Despre Londra & Stand-up Comedy Open Mic (guest post)

Eu când eram mic voiam să ştiu şi să spun cât mai multe bancuri cu “un englez, un francez și un român”. (Victor Pătrășcan)

 (Stand Up cu Radu Isac și Cata Dum și Victor Pătrășcan la Museum of Comedy. Fotograf: Radu Isac)

Locurile mele preferate din Londra sunt beciuri sau camere stinghere din puburile care organizeazã seri de ‘stand up comedy open mic’, unde comedianţii învaţă arta comediei sau încearcă glume noi. De exemplu, open micul Jester Jesters: Monday Nights are loc într-un beci al pubului Betsy Trotwood din Farringdon. Vin aici aproape în fiecare zi de luni, de câţiva ani încoace, sã povestesc oamenilor despre gândurile care mã sperie sau care mã amuzã.

Jonathan Hearn e MC și promoter la Jester Jesters și de 8 ani organizeazã câte un open mic în fiecare zi de luni la ora 8. El programeazã comedianţii, are grijã ca toata lumea sã fie comfortabilã în scaunele lor înainte sã înceapã spectacolul și pe lângã toate astea își mai face timp sã bea și câte un pahar de vin. Intrarea e gratis și pentru asta primești un show cu 12-15 comedianţi.

Jonathan încãlzește atmosfera cu 5-10 minute de glume și interacţiune cu publicul, dupã care cheamã pe scenã primul comediant și tot așa pânã se terminã lista de comedianţi, de obicei pe la ora 10:30. Se cer donații la sfârșitul spectacolului, bani din care Jonathan printeazã flyere pentru promovare și își mai ia un pahar de vin.

E o atmosferã prietenoasă la Jesters, în care poţi încerca glume noi pe aceeași scenã cu oameni foarte talentaţi. Eu de asta vin aici. Uneori, mai fac și poze celor care urcã pe scenã și cred cã pânã acum sã tot fi fotografiat vreo 250 de comici la Jesters, printre care Stewart Lee, Glenn Wool, Carmen Lynch, Al Lubel sau Radu Isac.

Stewart Lee at Jester Jesters: Monday Nights. Photo by Victor Pătrășcan.

Eu când eram mic voiam sã ştiu şi sã spun cât mai multe bancuri cu ‘un englez, un francez și un român’. La 11 ani am descoperit pe un CD cu tot felul de chestii piratate un fişier .mp3 cu specialul lui Jerry Seinfeld, I’m Telling You This for the Last Time. M-a fãcut să râd ca nimic altceva și în același timp sã mã gândesc cã dacã el poate sã zicã glume în englezã, eu de ce nu aș putea? Așa cã am venit la Londra sã fac cultural appropriation la stand up și limba englezã și sã le arãt cã se poate mai bine.

Open mic-urile sunt esenţiale în stand up pentru cã nu ai de unde sã știi dacã o glumã e amuzantã până nu o încerci în faţa unui public. Ştii când îţi vine o idee și te gândești cã e cel mai amuzant gând pe care l-ai avut și te duci sã o spui prietenilor? Ce se întâmplã de multe ori e cã dupã ce le spui gluma ta, ei stau și se uitã la tine ca și cum ‘Asta trebuia sã fie amuzant?’

De aici începe toatã lumea: Louis CK, Doug Stanhope, Sarah Silverman, Patrice O’Neal, Maria Bamford, Chris Rock șau Micutzu și-au încercat pentru prima datã glumele la un open mic. Aici înveţi din propria experienţã cum sã scrii și sã spui glume, înveţi unde îţi stã limita de confort și cum sã-i rãspunzi unui heckler, care e de obicei beat, fãrã ca el sã te aștepte dupã spectacol sã îţi spunã ce “părere” are despre glumele tale.

Prin anii ’50, când a început stand up-ul sã își gãseascã o identitate, nu erau cluburi de comedie. Lenny Bruce sau Don Rickles au început sã spunã glume în baruri de streaptease de prin America, în timp ce Woody Allen, Mort Sahl sau Bill Cosby au început în baruri de jazz din New York, care aveau seri speciale de comedie. Cum s-a dezvoltat stand up-ul ca formã de entertainment și artã în anii ’80 în SUA și Marea Britanie, cum au apãrut și cluburile specializate pe comedie și odatã cu ele au rãsãrit și open mic-urile – unde comicii pot sã înveţe arta stand up-ului și unde pot lucra glume.

De exemplu, cel mai vechi open mic din Londra este Downstairs at the King’s Head. Se face stand up aici din ’81 și pereţii sunt martorii trecerii timpului, fiind plini de poze cu zeci de legende ale comediei care au urcat pe scenã aici. Joia e seara pentru amatori, iar vineri, sâmbãtã și duminicã sunt rezervate pentru profesioniști.

Un alt loc interesant din Londra și foarte popular în ultimul an e Angel Comedy Club la The Bill Murray. Ãsta e un club într-o casã cumpãratã prin Kickstarter de niște comedianţi care au avut ca proiect un club de comedie condus de comedianţi. Fiecare lucrușor, de la microfon, la scaune și pânã la ultima cãrãmidã poartă numele unui individ altruist care a donat un ban ca acest club sã existe.

O altă seară legendarã e King Gong de la The Comedy Store – un show de stand up la care trebuie sã supravieţuiești 5 minute pe scenã. Publicul este încurajat sã te voteze jos de pe scenã în orice moment, dacã nu-l faci sã râdã. Ultima datã când am fost la Gong, cineva din public a strigat ”Go back to your fucking country”. Restul de 300 de spectatori au erupt într-o huiduialã impresionantã când l-au auzit pe ãsta. Eu am avut replicã și am obţinut un râset mare și o rundã de aplauze. Totul mergea bine pânã am pierdut publicul la gluma urmãtoare, dar asta nu are legãtura cu povestea noastrã. Ce e important e cã mai dai de câte un guraliu în public, dar majoritatea oamenilor sunt OK și te susţin sã îţi iasã numãrul.

Poate vã gândiţi acum cã trebuie sã te descopere cineva spunând glume într-o staţie de autobuz, dupã care te trimite la toate cluburile astea de comedie și așa devii faimos. Realitatea e mai simplã: oricine se poate înscrie la un open mic – trimiţi un email și te programezi. The Comedy Collective e un grup pe Facebook de peste 11.000 de oameni interesaţi de circuitul de stand up din Marea Britanie. Aici gãsești detalii și mesaje despre open mic-uri și spectacolele profesioniste de stand up.

Daca nu ai 3G, sunt și seri unde te poţi înscrie pe o listă cu o orã – douã înainte sã înceapã spectacolul. De exemplu, Wedge Issue e un open mic din Farringdon care are loc în fiecare zi de vineri la subsolul unei pizzerii. Ãsta e un spectacol mai deosebit, fiindcă pe lângã comedianţi mai vin și muzicieni care vor și ei sã își testeze cântecele.

Indiferent cum te programezi, când îţi vine rândul, urci pe scenã 5 minute. Doar 5 minute primești la început, doar atâta încredere au într-un începãtor în Londra. La open mic-urile din New York primești doar 3 minute. Dar chiar și astea 3 minute pot fi foarte multe dacã nu ai nimic de spus.

Sãlile de open mic pot fi pline de oameni normali și/sau comedianţi. Dacã îi faci sa râdã pe majoritatea, te simţi cel mai bine. Câteodatã pot fi doar alţi comedianţi în public și atunci glumele sunt criticate în alt fel. Comedianţii râd cel mai tare când vãd cã unui seamãn nu-i merge bine pe scenã. Când râd doar comedianţii ori ai fãcut o glumã atât de finã încât numai cunoscãtorii o pot savura, ori ‘you’re bombing’, nimic nu îţi merge, nu râde nimeni, te enervezi și faci glume proaste. Comedianţii râd în hohote în timp ce publicul îţi recomandã o altã carierã.

Important e sã urci pe scenã, sã vezi tu cum merge treaba. Stand-up-ul e una din chestiile alea pe care nu le poţi învãţa din cãrţi. Trebuie sã simţi tu pe pielea ta ce înseamnã sã spui glume despre Fellini, Tarkovsky și Bergman, într-un bar din West Ham, unui public neatent format din douã cupluri de 17 ani, trei beţivi, doi barmani obosiţi, patru alţi comici și un MC/promoter care plânge cu faţa cuprinsã de palme.

(“This is a collection of quotes from brilliant people about stupid me.”)

Eșecul e important, te întărește. Pe drumul spre casã îţi zici așa cum îi promiteai mamei tale când te bãtea: ‘Data viitoare nu mai fac!’ Și aşa înveţi. Eu zic cã mai degrabã o dai în barã la un open mic cu 5 oameni în public decât la un spectacol de sâmbãtã seara cu 150 de oameni cu pahare pline în mâini.

Cu timpul te obişnuieşti cu eşecul și nu te mai superi pe public, atâta timp cât eşti centrul atenţiei lor. Eu sunt de pãrere cã oricine începe sã facã stand up, o face pentru cã are nevoie de atenţie, nu neaparat pentru cã a suferit la viaţa lui. Toatã lumea suferã, mulţi în linişte, dar e nevoie de coaie uriaşe ca sã priveşti durerea aia şi sã-ţi zici ‘Cred cã aş putea face nişte bani din asta.‘

Eu cred cã nu conteazã ce faci atâta timp cât râde lumea. Simţul personal al ridicolului sau cel al moralitãţii vor forma barometrul care te va informa ce anume o sã vrei sã faci sau sã spui. Pânã la urmã, tot publicul o sã decidã dacã ceea ce faci tu este amuzant sau nu.

Nu există altă regulã în stand up în afară de întrebarea ‘Râde lumea?’. Dacã nu râde lumea, e monolog dramatic sau politic. Pe lumea asta sunt comici care fac glume despre orice subiect, de la Tinder, glume absurde sau despre viaţa lor personalã, despre rasism, socialism și toate celelalte isme și noi putem sã le apreciem mai mult sau mai puţin. Fiecare subiect poate fi amuzant din diverse motive pentru diverși indivizi, gluma sã fie bunã că lumea o sa râdã. Ştiu cã paragraful ãsta sunã vag pentru oamenii normali, dar detaliile devin evidente sau cel puţin mãcar mai clare cand începi sã faci stand up. De aia existã open micurile, ca fiecare sã își clarifice definițiile astea pentru el/ea.

Înaltpreasfinţitul Bill Burr zicea odatã cã prima datã când urci pe scenã îţi pierzi ‘vocea’, aia pe care o ai cu prietenii când îi faci sã râdã, vocea aia care îţi zice sã încerci sã faci un open mic în primul rând. Tot el mai zicea cã îţi trebuie câţiva ani dupã aia pânã recapeţi vocea aia înapoi – până devii confortabil cu vorbitul în faţa unui public plin de necunoscuţi ca și cum ai fi în faţa unor oameni pe care îi ştii din copilãrie.

Sunt și multe de învãţat la stand up. Un comediant e în același timp regizor, scenarist, producător, actor şi majoretă. Eddie Murphy a fost un talent deosebit și era amuzant când avea 19 ani, majoritatea oamenilor învaţã sã facã stand up de-a lungul a multor ani. Unora le trebuie zeci de ani sã ajungã pe culmile succesului, dar asta nu înseamnã cã nu sunt extrem de amuzanți sau talentaţi. De exemplu, Norm MacDonald și Brian Regan nici la 50 de ani nu-s pe cât de faimoşi ar merita sau regretatul Patrice O’Neil, care a murit la 42 de ani înainte sã fie recunoscut pentru talentul imens pe care-l avea.

Pânã la urmã, rolul open mic-urilor e sã fie o platformă unde poţi sã gãsești sau sã descoperi ce merge pentru tine în faţa unui public care nu te cunoaște. Eu mai am multe de învățat, dar în ultimul an prioritatea mea a fost sã lucrez la material nou. Am în plan un spectacol solo pentru festivalul de la Edinburgh din august 2018, așa cã trebuie sã scriu cât mai multe glume, ca sã am de unde șterge pe cele care nu sunt destul de bune. În același timp, trebuie sã încerc glumele în faţa unui public, ca la anul în august sã am o orã de material care îi va da pe spate pe toţi.

Ca sã vã puteţi imagina cum ar fi un numãr de 7 minute la un open mic, ãsta e un link cu o înregistrare de acum câteva sãptãmâni a unui set de-al meu de la un open mic pe nume Nice and Spiky. Erau cam 15-20 de oameni în salã și am fost al patrulea pe listã, în prima parte a spectacolului. Am spus gânduri și unele dintre ele s-au dovedit mai amuzante ca altele. Unele glume au mãcar câte o idee despre care eu sper cã ar putea fi amuzantã, chiar dacã deocamdatã nu am gãsit felul cel mai potrivit în care sã mă exprim sau sã explic publicului ce gãsesc eu amuzant la ea. Am zis ce-am zis doar ca sã vad dacã e vreo gălușcã auritã în ceea ce aveam eu în minte.

Asta e un alt link pentru cel de-al doilea open mic din aceeași searã, ca sã vezi cum se poate lucra la o glumã de la un open mic la urmãtorul. Mai adaugi o vorbã, mai schimbi o ordine, mai o mãslinã, mai o atenţie, depinde de ţelul fiecãruia.

Un set la open mic nu trebuie sã fie perfect întrucât este un mediu de experimentat și exersat, nu ‘caiet de curat’. Glumele pe care le-ai încercat de 2-20 de ori și știi cã merg, le zici când ai un spectacol cu public considerabil sau cu spectatori plãtitori de bilet. Dacã vezi cã gluma merge și aici și dincolo, speri cã o sã meargã și acolo unde chiar ai nevoie de ea. Cicã înainte sã plece în turneu, Chris Rock își repetã numãrul fãcând spectacole prin Florida cu public mic și majoritar bãtrân. E același principiu ca la open mic, el zice cã dacã amuzã moși și babe o sã poatã face orice american sã râdã. Open micul e acolo, ca sã încerci glume noi și sã le îmbunãtãţeși pe alea pe care le ai deja. De exemplu, am avut o idee pe drum spre Nice and Spiky cum cã ar fi șoferi Über bulgari pe aviaonele Ryanair în locul piloţilor. Am încercat-o și la Jesters și a mers și acolo. Mulţumitã open micurilor am putut sã vãd dacã râde lumea la ideea asta, chiar dacã eu deja credeam cã e amuzantã. Trebuia sã vãd dacã pot sã îi conving și pe alţii cã e amuzantã.

Dupã open mic-uri, mã duc acasã și ascult înregistrãrile sã vãd dacã găsesc vreun mod mai bun sã-mi exprim ideile. Sunt prea multe cuvinte sau informaţii care nu-s necesare? Oare înainte de gluma cu șoferul bulgar, aș putea sã mai obţin un râs cu o glumiţã despre cât de ieftine sunt biletele, doar ca sã nu fie prea multã vorbărie goalã? O fi o altã analogie mai bunã?

Open micurile sunt o etapã de început a unei cariere, ţinta fiecãrui comediant e sã nu rãmânã blocat la stagiul ãsta. Sloganul de la Jesters spune exact asta, “Welcome to Jester Jesters, where dreams stay dreams.” Unii oameni fac stand up ca sã înveţe sã scrie glume, sã aparã într-un sitcom sau sã ajungã pe TV sã prezinte vreo emisiune. Ţinta pentru cei care sunt pasionaţi de stand up de dragul artei sunt spectacolele plãtite și cele solo cu public cât mai mare.

Pentru cei care vor sã facã doar stand up, e un circuit care începe la open mic. De exemplu, la Downstairs at the King’s Head dacã te înscrii la seara de amatori și îţi iese numãrul de 5 minute bine de destule ori, managerul clubului te programeazã pentru un numãr de 15 minute plãtite într-o duminicã. Dacã și setul ãla merge bine, te cheamã sã faci și mai multe spctecole cu ei. Cam așa funcţioneazã sistemul.

La finalul fiecãrui spectacol de stand up, dacã nu ţi-e rușine de pãmântul de sub tine pentru cât de prost ţi-a ieșit numãrul din seara respectivã, stai la taclale și o bere cu ceilalţi comedianţi. Discuţiile sunt foarte variate, de la ce s-a întâmplat la spectacol, la ce-au mai zis ãia la știri, politică, religie, feminism sau alţi comedianţi. Nu există  subiecte tabu, se discutã despre tot, ca la o dezbatere a unor revoluţionari care nu vor începe niciodatã o revoluţie.

Ca sã închei toatã vorbãria asta, eu îţi recomand sã te duci la un open mic.  Încearcã chiar tu sã spui glume pe o scenã, atunci o sã vezi dacã te prinde sau nu. Dacã experienţa asta nu e pe placul tãu, mãcar taci și stai în public pentru cã niciun spectacol nu se poate face fãrã public. La open mic poţi vedea dezastre atât de amuzante încât o sã te mai duci a doua oarã sau poţi sã vezi oameni care peste ani or sã fie la TV. Atunci o sã poţi sã te lauzi prietenilor tãi și sã le spui cã “Aaa, eu îl știu pe ãla de când fãcea open micuri prin puburi”.

—–

Dragă Victor, îți mulțumesc. Și te felicit sincer pentru curaj. Și abia aștept ca peste ani să mă laud prietenilor mei mai noi cu: “Aaa, eu îl știu pe ãsta de când fãcea glume proaste la ora de engleză, de se supăra profa pe el.” 



Leave a Reply

css.php