2.20 ne-am pus cu adevărat rucsacii în spate și-am plecat să ne înfruntăm fricile pe Grand Couloir. În fața noastră mai urcaseră două grupuri, le vedeam frontalele licărind aproape de vechiul refugiu Goûter. În rest, noi și stelele.

De-acasă, când citeam pe net despre Mont Blanc, credeam că oamenii exagerează, și dramatizează de dragul spectacolului. Dar la fața locului recunosc că mi-au tremurat genunchii pe poteca aia lungă de 40 de metri, după ce avalanșe de pietre văzusem cu doar 7 ore în urmă. Mi-am luat elan și mi-am repetat constant în gând că “n-o să mi se-ntâmple tocmai mie”. Dar pe timp de noapte senzația a fost foarte ciudată, fiindcă fix la jumătatea potecii, când trebuia să decid dacă continui sau fug câțiva pași înapoi (în cazul în care auzeam pietre venind de sus ), am auzit apa venind cu viteză de sus. Din fericire, era doar apă. Dar de speriat m-am speriat.

Traversarea Grand Couloir-ului pe timp de noapte reprezintă totuși unul din avantajele cazării la Tete Rousse (alături de un saving de 27 de euro/pe noapte, posibilitatea de a campa lângă refugiu sau de a obține mai ușor o rezervare, faptul că scapi mai repede de bagajul greu și liniștea per se). Dezavantajul major e că se adaugă 3 ore de urcuș în plus spre vârf.

Dar cele 3 ore au fost absolut geniale. Dacă stau bine și mă gândesc, a fost bucata de traseu de care m-am bucurat cel mai mult. Și singura de pe care n-am poze.

De îndată ce-am terminat cățărarea și am ajuns sus la (fostul) Gouter, ne-am scos artileria grea: colțarii. Și apoi, odată cu soarele, au apărut și primele semne de rău de altitudine.

Irina_143

Irina_157

Irina_160

Irina_164

Irina_163

Irina_184

Prima țintă era să ajungem pe Dome du Gouter: Dan ne promisese priveliște spectaculoasă de-acolo. Doar că pe măsură ce urcam, ne învăluiam tot mai mult în ceață și salutam tot mai multe grupuri de 3-4 oameni legați în coardă, care coborau descumpăniți. Ne-am întâlnit și cu jandarmii montani, ne-au confirmat și ei vântul de 60km/h și furtuna care se anunța după-amiază.

“Mai urcăm?” – ne-am întrebat probabil fiecare din noi, chiar fără să recunoaștem. Simțeam tot mai mult diferența de altitudine, trecusem de 4.000 m. Ne și împrăștiasem aiurea pe traseu: Piratu’, Andrei și Vlad rămăseseră în urmă.

Când am ajuns la refugiul Vallot, la 4.362 m, am răsuflat ușurată că sunt la adăpost. Nu era cald înăuntru, dar măcar nu mai bătea vântul. În plus, locul arăta pur și simplu dizgrațios. Pe lângă straturile de folii de supraviețuire, erau și zeci de ambalaje și resturi de mâncare prin toate colțurile. Ne-am mai pus fiecare din noi câte un strat de haine uscate pe noi, și-am început să înfulecam batoane & ciocolată. Nu de foame, ci doar fiindcă știam că e bine să mâncăm și să ne hidratăm. Era cam 8.30 ceasul și îî așteptam pe băieți, ca să hotărâm ce facem: continuăm traseul, ne întoarcem toți, sau ne împărțim iar în două grupuri?

Știam deja că fetele se aclimatizează mai ușor, dar băieții noștri, deși erau mai bine pregătiți, se simțeau foarte rău. Andrei și Piratu’ au decis că mai rămân o oră la Vallot să se odihnească, iar Vlad a zis că vine cu noi pe vârf, probabil mai mult ca să nu-l lase pe Dan singur cu 4 fete. Decisesem că de-aici încolo ne legăm și noi în coardă (urmau porțiuni de creastă, cu crevase), punem bețele pe rucsac și folosim pioletul. Alina, Irina & Dan aveau să meargă în față, iar Denisa cu mine și cu Vlad legați cu o altă bucată de coardă.

Deși aveam impresia că suntem singurii tâmpiți care mai urcă pe vârf (fiindcă de la Vallot toți făceau cale întoarsă), la scurt timp am fost depășiți de câteva grupuri. Nu eram tocmai sprinteni, știam. Dar îmi aduc aminte că le-am zis colegilor de coardă că am nevoie de o motivație nouă. Crème brûlée-ul pe care mi-l promisesem la Tete Rousse (dacă ajung pe vârf), nu mai părea suficient.

Stânga hău, dreapta hău. Ceață de nu-i vedeam pe cei din față. “Nici elicopterul nu vine să mă ia de-aici”, gândeam eu.

M-am întrebat de vreo 2 ori dacă să renunț. Dar știam că n-or să mă lase singură, iar Denisa voia mult să ajungă sus. Mai mult ca mine, la momentul ăla. Continuăm. Urcăm, și urcăm, și parcă nu se mai termină. Dan ne spusese că urcăm vreo 3 culmi, și apoi ajungem pe vârf. Dar după ce-am urcat-o pe a treia, au trecut pe lângă noi vreo 2 grupuri care ne depășiseră la urcare. Și sigur că am întrebat cât mai e până pe vârf. Iar răspunsul “for you… maybe 45 minutes, 1 hour” m-a enervat maxim.

În realitate, enervant era că nu vedeam vârful, nu știam EXACT cât mai facem până acolo, și nu puteam doza corect efortul.

Așa că pe la 11.10, când am ajuns SUS, mi-am zis “Finally!” în loc de”Eureka!”.

Elena sus pe #montblanc

Doar că de sus am văzut fix asta:

Irina_230

Și bătea vântul îngrozitor, încât am înfulecat un baton cu ciocolată, am făcut poze cât să nu coborâm fără, și-am luat-o degrabă la vale, cu atenție.

Noroc că măcar la coborâre i s-a făcut muntelui milă de noi și ne-a ridicat câțiva nori de pe ochi. 🙂

Irina_248

Irina_250

Irina_254

Irina_270

Irina_265

Irina_274

Irina_278

Vlad AW110_081

descending from Mont Blanc

Refugiu Gouter

La coborâre ne-am oprit iar la Vallot ca să mai mâncăm ceva, dar ne-am urnit repede spre vale, fiindcă nu știam exact când începe furtuna. La Vallot am simțit și eu o durere cruntă de cap. Dar mă simțeam oricum mai bine decât Vlad. 🙂

Porțiunea dintre Vallot și Gouter a fost iar simpatică, cu un pic de soare, priveliști spectaculoase și un ritm agale. Dar deja ultima bucată de traseu, de la fostul refugiu Gouter până la Tete Rousse, parcă nu se mai termina. Pe cât de mult îmi plăcuse urcușul ăsta pe timpul nopții, pe atât de mult l-am înjurat la coborâre.

Gata, concluziile le scriu în episodul următor. Până atunci, în filmările lui Vlad veți avea ocazia să mă vedeți frecându-mi un pic genunchii de grohotișul de pe Grand Couloir.

When you dance with the mountains, they always lead.”



One Response to “Mont Blanc, ep. 3: sus pe acoperișul Europei”

  1. […] eram, dar nu epuizată, știam că mai pot), doar mi-era frică de întuneric. Pe drum, însă, mi-am amintit de Mont Blanc și de ora la care am pornit pe traseu: 2.20 am, adică pe beznă totală, pe o urcare destul de […]

Leave a Reply

css.php