Când ceea ce faci lasă urme adânci

Nu, nu l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe. Mi-ar fi plăcut, cu siguranță, deși probabil că n-aș fi știut ce să-i spun, de teamă să nu măture cu mine pe jos.

“Stăm cu netul pornit și degetele deasupra tastaturii și așteptăm moartea cuiva, ca pe focul unui pistol care declanșează o cursă. Trei, doi, unu, post! Nu avalanșa de elogii spontane este nedreaptă, ci lipsa lor pe durata vieții acelor persoane R.I.P.-uite. Au format o nouă genă comportamentală, RIPocrizia.” (Cornel Ilie)

Știu, e de-a dreptul ridicol să prețuim (mai mult) oamenii abia când nu mai sunt. Dar hei, eu sunt aia care a scris o singură dată pe blog despre tata cât era în viață și de vreo 5 ori de când nu mai e.

Cu toate astea, am apreciat azi valul ăsta de mesaje care par scrise din inimă. Am ignorat RIP-urile și-am păstrat ce m-a mișcat pe mine. Andrei, ce frumos au scris oamenii ăștia despre tine. Pesemne că ceva bine oi fi făcut tu.

Un dram de inspirație:

(continuarea aici)

(continuarea aici)


(sursa: Recorder)

+ Amintirile lui Ene Alexandru

+ Marius Vintilă, care nu-ncape într-un printscreen, despre relația lor de colegialitate așa cum au trăit-o ei, cu bune și rele.

 

“Moartea e inevitabila. Cu viața însă ai doua opțiuni, sa pleci sau sa stai. O data ce ai optat pentru viața, lucrurile par sa aibă rost. Munca, copii, iubire, ura, furie, război. De toate pentru toți. Și cind ești viu așa de viu îți pare totul…pina intr-o zi cind îți auzi ultima, ușoară răsuflare.” (Andrei Gheorghe, 14 decembrie 2017)

 

Să fim vii, ar fi minunat. Și să ne apreciem mai mult ca vii. 



Leave a Reply

css.php