Myanmar 2017 – impresii de călătorie [guest post]

Myanmar este o ţară tânără. Tânără din punct de vedere turistic, altfel tradiţia şi istoria acestui stat cunoscut şi sub numele de Burma sau Birmania se întinde pe multe secole, dintre care, pe perioade scurte, a făcut parte din India sub protectorat britanic, a fost ocupată de către japonezi în al II-lea Război Mondial şi tot aşa. Momentan vecinii ei sunt Bangladesh, India, China, Laos şi Thailanda, cu o bună bucată de ţărm la Marea Andaman şi Golful Bengal.

Din păcate, nivelul limbii engleze vorbite de către localnici lasă momentan mult de dorit, foarte puţine locuri (în special cele din eşalonul superior de preţuri) având personal care să vorbească cât de cât engleză.

La fel, partea de cazare e încă destul de slab dezvoltată, majoritare fiind cazările scumpe (comparativ cu Thailanda şi Cambodgia, unde am fost acum 2 ani), dar încet-încet par să se dezvolte şi pe partea locativă destinată backpacker-ilor.

Transportul se face foarte rapid şi confortabil pe calea aerului către majoritatea punctelor de interes din ţară, dar eu am folosit în toată această tură de 25 de zile doar autocarele sau microbuzele, cu o mică excepţie – vaporul pe râul Irrawaddy între Bagan şi Mandalay. Sunt destul de ieftine autocarele, între 10 şi 18 dolari, în funcţie de confort şi de distanţă. Atenţie dacă sunteţi sensibili la aerul condiţionat, pentru că la ei se face trecerea de la climat subtropical de afară la 15 grade C în autocar, ca fapt divers… Şi în taxiuri şi peste tot pe unde se poate ei au o afinitate sporită pentru climatul nord-european. Umiditatea e peste limita de confort; hainele să fie cât mai subţiri în timpul zilei, dar pe timpul serii se poate lasă răcoarea, aşa că nu marşaţi doar pe ideea că e foarte cald.

Marile oraşe sunt, ca mai toate oraşele mari din Asia, de evitat. Nu că aş ceva cu ele, dar mai mult de 2 nopţi (eventual 3 zile) îţi pierzi timpul (şi banii). Sunt aglomerări mari, cu multă poluare şi multă murdărie. Ce-i drept, seara se spală străzile principale şi se înlătură gunoaiele (chiar am văzut multe maşini de gunoi), dar poluarea pentru ei e încă un lucru neimportant. De aici şi imaginile mai triste cu gunoaie regăsite în zone turistice, fie aruncate de către oamenii din zonă, fie aduse de valurile mării la mal. De undeva tot apar…

Drumurile prin ţară sunt destul de precare, adică o distanţă de 680 km se parcurge în 12-14 ore, de foarte multe ori pe porţiuni unde pământul a luat-o la vale, iar autocarul ai impresia că se va rupe în două. Străinii cu viză turistică (se obţine uşor online şi costă 50 dolari) nu au dreptul să conducă maşini, dar pot închiria scutere şi biciclete (ceea ce am şi făcut deseori).

Cam atât despre partea administrativă, aşa că putem trece la ce mi-a plăcut şi ce m-a dezamăgit.

Myanmarul este, după părerea mea, ţara apusurilor şi a răsăriturilor. Datorită peisajului relativ plat (asta a fost impresia), ai mai mereu un spaţiu destul de larg împrejur pentru ca acel apus/răsărit să poată fi pus în valoare. M-am trezit de vreo câteva ori să prind răsăritul (că apusul e mai uşor să-l apuci) şi pot spune că a meritat din plin. Pagodele, dealurile sau întinderea de nori care se aşternea la picioarele mele au făurit astfel imagini de neuitat. Veţi vedea şi în fotografii exemple de la Bagan, de pe râu sau de pe trek-ul dintre Kalaw şi lacul Inle.

Oamenii, chiar dacă nu vorbesc aceeaşi limbă cu tine, au o plăcere incredibilă să interacţioneze cu tine, să te salute cu “mingalaba” (am scris fonetic) şi să te trateze cât mai bine cu putinţă. Pentru ei este o onoare să treci prin faţa porţii lor şi să bei apă de la ei (foarte des întâlnite sunt bidoanele cu apă purificată de unde poţi oricând să te hidratezi). Sunt foarte cinstiţi şi nu ţi-ar băga mâna în buzunar să te fure sau nu s-ar atinge de lucrurile tale lăsate de izbelişte. Vorba unui neamţ care şi-a uitat camera foto pe o masă în restaurant şi s-a întors după o oră s-o găsească tot acolo: “dacă eram în India, camera aia era deja vândută până mă întorceam eu.”

În aceeaşi temă a binelui făcut aproapelui, călugării care merg dimineaţa sau la amiază cu bolurile negre pe care le cară în braţe sunt hrăniţi de către oamenii simpli care îi aşteaptă cu orez, legume şi carne (uneori). E un mod prin care ei îşi protejează spiritualitatea budistă şi contribuie la binele general.

Au o industrie de prelucrare a lemnului incredibilă. Figurine din lemn sculptat, de la broscuţe ţestoase până la cai în mărime naturală, rinoceri micşoraţi şi toate zeităţile posibile sunt adevărate opere de artă pe care le găseşti aproape peste tot.

Jadul şi lemnul pietrificat sunt tot aşa, peste tot, în diverse forme – de la inele, brăţări, figurine şi cercei până la statui şi alte piese decorative realizate cu migală.

Mâncarea e relativ ieftină (5 RON porţia de tăieţei cu fructe de mare), la fel şi apa (60-70 bani 1 L), doar că unele fructe sunt mai scumpe (sau aşa ni le-au vândut nouă – strugurii spre 8-10 RON/kg, mango la 5 RON/ fruct). Nu gătesc foarte condimentat sau iute, dar te poţi servi cu ce vrei tu în plus din borcănaşele de pe masă sau ceri nişte fried chilli. Influenţele culinare sunt de peste tot (nu prea am identificat o mâncare clasică myanmareză), dar cea mai plăcută surpriză mi-a făcut-o un restaurant indian din Yangon, unde am mâncat de câte ori am avut ocazia.

La capitolul dezamăgiri enumăr lipsa locurilor de cazare “budget”, de aici cred şi preţurile puţin mai mari decât în ţările limitrofe. Tot în aceeaşi notă, din cauza lipsei de obişnuinţă cu turiştii străini, preţurile iniţiale sunt prea mari. Primii turişti ajunşi acolo au dat bani mulţi (să zicem că au stricat piaţa), aşa că şi localnicii acum consideră că preţurile superumflate nu sunt ceva nefiresc. Nu de puţine ori mi s-au oferit nişte lucruri care la noi în ţară ştiam că sunt mai ieftine decât ce ofereau ei (iar ce găsim la noi în ţară sigur era adus de undeva din zonă). În fine, trebuie să gândeşti cât crezi tu că ar face respectivul obiect sau serviciu raportat la preţul apei… e o paralelă mai trasă de păr, dar poate fi extrapolată.

Poluarea şi mizeria atât de des întâlnite strică destul de mult din peisaje şi e păcat că nici ei nu le păstrează. Să zicem că dacă ar fi doar străinii “needucaţi” ar avea o scuză, dar am văzut pe mulţi dintre ei aruncând cu nonşalanţă gunoaiele pe jos când la câţiva metri era un coş.

Drumurile nu mai zic, sunt execrabile, dar se mai construiesc, gazele de eşapament şi noxele sunt la nivel ridicat în oraşe, iar traficul e destul de haotic – de speriat pentru cineva care n-a mai fost în Asia.

Cum armata controlează tot în ţară aceea, există şi un concept susţinut de mai toate ghidurile de călătorie: spread your money around. Asta se referă că în loc să plăteşti tururi organizate, cazări scumpe şi servicii de lux mai bine încerci să îi susţii pe localnici. Fie că asta înseamnă că mănânci la restaurantele lor, cumperi şi de colo şi de colo, te cazezi în locuri mai puţin dezvoltate, nu dai banii guvernului care oprimă populaţia.

Faptul că anumite zone de la ei sunt închise publicului denotă iarăşi asta, iar graniţa către orice ţară limitrofă e greu de trecut “pe jos”, de intrat pe la frontiere din afară fiind total exclus. Doar dacă zbori eşti scutit de aprobări şi alte bătăi de cap. Graniţele pentru ei sunt f delicate, pe acolo întâmplându-se şi majoritatea problemelor de natură criminală din partea armatei.

Sunt foarte multe de spus şi de completat. În ideea asta am făcut şi un vlog de călătorie pe care-l puteţi găsi aici.

Myanmar e o ţară frumoasă, cu un farmec aparte, iar dacă aveţi ocazia să o vizitaţi anii ăştia s-ar putea să descoperiţi unul dintre ultimele bastioane rămase încă nepângărite de hoardele de turişti din Asia de SE. Cam ăsta e şi motivul pentru care am schimbat planul în noiembrie şi nu mi-am mai luat bilete pentru Vietnam, ci pentru Myanmar.

Dacă aveţi orice fel de întrebare, Vlad Chiciudean vă răspunde cu drag. Se gândește să facă şi o seară cu întrebări şi răspunsuri legate de călătorie prin vreun bar din Bucureşti, dar momentan e foarte ocupat. Poate în martie…



Leave a Reply

css.php