De 26 de ani, de luni pănâ vineri, negreșit, mama merge ca educatoare la aceeași grădiniță. Grădiniță în care colega ei de bancă din liceu lucrează de 39 de ani. Repet: 39 de ani. Treizeci-și-nouă-de-ani-în-același-loc-de-muncă.

În zilele noastre, conceptul ăsta de a lucra toată viața într-un singur loc de muncă pare ceva utopic. Mai ales când te uiți pe LinkedIn și vezi că nu știu cine are un nou job, iar peste 5 luni are din nou un job nou și tot așa. La mama-n grădiniță, însă, lucrurile stau un pic altfel. Nuți, Lenuța, Mioara, Vivi & Luiza (care erau deja în unitate când a ajuns mama acolo, după 13 ani de făcut naveta la sat), toate au lucrat mai bine de 26 de ani în același loc, ca educatoare. Până au ieșit la pensie, mai exact. Iar femeile de serviciu sunt și ele de-o viață acolo, cel puțin de când eram eu mică.

Sigur, salariul doamnelor acestea n-a reflectat și probabil n-o să reflecte niciodată dedicarea lor. Și nici n-o să le facă careva statui. Dar cred că se mulțumesc cu altele: cu faptul că mai primesc câte-o floare la câte-un început și sfârșit de an, de la noii școlari care le vizitează. Sau că le vin studenții în vizită. Sau, și mai frumos, faptul că primesc la grupă copii ai copiilor pe care i-au avut acum ceva timp la clasă. Pachetele lor de beneficii salariale constau în zâmbete curate și voci jucăușe, mai mult decât în tichete de masă, asigurări de viață sau pensii facultative.

O fi bine, o fi rău? O fi suficient?

Mă gândeam să fac un interviu cu mama și colegele ei. Dar oare or să-mi răspundă? 😀 Le-aș întreba dacă le-a trecut vreodată prin minte că și-au ales greșit meseria. Dacă s-au gândit vreodată că ar face orice altceva în loc să se ducă la serviciu. Sau dacă le-a fost vreodată teamă că nu fac lucrurile suficient de bine și că n-or să iasă copii bine crescuți de pe mâinile lor.