De vorbă cu prima româncă studentă la Cornell Tech, New York

Mara e prietena mea din facultate. Mara Tache e prima româncă studentă la Cornell Tech, noul campus Cornell University din New York. Deşi eu am ascultat povestea live, mi s-a părut o idee bună s-o redăm şi-n scris, poate vă dă o perspectiva nouă 🙂

Ce fel de universitate e Cornell Tech? 

Cornell Tech este noul campus Cornell University în New York, gândit ca un start-up în domeniul educaţiei, unde în fiecare an cursurile şi modul de operare sunt testate şi modificate în baza feedback-ului obţinut.

Poate povestea de cum a fost creat campusul acesta o să aibă mai mult sens: Undeva acum vreo 5 ani, Bloomberg, primarul New York-ului la acel moment, s-a gândit că o mare parte din oamenii interesaţi de tech se mută în Silicon Valley. Oraşul New York cu atâta diversitate nu avea de oferit o scenă puternică tech. Viziunea lui pe termen lung a fost să creeze un campus universitar axat pe tehnologie şi antreprenoriat. La concursul organizat de oraş au participat multe universităţi, dar în runda finală au rămas Stanford şi Cornell. Din fericire pentru mine a câştigat Cornell în parteneriat cu Institutul Technion din Israel.
Şi a avut dreptate: 93% din start-up-urile care se formează în timpul/ după Cornell Tech rămân în New York. (în domenii de la terapie pentru impedimente de vorbit la soluţii de revizuire de securitate pentru open source software folosit de programatori)

Ce face New York-ul că să contracareze avansul pe care l-a luat Silicon Valley pe scena tech?
Acest campus poate este răspunsul oraşului la avansul pe care l-a luat Silicon Valley. New York are avantajul că nu este doar despre tech aşa cum îl ştim noi, prin apps şi cele mai noi telefoane. Este mult mai mult despre cum aduci toată această technologie în educaţie, medicină, planificare urbană, media, fashion s.a.m.d. New York are avantajul că este centrul atâtor industrii. Este “the hot spot”. Diversitatea oraşului, a oamenilor, a industriilor reprezentate, a limbilor vorbite, îl face un oraş mult mai atrăgător decât ceea ce se consideră câteodată „bula de tech din Silicon Valley”. Pe termen lung o să vedem ce impact are educaţia în modul în care oraşul se dezvoltă în zona tech.
Se poate observa că şi investitorii au început să fie mai atraşi de diverse locaţii faţă de San Francisco. Sunt oraşe mai mici care încep să aibă o scenă tech care creşte de la o zi la altă. Este o tendinţa puternică de a construi un produs care răspunde la nevoi reale are oamenilor.
Poate ceea ce este unic la New York este că dacă tech-ul pică într-o bună zi, oraşul va supravieţui. Pentru că atrage oameni cu interese diverse şi nu doar tech. Cred că este un fel de a simţi că nu eşti axat pe o nişă. Şi oricum, tech-ul deja începe să fie “by default”.

Cât de diferită a fost experienţa de învăţare faţă de cea de la ASE?
Îmi este tare greu să compar. Cu atât mai mult că sunt 5 ani diferenţă. Cornell Tech a fost gândit să fie în sine un start-up. Nu ştiu câtă lume este comfortabilă cu acest gând în România. Experinţă mea de la Cornell Tech a fost că profesorul nu este d-zeul, că oricine poate să greşească, că totul este deschis pentru dezbatere şi că este ok să avem idei diferite. Am învăţat să citim cât mai mult despre părerile a cât mai multor oameni şi în acelaşi timp să ne creăm propria noastră idee. Noi chiar râdeam că unui absolvent de MBA când îi adresezi o întrebare, primul răspuns o să fie că depinde. Și de acolo el/ea va începe o listare a diferitelor opţiuni.

Cu câte naţionalităţi diferite ai interacţionat?
Câte naţionalităţi trăiesc în New York? Aş putea spune că anul meu la Cornell Tech a fost o mini versiune a oraşului. Am avut undeva la peste 35% femei în programul de MBA, o varietate de poveşti, evoluţii în carieră şi interese. Diversitatea, pe lângă naţionalităţi şi feminin/masculin, a fost dată şi de industriile din care am venit. Am avut colegi care au lucrat în companii în India care încercau să rezolve problema apei potabile, colegi care au lucrat pentru guvernul american, până la colegi care au plecat de la Big Tech şi acum sunt implicaţi în propriile startup-uri sau lucrează în domeniul social/ pe educaţie.

Cum ai ajuns tu acolo, de ce tocmai Cornell?
Am ajuns acolo cu noroc şi muncă. Angajatorul meu din Belgia, pentru care lucram la momentul respectiv de 4 ani, fiind o companie globală, suportă diferite programe de dezvoltare a angajaților. Din fericire, când noua şcoală s-a format, existau anumite relaţii între Cornell University şi compania mea şi aşa s-a născut parteneriatul acesta. Compania trimite undeva la 3-4 oameni în fiecare an, pentru MBA şi Master în Computer Science, cu promisiunea la întoarcere că există o durata de contract de minim 2 ani după terminarea programului. Acest parteneriat există doar cu Cornell Tech, pentru că simt că se integrează perfect în viziunea noastră.

În 2014 a fost chiar prima dată când am aplicat, dar nu a mers aşa cum mi-am dorit. Nu m-am lăsat aşa că un an mai târziu am reintrat în horă. Procesul a început undeva în octombrie şi după multe faze de interviu, examene, prezentări, GMAT, pe 8 Martie 2016 am aflat că am luat bursă că să plec să studiez MBA la Cornell Tech. Cursurile au început pe 12 Mai 2016, cu 2 cursuri având deja pregătire online de pe undeva de la început de martie. Aşa că a trebuit să împachetez, să mă readaptez la şcoală şi să mă mut într-o ţară total nouă în mai puţin de 2 luni. Normal că între timp îmi programasem de vreo câteva luni bune să mă duc aproape 2 săptămâni jumate în Thailanda, aşa că pregătirile au ajuns să dureze cam o lună. Dar oboseala a meritat din plin pentru că în ziua când am aterizat în Ithaca, sincer m-am simţit că într-unul din filmele alea americane cu colegii americane. Ştiu, super „cheesy”.
Te întrebi de legătura între Ithaca şi New York probabil? Programul de MBA începe în mai împreună cu restul de studenţi din MBA-ul tradiţional oferit de Cornell University. Petrecem 10 săptămâni împreună învăţând cum să supravieţuim prin 12 cursuri intensive de la Finance la Critical Thinking şi chiar Managing teams. Suntem grupaţi în echipe diverse în aceste luni şi învăţăm cu rândul cum să ai propria echipa, considerând că nu ne cunoscusem niciodată şi am fost cuplaţi aşa încât să avem personalităţi total diferite. Cum să oferi feedback şi să asculţi, poate au fost cele mai mari lecţii. Totul sub stresul timpului. Dar ne-am şi bucurat de un campus universitar superb, cu terenuri de sport deschise non-stop pentru studenţi, expediţii pe munte că să vedem cascade şi plimbări cu barca pe lac. Probabil perioada asta ne-a adus pe toţi împreună, pentru că împreună ca o echipa de 53 de oameni am trecut peste vara.

În August ne-am mutat în New York, unde am reînceput cursurile, dar în acelaşi timp restul de colegi din programele de Computer Science, Tech Law, Connective Media şi Operations Research au început cursurile lor, aducând şcoala undeva la +150 studenţi.

A fost greu?
Da. A fost greu. Nu neapărat dintr-un sens de a testa nu ştiu ce teoremă matematică, ci greu în a te înţelege pe tine personal cum lucrezi, în ce fel de mediu excelezi, cum lucreză cei din jurul tău şi cum combini toţi aceşti factori.
Mai ales că este un sistem educaţional cu care nu eram obişnuită şi fiindcă cereau fiecăruia dintre noi să gândim diferit de cum am fost obişnuiți. Eu nu știam mai nimic despre start-ups, antreprenoriat şi product management. Dar am avut aici un simț puternic de libertate intelectuală. Am învăţat în fiecare zi cât mi-am dorit şi despre ce mi-am dorit.

Era ciudat pentru că simţeam în unele zile că lucrez într-o companie, iar a două zi era ca la şcoală. În fiecare zi  acopeream discuţii cam din 5 industrii total diferite şi apoi se aşteptau pentru a doua zi să fii pregătit să dai o prezentare de 3 minute despre a 6-a industrie, de care poate nu ai auzit niciodată în viaţa ta. Ideea de weekend-uri sau vacanţe sau că este aproape miezul nopţii nu a existat.
Dar cel mai frumos este că deşi a fost greu, am învăţat într-un an cât poate în 5. Şi nu cred că a existat un loc pentru mine până acum unde să simt că pot să greşesc de o mie de ori, pentru că ştiu că mâine o să fiu o persoană mai bună. Şi în acelaşi timp, nu am fost niciodată singură în această lupta cu mine, pentru că eram cu toţii în aceeaşi situaţie.

Nu am fost niciodată oprită din a-mi spune părerea, sau a încerca cine ştie ce nebunie, sau de a pune 1000 de întrebări, sau de a opri profesorul la sfârşitul clasei că să-l rog să-mi explice încă o dată. Sau să vorbim mai mult pe subiect. Sau poate să învăţ mai multe despre el ca om că să înţeleg cum poţi să ajungi profesor de Ivy League.
Am avut profesori cu vârste între 30 şi până la 80 ani. Majoritatea lideri în domeniul lor, dar care au ştiut să-şi lase mândria la uşa, pentru că intrau în clasa cu gândul că este timpul că elevii lor să-şi depăşească profesorul. Unchiul Don, 80+, este considerat unul dintre părinţii graficii pe calculator, arhitect, doctorand în probabil 5 domenii diferite şi unul dintre oamenii din spatele scenei când Pixar a fost creat. Ne vorbea cu nonşalanţă despre Steve (Jobs), Ed (Catmull) şi despre studenţii lui care au câştigat de-a lungul anilor Oscaruri. Un om cu atâta coloana vertebrală, care ne-a cerut de la început să-l numim Unchiul Don. Ne-a respectat cu cerinţa că şi noi să-l respectăm. Ne-a vorbim cu multă iubire despre soţia lui, cât şi despre foştii studenţi sau chiar şi despre cei cu care lucrează acuma în domeniul AR/VR.

Poate că cele mai grele, dar şi cu cele mai multe bucurii, au fost proiectele de semestru. În toamnă, echipe au fost formate aşa încât să fie un student din cel puţin unul dintre programele de master. În echipa mea, pe lângă mine ca MBA, am avut un masterand de la Operations Research, unul de la Computer Science şi unul de la Design. Cornell Tech decisese de vreo 2 ani să încerce un parteneriat de student exchange cu studenţi de la Parsons Design School din New York. Fiecare echipa trebuia după 3 luni să prezinte în 3 minute în faţa colegiilor, profesorilor şi invitaţilor produsul dezvoltat împreună. O nevoie acoperită, un prototip şi un model de business. Dar distracţia a venit când produsul dezvoltat trebuia să răspundă unui challenge tare general ridicat de o companie. Companiile implicate în aceste challenge-uri au fost de la start-up-uri cu 2 oameni până la Amazon. Noi am câştigat experienţă în a construi un produs pe o zonă de nevoi, am încercat să înţelegem care este într-adevăr durerea consumatorului şi să venim cu o idee care are sens. În timp ce construiam produsul învăţam şi cum să o facem. Am învăţat prin practică. Nu pe baza unei cărţi sau a unor discuţii. Am avut şi din astea. Dar au fost folosite pentru îndrumare şi pe baza lor discutam ce am învăţat în fiecare săptămâna. Dacă nu încerci, nu ştii dacă va funcţiona. Proiectul meu a fost cu un start-up din zona de smart cities şi pot să spun că am crescut de la a nu şti ce tehnologie foloseşte Google Maps până la a prezenta un prototip pentru un produs mulat pe tehnologia respectivă pentru planificatori urbani. Mă simt tare mândră când văd că unele din ideile noastre au fost recunoscute şi implementate de acest start-up pe platforma lor directă către clienţi. Să vezi cu ochii tăi munca ta este ceva de nepreţuit. Am eşuat în cele 3 luni de atâtea ori şi au fost atâtea idei care până la urmă nu au avut sens. Multe nopţi nedormite. Dar să te uiţi de unde plecasem ca echipa nou formată şi până la rezultatul final – merită din plin. Este cel mai greu să lucrezi cu oameni cu care nu ai nimic în comun la început, dar dacă toată lumea lucrează pentru acelaşi scop, chestii tare frumoase pot să apară.

În primăvară, după experienţa anterioară din toamna, au zis că suntem pe barbă noastră. Ne-am format propriile echipe, peste 90% fiind formate din studenţi din mastere diferite. Echipa mea a construit o platformă pentru agenţii sociali ce se ocupă de copii în procesul de adopţie. Un domeniu total diferit de tot ce văzusem până atunci, dar te învaţă să te uiţi la probleme dintr-o lumina diferită. Și poate cele mai interesante au fost următoarele 2 lecţii: poţi să iei soluţii/ idei din diverse industrii şi să le încerci în altele – s-ar putea să meargă. Soluţiile se nasc de cele mai multe ori din cele mai simple idei.

Ce ţi-a plăcut cel mai mult?
Oamenii, oamenii, oamenii. De la colegii mei, la profesori, la invitaţii la diferite cursuri până la oamenii care lucrau în clădirea unde era campusul temporar al şcolii. Am întâlnit oameni dispuşi să înveţe, să asculte, să înţeleagă că lumea este diversă şi că nimeni nu le ştie pe toate. Undeva după 3 luni împreună 24/24 ore, cred că am realizat cu toţii că fiecare din studenţii din şcoală sunt oameni de la care ai ce să înveţi şi că fiecare dintre noi are acel lucru unic. Din acel moment cred că am fost şi mai deschişi să ascultăm, să înţelegem că fiecare lucrează altfel şi mai ales să ne respectăm. Și ştiu că dacă ne vedem iar în 20 ani, am sta la un pahar de vorbă fără probleme. Am format o familie. Am trecut împreună prin multe experinţe în cele 12 luni împreună. Petreceam  undeva la 16-18 ore împreună, de la cafeaua de dimineaţă până la pizza din mijlocul nopţii care să te ţină treaz până termini prezentarea.

Avem la şcoală un spaţiu comun, un fel de sufrageria casei noastre. De când intrai în şcoală vedeai 20 din colegi şi până ajungeai la curs, sigur auzeai poveşti despre cum a fost aseară în cine ştie ce bar, până la ultima bicicletă cumpărată sau de ce Amazon Echo este super.

Împreună am mers cu barca, ne-am căţărat pe munţi, am dansat pe mese în Ierusalim, am cântat, ne-am uitat la meciuri de fotbal american sau comentat noaptea alegerilor în State şi în acelaşi timp am dezbătut ultima lansare Amazon sau cumpărarea lui Yahoo de către Verizon sau care este ultima chestie mişto care se foloseşte de blockchain.

De fiecare dată când intram la noi pe etaj, ştiam că ajungem acasă. Și cu bune şi cu rele.
Am descoperit cu familia mea Corneliană New York-ul, am fost la meciuri de sport, am învăţat copii de 8-12 ani despre circuite electrice, am plecat la vacanţă şi muncă de 3 săptămâni în Israel, dar am şi călătorit în Petra sau vestul Americii.

Acum te-ai mutat în New York. Ce faci acolo, cu ce te ocupi?
Cireaşa de pe tortul Cornell Tech a fost atunci când am terminat, că am putut să aleg la întoarcerea în companie, dintr-o listă de slujbe, unde aş dori să mă duc. Au existat şi mici restricţii şi lista nu a fost extrem de lungă, dar ofertele făcute au fost tare mult pe placul meu, luând în considerare preferinţe, aptitudini dezvoltate în trecut dar şi în ce zonă doream să mă dezvolt pe viitor.
Aşa a început dilema despre care-ar fi pasul următor. Am ales New York într-o seară după 12 ore de zbor. Poate că o bucată din mine îşi doreşte ca povestea Cornell Tech să continue. Dar era şi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în acest oraş mare. Ce înseamnă să lucrezi în headquarters-ul global al unei companii? Și dacă există acest vis american?

Rolul meu curent s-a mutat din tehnic mai mult spre produs. Mă ocup în principal de implementare şi livrarea pe piaţă a produselor vândute de compania mea către instituţiile financiare pe piaţă americană. Să înţelegi ce vrea un client şi cum să pliezi produsul tău ca să întâlneşti nevoile lui, parcă este lecţia MBA-ului la Cornell Tech.

In the end… Ascultă, visează, încearcă şi învaţă!

 



Leave a Reply

css.php