Horaţiu Mălăele se descrie în cartea “Horaţiu despre Mălăele” (2008) ca “un om obişnuit care încearcă să comunice cu lumea.” Şi printre diverse fotografii, poezii, fraze deştepte şi caricaturi, undeva la pagina 65 stă scris “Decalogul”:

1. Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.

2. Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că “numai iubindu-i poţi să-i distrugi”.

3. Rămâi modest. Dar fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.

4. Dacă pierzi teren lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi paşi înapoi, ca să-mi pot lua avânt.

5. Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuşi, schimbă obiectul într-o altă podoabă.

6. Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie unanimitate.

7. Nu-ţi explica greşelile. Învăluie-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbămare lucru, dar derutează.

8. Nu te întinde prea tare. Rişti să-ţi pierzi controlul graniţelor.

9. Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiţie şi frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi scop.

10. Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi existenţa după principiul: “Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple.” Este o dură, dar relaxantă fatalitate.

Dacă mă întrebaţi pe mine, cea mai frumoasă e porunca nr.1: “Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.”

Despre cartea lui Martin Page am mai scris, prin 2008, atunci când am citit-o, probabil.

Dar mi-am amintit azi de acest fragment, cu care mă identific:

“Toată lumea are ceva de spus despre femei, bărbaţi, poliţişti, asasini (şi politicieni – nota mea). Noi generalizăm pornind de la propria noastră experienţă, de la ceea ce ne convine, de la ceea ce putem înţelege cu slabele mijloace ale reţelelor noastre de neuroni şi în funcţie de perspectiva viziunii noastre. Este o înlesnire care ne permite să gândim rapid, să emitem judecăţi şi să ne poziţionăm. Dar asta nu are valoare în sine, sunt doar nişte semnale, nişte steguleţe pe care le flutură fiecare. Şi toată lumea apără adevărul avantajelor sale, ale sexului său, ale averii sale.”

Cam aşa-i şi cu #revoluţia. Toată lumea are ceva de spus, apărând adevărul avantajelor sale, ale partidului său, ale averii sale.

Însă ceea ce-i uneşte pe cei care au ieşit în piaţa Universităţii (şi pe mulţi dintre cei care au stat acasă) este lehamitea. Ne e silă tuturor. Dar dacă sila asta de politică ne-a ţinut departe până acum, se pare că unii au înţeles totuşi că stând deoparte nu se rezolvă nimic. Nu pică para mălăiaţă.

Băsescu nu e bun şi cei mai mulţi îl vor demis. Problema e că n-are cine să vină după el. Şi întrebarea este ce facem mai departe?

“Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră.”

“De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Și atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!”

“Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu. [...] Hoţii au nevoie de 3 lucruri, ca să poată fura: un portofel plin, beznă si neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit si dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, a furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul.”

“Trebuie să ne organizăm şi să îi înlocuim pe actualii politicieni. Să ne învingem sila de politică. Nu pentru că ne place puterea, ci pentru că trebuie să ieşim din bulele noastre de confort individual, care vor deveni din ce în ce mai strâmte. Deja vedem cum energia noastra se iroseşte doar împingând în pereţii bulei, ca să nu ne sufocăm. Iar dacă nu ne spargem noi bulele pentru a ne uni, ni le vor desfiinţa ei, una câte una.”

Citatele de mai sus fac parte dintr-un manifest, dintr-o mişcare care ar fi bine să prindă contur, extinzându-se din online în offline. Se numeşte “Împreună 2012″, a fost iniţiată de Bogdan Naumovici şi este concretizarea scandărilor din stradă. Românii care îşi trăiesc viaţa conduşi de corectitudine, integritate, responsabilitate individuală, onestitate, decenţă etc. sunt cei care ar trebui să înlocuiască actuala clasa politică. Implicarea face parte din procesul propriei evoluţii. Până când să mai stăm deoparte?

“Și suntem mulţi. Suntem cei care eram prea tineri ca să ştim ce să facem cu Revoluţia sau cu Piaţa Universităţii ’90, şi i-am lăsat să ni le fure. Suntem “decreţeii” care ne-am făcut familii, afaceri şi cariere, dar ne-am ratat proiectul politic. Dar şi tinerii care terminăm acum o facultate, doar ca să ne izbim de zidul şomajului. Suntem doctorii care am ales să rămânem în ţară şi să salvăm vieţi. Suntem profesorii care ne urmăm vocaţia, în ciuda salariilor mizere. Suntem antreprenorii care am dori să ne dezvoltăm pe o piaţă liberă, intr-o competiţie cinstită, fără licitaţii trucate şi firme-capuşă. Suntem angajaţii care ne dorim să fim recompensaţi aşa cum merităm, în funcţie de performanţele noastre. Suntem toţi românii care ducem România înainte!” 

Azi cel mai mare regret al meu e că nu m-a interesat politica până acum. Şi cel mai grav e că nici pe colegii mei de generaţie nu-i interesează. Hai să ne folosim cu toţii ideile, să contribuim la România pe care ne-o dorim, ce-ar fi? Putem începe cu acest grup, care momentan adună 729 de oameni care vor să se implice. Schimbarea o vrem toţi, dar trebuie să muncim pentru ea.

(Foto)

Titlul cărţii “Oare chiar m-am întors de la Athos?” mi-a atras atenţia fără să ştiu dacă autorul este un smerit, iniţiat în tagma bisericească sau un individ “neînchinat la icoane”, aşa acum avea să se descrie Dan. C. Mihăilescu pe la jumătatea cărţii sale. Pe parcursul lecturii această mărturisire a sa capătă diverse forme, pe care le-am surprins în paragrafele de mai jos:

“Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de nai, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!

M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 22 de ani, înainte de nună, la mănăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă.” (pag. 28)

“Oriunde în lume am ajuns în vechi lăcaşe de cult, m-am împărţit egal, zic eu, între neutralitatea binevoitoare a turistului sincer curios şi freamătul efectiv al doritorului de credinţă.” (pag. 50)

“Totuşi la sfârşit, când a început lunga perindare a credincioşilor la sărutatul icoanelor, m-am strecurat cu tăcută vinovăţie afară. Nu am fost şi nu sunt un om “închinat la icoane”. Regret sincer şi profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului şi autenticităţii. Autofalsificarea mi se pare o perversiune. M-am simţit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam vinovat, oameni care-şi aşteptau rândul la icoane şi pe lângă care eu alunecam netrebnic, să ies cât mai iute afară…” (pag. 59)

Nu ştiu despre voi, dar mie mi-a trezit interesul tocmai sinceritatea aceasta cu care Dan C. Mihăilescu povesteşte. Nu pretinde sentimente pe care nu le are, nu îşi ascunde gândurile necurate şi se întreabă de multe ori ce caută acolo. Jurnalul său athonit vorbeşte despre Sfântul Munte, dar mai ales despre oamenii care îl populează şi despre cei care îl vizitează.

“Flexibilitatea duhovnicească” – asta înseamnă Athosul pentru mine! Ştiu că multora li se va părea paradoxal, dată fiind legendara severitate monahală a locului. Numai că, dincolo de dogmă, canoane şi cazne, e de găsit în minţile intens fosforescente de acolo multa înţelepciune, multă subtilitate, o fericită măsură. Un soi aparte de îngăduinţă şi rafinament psihologic, perfect pliabil pe cele mai diverse înzestrări umane şi aşteptări sufleteşti.” (pag. 62)

Cum la Athos n-o să ajung niciodată, mă mulţumesc momentan cu descrierea locului făcută de “Omul care aduce cartea”. Şi aştept partea a doua a cărţii, fiindcă probabil se va întoarce la Athos. Părintele Daniil i-a spus: “nu înţelege mai nimic cel care vine prima dată la Athos. După cinci, şase drumuri, veţi începe să pricepeţi ceva… Dar abia de la zecelea încolo puteţi să…”

(Foto)

Nu îmi este milă de el, în schimb mă întristează. Îi ştiu povestea şi viaţa destul de bine, ca şi cum ar fi a mea. Probabil că nu va ajunge să se ierte, să se împace cu sine niciodată; sper totuşi că va găsi o soluţie de a trai cu durerea şi cu conştiinţa actelor sale.

Nu mă simt încă în stare să-mi dau cu părerea despre ce se întâmplă zilele acestea în “România lui Băsescu”, însă vreau să vă recomand trei texte.

Primul este scris de Andreea Burlacu şi vorbeşte mai ales despre „dependenţa de calea deja aleasă „(path-dependence), din punctul de vedere al unui absolvent de ştiinţe politice.

Al doilea text este mult mai vechi, a fost publicat în perioada paşoptistă (1840) şi e un fragment din prima nuvelă istorică din literatura română: “Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi. Vă reamintesc că nuvela evocă o perioadă zbuciumată din istoria Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea – cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.

— Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toți Moțoc! — Moțoc! Moțoc! — El ne belește și ne pradă! — El sfătuiește pre vodă! Să moară!

— Moțoc să moară! — Capul lui Moțoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem“.

— Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzînd pre armașul intrînd.

— Capul vornicului Moțoc, răspunse. (…)

— Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!

— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale!

(text prescurtat deja de Dragoş Bucurenci aici)

Iar cel de-al treilea text este un pic mai recent decât cel de-al doilea, dar din acelaşi secol. Este un editorial scris de Mihai Eminescu pe 4 ianuarie 1881, şi totuşi parcă descrie ceea ce se întâmplă azi pe scena politică.

PATOLOGIA SOCIETATII NOASTRE

În situatiunea politica si în conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, în toate raporturile sociale traditionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice ca nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revolutiunile ce ne-au agitat si ne agita de treizeci de ani, care sa creada în stabilitatea starii de lucruri în care ne aflam; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârseasca aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce în ce mai mult societatea noastra în tabere ostile.

Nu ne adresam aci la oameni cari gasesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor si ambitiunilor lor personale. Aceasta clasa de oameni nu este facuta nici sa simta , nici sa înteleaga conditiunile superioare de existenta si de trai pentru o societate si nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societatii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupati de conditiunile de existenta, de prosperitate a societatii si cari se îngrijesc de soarta tarii oricari ar fi credintele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.

Ceea ce simtim noi în privinta starii de lucruri de astazi nu ni se pare sa fie o impresiune personala si trecatoare.

Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator si aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac sa credem ca situatiunea noastra politica si sociala persista a sta în stadiul revolutionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere si nu se pot împaca cu ideea ca lucrurile pot merge asa precum merg astazi. O reactiune deja a început a se manifesta, desi cam slaba, în contra miscarii repezi si violente cu care s-a accentuat opozitiunea coalitiunii din 1876 si, dupa cum credem noi, aceasta reactiune are sa urmeze în mod irezistibil , desi treptat.

Ca sa poata fi însa eficace reactiunea contra spiritului revolutionar trebuie ca cu totii sa ne dam seama de cauzele ce turbura societatea, de elementele ce împiedeca redobândirea echilibrului pierdut si sa le combatem cu curaj si staruinta.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitatii înaintea legii, s-a facut o arma de razboi între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tarii s-au uitat cu totul; o clasa noua guvernanta s-a ridicat, fara traditiuni si fara autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitatii noastre, nu-si gaseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalitati de ambitii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astazi lumea politica la noi. Este adevarat ca nu crutam a invoca numele patriei si numele libertatii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult si ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovada a acestei stari de lucruri, a acestei tendente morale, si ca rezultat, avem distribuirea functiunilor publice, a oficiilor si întreprinderilor de tot felul. Niciodata în tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai îngrasata ca clasa guvernanta de astazi, rasarita din pamânt fara sa ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtorare.

Noi privim aceasta stare de lucruri ca o degradare, ca o depravatie a moravurilor publice care, desi profita unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucura de putere. Cu un contingent politic astfel educat tara nu poate astepta destinuri stralucite, nici poate spera un guvern tare si solid, care sa întemeieze institutiunile si prin ele sa dea actiunii noastre exterioare taria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauza de degradare a moravurilor private, si consecuenta neaparata este ca caracterul national se strica si puterea statului slabeste. Un stat unde functiunile publice se exploateaza de-o gloata de oameni cari nu produc nimic, ci numai consuma resursele bugetare se condamna singur a fi neputincios si sterp.

Noi avem trebuinta, mai mult decât altadata si decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanica, sa stabilim un guvern national, serios si tare, sa ne punem în pozitiune de-a putea exercita o actiune decisiva în politica orientala. Cu deprinderile însa de gonaci de posturi, cu dezordinea morala ce întretin în societatea noastra credinciosii si neofitii partidului zis liberal, nu se poate astepta nici soliditate în guvern, nici pace si liniste în societate, nici putere în relatiunile noastre internationale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal sa darâme, fiindca a gasit tarâmul pregatit de chiar clasa guvernanta veche, care s-a muncit în curs de douazeci de ani, la adapostul institutiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, sa paralizeze si sa anuleze politica puterii suzerana si protectrice ce ne tineau în lant. Dar ceea ce este greu, ca în orice opera omeneasca, este de-a cladi si întemeia institutiuni solide, de-a forma caracterul national.

Nici caracterul national însa nu se întemeiaza prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici institutiunile prin vorbe desarte de egalitate si libertate. Pâna acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe desarte ca institutiuni si spectacolul depravatiunii moravurilor ca bold de caracter national, si toata doctrina sa politica este sa trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fara traditiuni si fara istorie, proclamând ca toate printr-însul s-au facut câte s-a facut; pentru ca dânsul este la putere, si puterea sa este semnul si simbolul sacru al nationalitatii românesti.

Este adevarat ca guvernul în acesti din urma ani, mai mult decât în oricare alta epoca, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenta mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scazut în proportiune exercitiul libertatii, din cauza procedarilor sale administrative, din cauza amagirilor la care a supus toate poftele si toate pasiunile rele, contribuind astfel a slabi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile si dezinteresate cari au luat parte la miscarile de la 1848 si 1859 (1989 si 1990 – nota noastra de azi) sunt în drept astazi, dupa câte vad, sa întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astazi: Ce ati facut cu iluziunile si cu sperantele tarii din acei ani? Nu este mestesugire care sa nu se fi întrebuintat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recrutilor partidului .

O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adreseaza la pasiuni rele, la slabiciuni, la interesul si la vitiurile celor chemati. Daca nu se va opri în drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la câteva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica.

(Sursa: ziaristionline.ro)

(caricatura este făcută de Costel Pătrăşcan)

La sfârşit de săptămână foarte mulţi locuitori ai capitalei o întind spre tărâmuri “mai calde” (mare/munte/shopping/ski/ târguri/concerte – în funcţie de sezon şi buget). Drept urmare, weekendul în Bucureşti nu-i chiar tragic, fiindcă oraşul e un pic mai gol, mai ordonat.

Şi fiindcă avem parte de o iarnă primăvăratică, o să vă fac câteva propuneri de ieşit din casă, în plus faţă de cele disponibile săptămânal pe Jurnalul Ţării lui Andrei.

Prima sugestie ar fi să mergeţi la patinoar. Aveţi mai multe variante la dispoziţie: Cişmigiu, Drumul Taberei, Floreasca, Exense ş.a. Eu una am fost doar pe Cişmigiu (care e mai mic, dar cu muzică mai bună) şi în Drumul Taberei, dacă ştiţi voi altele mai bune, lăsaţi vă rog comentarii.

O altă variantă ar fi să mergeţi la bazin. Serios, de când n-aţi mai înotat? Sportul ăsta acvatic stimuleaza circulaţia sangvină şi creste rezistenţa cardio-pulmonară. Dincolo de plăcerea de a sta în apă, pentru relaxare, mişcarea sub apă practicată constant te ajută să iţi formezi un corp frumos. Variante sunt destule, nu ştiu să vă spun care-i cea mai bună, fiindcă ţine de buzunarul fiecăruia: piscina Floreasca, piscina de la clubul “Apa Nova”, bazinul Dinamo, bazinul Lia Manoliu, Daimon Sport Club, complexul Tineretului, Club Miramar, bazinul de la facultatea de medicină Carol Davila, clubul IDM, Body Art Wellness Club sau World Class etc.

O altă idee care să vă scoată din casă: tenisul de câmp/squash-ul. Centrul Naţional de Tenis are 3 terenuri acoperite pentru iarnă, Clubul Sportiv Tennis Club are şi el două, Mazicon înca două. Sigur mai sunt şi altele acoperite şi oricum, pe soarele ăsta puteţi juca şi afară, fără nicio problemă. La squash arzi 1200 calorii pe oră, dar şi bani pe măsură. Se pare că în Bucureşti există doar 3 terenuri:  la World Class Health Academy, la Hotel Class şi la Clubul Francez.

În plus, un abonament redus la dansuri latino, zumba, kangoo jumps, arte marţiale sau echitaţie sună destul de bine.

Dacă mişcarea vă face rău (:P), vă recomand muzeele. Despre Muzeul Naţional Grigore Antipa se aude că e fain după renovare, chiar dacă au în continuare acelaşi site comunist. Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Aviaţiei, Muzeul Naţional de Istorie, MNAR-ul, Muzeul Literaturii Române… şi mai sunt multe, astea-s primele pe care mi le-am amintit eu. Muzeul Satului e tot pentru cei dornici de mişcare.

Apoi, vă recomand ceainăriile. Pe Metropotam găsiţi o listă lungă de ceainării şi adrese.

Sau strângeţi gaşca de prieteni şi mergeţi undeva să jucaţi un BoardGame. Sau daţi cu aspiratorul şi chemaţi-i la voi acasă. Monopoly, Scrabble, Risk, Catan, Carcassone, Stoneage, A Game of Thrones, Agricola, sunt doar câteva dintre jocurile care vă pot ţine ocupaţi o după-amiază întreagă.

De altfel, găsiţi oricând un concert, un spectacol de improvizaţii sau o piesă de teatru. Ca să nu mai vorbim de film la cinema, biliard, tenis de masă, bowling şi celelalte. Iar dacă vreţi mai mult, urmăriţi şi voi expoziţiile noi care vin în oraş, concertele mari, evenimentele mai aparte.

Hai, weekend frumos să aveţi! Lăsaţi canapeaua să se pună praf pe ea, ieşiţi la aer!

(foto)

Cred că cel mai mult îmi place să citesc despre oameni. Am o slăbiciune pentru jurnale, biografii şi alte tipuri de lucrări despre viaţa cuiva. De aceea am căutat entuziasmată cartea lui Vlad Mixich – Fanaticii, fiindcă citisem că înglobează portrele a zece oameni cu vocaţie.

Cartea se numeşte “Fanaticii”, iar Vlad afirmă că “toţi cei care au mişcat o rotiţă în lume au un anume fanatism.” Şi tot el spune că “uneori e bine, alteori, nu.”  Nu e o carte despre români de succes, autorul îşi permite chiar să facă câteva afirmaţii atunci când nu e de acord cu unele personaje, dar e o carte despre zece oameni obsedaţi de idei. Zece personalităţi divergente pe care autorul le tratează şi le abordează diferit, ca să nu-i dea timp cititorului să se plictisească.

Când am deschis volumul, imediat ce-am citit prefaţa, am simţit nevoia să citesc despre fanatici într-o ordine proprie. Dintre cei de mai jos, cel mai mult m-a intrigat Raed Arafat, probabil pe fondul discuţiilor curente din presă.

• Marcel Iureş: omul care tace
• Povestea curajosului domn Florescu
• Bătălia pentru Colegiul 9
• Mihai Ghyka răspunde la o întrebare dificilă
• Îngerii lui Dinescu
• Secretul Cristinei Neagu
• Convertirea lui Dan Puric
• Fantoma care bântuie la Institutul Cantacuzino
• Fanaticul: Raed Arafat
• Singurătatea Monicăi Macovei

Şi imediat ce am început să parcurg textul am realizat că mai citisem şi altă dată acelaşi lucru. Mi-am amintit că am scris pe blog despre Raed Arafat, inspirată de acel articol. Am căutat linkul şi se pare că citisem în august, chiar când a fost publicat pe HotNews. Dar a meritat să-l recitesc.

Apoi am citit despre singurătatea Monicăi Macovei, fiindcă aveam o restanţă din numărul 7 al “Decât o revistă”. Da, toate portretele din această carte au fost anterior publicate pe HotNews.ro, în Esquire sau în “Decât o revistă”, dar asta nu le scade cu nimic valoarea.

Jurnalistul (doctor psihoterapeut) Vlad Mixich a reuşit să se apropie de fiecare personaj în parte, să-l surprindă de aproape în cele mai nesemnificative momente, având o atenţie crescută pentru detalii. Şi redă admirabil în scris timiditatea lui Marcel Iureş, lupta lăuntrică a lui Dan Puric sau calmul locului care-l face pe poetul revoluţiei din 1989 să trăiască fericit. Recunosc că despre Cătălin Dorian Florescu şi Cristina Neagu nu ştiam mai nimic, dar am citit cu drag. Şi vă recomand şi vouă să citiţi, e imposibil să nu vă placă!

Am să închei tot cu vorbele lui Vlad: “[...] e greu să explici pe scurt cât de mare este puterea curativă a cuvintelor. Şi apoi, uităm prea repede că nimic nu există înainte de a fi povestit.”

Doamna despre care scriu are 86 de ani. E micuţă de statură, cât un copil de 14 ani. Are părul alb şi ciufulit, dar e sănatos şi cu firul bogat. Nu vede foarte bine, nici nu prea mai aude bine, dar mintea îi e încă sănătoasă. Şi ce putere ascunde trupul zbârcit de vremuri al acestei femei! Şi totusi…e unul dintre acei oameni despre care constaţi cu obidă că nu mai au multe zile pe acest pământ. O privesc cu îndurare, dar şi cu admiraţie, fiindcă a trăit fericită. E împăcată cu viaţa ei şi spune oricui o întreabă că a avut o viaţă frumoasă.

Copilăria sa n-a fost cea mai fericită. Taică-su a bătut-o pe maică-sa până a omorât-o, iar pe ea a aruncat-o în buruieni la doar două săptămâni. Bunica din partea mamei a fost cea care a salvat-o şi care ulterior a crescut-o. S-a născut în Botoşani, dar la 23 de ani s-a căsătorit şi s-a mutat în Bucureşti cu soţul ei militar. Despre el vorbeşte cu recunoştinţă şi admiraţie, fiindcă au trăit împreună 56 de ani, timp în care dânsa “n-a cunoscut înjurăturile lui”.

Primii doi copii ai lor n-au supravieţuit, n-au avut zile multe. Apoi însa “i-a dat Dumnezeu îngeraşul ăsta bun.” (neprivind către fiică-sa, deşi era în aceeaşi încapere)

A lucrat în fabrică, filatoare, timp de aproximativ 25 de ani, în ture de noapte şi de zi. A avut gospodărie cu porci, păsări şi grădină şi un bărbat de care s-a îngrijit. (“Şi le-am dus pe toate.”)

Acum bătrâna nu vrea să mai trăiască, nu vrea să chinuiască pe nimeni, “dar dacă aşa vrea Dumnezeu…” Cu toate acestea, pe mine m-a făcut să trec mai repede peste slăbiciunea mea fizică, m-a făcut să mă dau jos din pat atunci când simţeam că nu pot. Fiindcă o vedeam pe dumneai cum se dădea jos din pat, cu tubul de dren după dânsa, uneori şi cu perfuzie, şi mergea grăbită la baie, deşi avea şi scutec.

Buni e operată la ambii ochi (la stângul de vreo 10 ani de “apă neagră”, la dreptul de vreo 4 ani de cataractă), dar vede viaţa mai clar ca mine.

Când am plecat din spital i-am urat multă sănătate şi am ieşit repede pe uşă, fără s-o pup sau s-o îmbrăţisez, fiindcă deja mi se umeziseră ochii. Un pic în ceaţă văd şi-acum în timp ce închei acest articol. Astăzi însă am aflat că Buni pleacă mâine acasă, fără o a doua intervenţie chirurgicală. Zile line să-i urăm!

 (foto)

Pe 3 ianuarie seara m-am găsit în faţa unei pofte imense de cartofi prăjiţi. Aveam deja o friptură de pui, un balcon plin cu murături pe alese şi lipseau cartofii. Am avut, aşadar, o masă mult mai plină decât ne-ar fi trebuit. Şi-un pahar de vin roşu. Şi-atât.

După câteva ore am început să simt o durere destul de puternică în burtă. Am lăsat curând laptopul şi m-am dus în pat, crezând că somnul le rezolvă pe toate. N-am putut să dorm, m-am întors de pe o parte pe alta; durerea începuse să fie din ce în ce mai mare. Au urmat câteva ore crunte. Începuse să-mi fie greaţă, am crezut că mi s-a aplecat, mâncasem cu o poftă nesimţită. M-a tras pe mâini. Am adormit în cele din urmă, în repetate rânduri. M-am trezit pe la 5, în momentul în care am îmbrăţişat colacul de la wc. Am adormit din nou. Pe la 6 iar m-am trezit, m-am mai împrietenit o dată cu colacul de la wc. La 7 n-am mai rezistat, l-am trezit pe al meu şi l-am rugat să meargă la farmacie, să-mi aducă nişte pastile de stomac.

Am luat un Metoclopramid şi un Spaverin. Degeaba. Trebuia să plec la birou, era prima zi de muncă. I-am trimis mesaj şefului şi i-am zis că întârzii, că nu mă simt prea bine. M-am culcat. Pe la prânz i-am trimis iarăşi un sms şi i-am zis că mă simt un pic mai bine, dar că nu pot ajunge la birou. Am mai luat un Metoclopramid şi un Spasmomen. N-au avut niciun efect, durerea era la fel de puternică, dar scăzuse către partea inferioară a abdomenului.

La 17.20 plecam spre secţia de urgenţă a Spitalului Militar, cu indigestia în cap. Ajunsă acolo, imediat după ce i-am spus simptomele medicului de gardă, mai în glumă, mai în serios, acesta m-a întrebat: “Eşti operată de apendicită?” Eu: Eh, hehe, nu! Nu, nu cred…” El: “Vedem acum.”

Mi-a luat pulsul, tensiunea, m-au pus la un ecograf şi mi-au luat trei eprubete de sânge. Între timp mă împrietenisem cu asistentul de serviciu, trecea tot timpul pe la mine şi-mi mai verifica “pulsul”. La vreo 45 de minute după ce mi-a luat sânge a trecut pe la separeul în care eram eu întinsă pe pat, învelită până-n gât cu o pătură (aveam şi frisoane) şi mi-a zis: “Nu-i bine.” Şi-a plecat. Prin asta am înţeles că mă păştea o operaţie.

Am aşteptat apoi vizita medicului chirurg de gardă. (“Tu sigur ai mă 18 ani sau te trimit la Alexandrescu?”) Doamna doctor Băjenaru n-a făcut decât să confirme că e nevoie de operaţie, urgent. (Aveam un număr extrem de mare de leucocite, ceea ce însemna infecţie.) M-au programat la ora 21:00. Abia am apucat s-o sun pe mama să-i spun. Am panicat-o rău, ea mă ştia bine. Şi eu mă ştiam la fel de bine. Cu 2 zile în urmă ţopăisem până la 4am la petrecerea de final de X Factor.

Deci pe la 20.00 am ajuns în salonul în care m-au repartizat, iar la 20.20 a venit asistenta să mă pregătească pentru operaţie. Am ajuns în camera aceea albastră, rece, întunecoasă, unde medicii salvează vieţi. Sau…

***

Acum, când deja mă simt mai bine, mă gândesc că a fost bine că totul s-a desfăşurat aşa repede. În mai puţin de 24 de ore eu am acuzat prima durere, am făcut analize, am fost operată de apedicită acută cu peritonită şi m-am şi trezit din anestezia parţială (rahianestezie) fără să vărs şi fără dureri de cap. Ţin minte doar că prietenii mei au râs de mine că le-am zis că am picioarele îndoite şi cică le aveam întinse pe pat. Dar eram înca sub efectul anesteziei şi nu le simţeam.

În prima noapte în spital n-am închis un ochi. Deşi când am ieşit din operaţie eram încă singură în rezervă şi prietenii mei sperau să stea cu mine în noaptea aceea, în scurt timp au mai venit două urgenţe, două doamne care s-au dovedit a fi simpatice.  Numai că în noaptea aceea asistentele le-au pus la fiecare câte-o sondă gastrică, adică le-au introdus pe nas un tub de cauciuc prin nas către faringe şi esofag. Şi eu am asistat la durerea lor. Niciuna dintre noi n-a dormit. Dar nici n-am vorbit. Era o tăcere tacită. Abia după ce s-a luminat un pic, cea din stânga a îndrăznit s-o întrebe pe cealaltă: “Mai rezişti?”

În rest, Mihaela, asistenta drăguţă de 30 şi ceva de ani, cu 2 fetiţe care o aşteaptă ziua acasă şi datorită cărora face de gardă noaptea, n-a stat nicio clipă. Toată noaptea ne-a schimbat perfuzii şi de fiecare dată când intra în cameră eu aveam ochii deschişi. (“Tu nu dormi?” m-a întrebat)

Primele zile au fost crunte. Ceai neîndulcit şi zeamă de supă. Regimul meu dietetic actual e fără dulciuri de orice fel. Fără lapte. Fără cereale. Fără fructe şi legume proaspete. De fapt, ar fi mai simplu să enumăr ce am voie să mănânc zilele astea: iaurt cât mai slab, brânză de vaci, carne de pui fiartă şi peşte alb.

Am mai fost în spital şi altă dată, am fost mereu în vizită când cineva apropiat a fost internat. Dar una e să mergi în vizită şi alta e să fii tu internat. Eu credeam că spitalul e un loc liniştit. Dar am înţeles după primele două zile că la 5am e o mare forfotă pe holuri. Pe la 5.30 vine medicul de gardă împreună cu asistentul în vizită. Apoi e agitaţie pe holuri, urmează şedinţa în care doctorii fac planul pentru ziua respectivă (cine operează, în ce ordine etc.). Apoi urmează micul dejun. Apoi vin asistentele să le dea pastile bătrânilor. Apoi se schimbă perfuzii. Apoi antibiotice. Apoi e ora de vizită, se umple holul cu oameni care vin în vizită la cineva nevoiaş.

Tot timpul e un du-te-vino. Cel mai bine era când adormeam pe la 22.00, atunci chiar era linişte. Nu dura mult, însă, căci la 12 noaptea venea asistenta să-mi facă o injecţie super scârboasă în braţ, anticoagulantă, Clexane. Şi să-mi mai bage puţin antibiotic pe venă. Într-una din zile am avut neinspiraţia să mă plâng că mă doare umărul. (m-a durut tare tare în ziua aceea). Proastă alegere, fiindcă m-am trezit şi cu o înţepătură în fund şi Algocalminul ăla a durut.

În rest, una dintre cele mai nasoale dureri e atunci când râd. Serios acum, să te doară când râzi? Crunt.

Acum sunt bine, sunt acasă: Il piacere del dolce far niente. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc să nu fac nimic, am avut nevoie de puţină terapie cu prietenii mei, dar acum sunt ok. Şi mă gândesc la articolul pe care-l voi scrie mâine pe blog, despre una dintre colegele mele de salon.

Titlul articolului e chiar titlul filmului pe care vi-l recomand sa-l vedeti azi. Sau maine cel tarziu. E un film din 2011, cu o nota destul de mica pe imdb.com, cu o poveste lejera de final de an, dar cu o distributie foarte buna. De parca s-au adunat toti actorii cunoscuti intr-un film, asa cum s-au adunat vedetele de la noi in videoclipul Taxi featuring Razvan&Dani.

Alaturi de  Halle Berry, Jessica Biel, Robert De Niro, Michelle Pfeiffer, Abigail Breslin, Sarah Jessica Parker, Ashton Kutcher, Zac Efron, Hilary Swank, Katherine Heigl, in film apare si Jon Bon Jovi intr-un rol destul de imprevizibil de rock star. Si mai apare si papuselul acesta de Josh Duhamel. Sau, intr-un rol secundar, Hector Elizondo, de care-mi place mult, dar nu stiu niciun alt film in care a jucat. (fara sa google-esc)

Filmul ilustreaza agitatia celor 24 de ore dinaintea Revelionului. Si chiar daca actiunea se petrece in New York, unde totul se desfasoara la scale mai mari, faptele sunt reprezentative si pentru noi. Firul povestii se invarte in jurul a cateva personaje cheie, pe care la final le vedem fericite. Deci un film cu happy end, de privit inainte de revelion, ca sa asteptam resemnati finalul de an, sau din contra, sa tragem haina pe noi si sa facem ceea ce n-am fost in stare sa facem intr-un an intreg.

Enjoy! E un film pentru toata familia. Eu i-am scos pe parinti la cinema, alaturi de prietena mea, sora ei, mama etc.