Si-am ajuns vineri seara la munte. Am trecut pe langa Poenari, am salutat Electricianul, am privit varfurile inca inzapezite, lacul pe care il tot incojori si am urcat pentru a nu stiu cata oara Transfagarasanul. Dupa o cursa contra timp, am poposit la km 106, la nea Vasile-n poarta. Acolo, masinile erau parcate ca-n Bucuresti, bara la bara.

Am vazut primele corturi si m-au cuprins emotiile. Am vazut budele, pe aceeasi pozitie ca-n 2009. Am auzit forfota de inaintea concertului. Am intalnit oamenii. Oamenii de munte, asa cum le zic eu.

Am instalat cortul, pe intuneric; alaturi, sub parasuta alba, Cosmin Atanasiu dadea sfaturi despre fotografie.

La scurt timp a inceput concertul, cu Titus cantand “Primavara”, melodia neoficiala a acestei editii. Apoi au urcat pe scena Mircea Baniciu si Vlady Cnejevici. Cand sareau sigurantele la generator, publicul canta alaturi de cei doi, astfel incat muzica nu s-s oprit nicicand.

Cantarea a continuat la foc, pana la 8 dimineata, cand m-am trezit eu.

Da, m-am trezit la 8 fiindca eram in Fagaras si voiam sa urc pe  un varf. Am ajuns pe Vanatoarea lui Buteanu, 2507m. (traseu pentru pensionari )

La intoarcere in tabara am facut la primus o super supa la 2 lei, cu aroma de curry. Am mancat jumate, de buna ce era.

Dupa-amiaza, in Adventure Park, acolo s-a intamplat nebunia din titlu. Imediat ce-am testat tiroliana.

Nu-mi imaginam, fireste, c-o sa se intample. Ba chiar imi doream sa scot timp bun la toate probele.

Cum mereu m-a batut gandul sa fac armata, am mers la “5 minute de armata”. Si-am urcat pe plasa de franghii.

Si-am urcat pana sus. Si-am trecut pe partea cealalta a plasei. Si-am cazut. In cap, fiindca mi s-a prins piciorul drept in plasa. Cand am ridicat privirea, am simtit iarba in gura;  cosisem cateva firicele

A fost amuzant, ce pot sa zic. M-am ales cu vanatai pe spate, pe gamba, pe brat si cu patru poze “inainte de”. Fotografului meu nu i s-a parut amuzant sa-mi faca poza si cand eram pe jos.

Am mai povestit catorva persoane prin tabara, celor mai apropiati, dar voi aveti exclusivitate. Relu, salvamontistul minune (:D) a ras si el, si-a incercat chiar sa ma consoleze: “Stai linistita, nu esti singura”.

Macar eu am ce povesti! Voi, astia care-ati castigat premii la Montaniada, ce povesti aveti?

Mi-e dor de muntii mei
Departe sunt de ei
Imi pare drumul lung
Si as vrea mai repede s-ajung!

De fapt, drumul e scurt, in cateva ore voi fi pe Transfagarasan.  Inca ai timp sa vii si tu!  Am chiar si loc liber in masina

Ce e Montaniada?

(Sursa foto)

E frumos sa fii turist in propriul tau oras. Sa-ti iei liber, sa-ti pui rucsacul in spate, sa iei harta-n brate si s-o iei la pas. Cand esti turist intr-un oras te uiti altfel la cladiri, le analizezi din perspectiva stilului arhitectonic, le privesti cu admiratie. Faptul ca astepti la semafor nu te irita, ci iti da posibilitatea sa privesti cu atentie in jurul tau. In plus, ai timp sa vizitezi muzeele, sa faci poze prin locurile prin care poate treci zilnic, ingorandu-le.

Asta e si motivul pentru care m-a bucurat mult ideea Corinei Georgescu de a organiza un tur cu bloggerii Prin Bucurestiul Meu. Mi-a dat posibilitatea sa revad Palatul Parlamentului si Muzeul Satului si sa vizitez pentru prima oara Palatul Cotroceni alaturi de un ghid excelent. Ca deh, in Barcelona am avut timp sa vizitez in cateva zile tot ce mi-am dorit pentru o prima excursie, dar in Bucuresti n-am avut timp 3 ani de zile. Rau ca sunt altii care n-au avut timp in 22 de ani.

(Adi, Pyuric, Andreea si Nebuloasa in Casa Poporului, simtindu-se ca acasa )

Imi pare rau ca n-am avut aparat foto sa fac mai multe poze, dar astept cu interes pozele facute de ceilalti bloggeri. (Telefonul meu nu m-a lasat nici de aceasta data la greu)

Multumim frumos Paralela45, Norc.ro, Hotel Răzvan, BlueAir si Hotel Stil fiindca ati ajutat-o pe Corina sa organizeze evenimentul acesta frumos.

Plimbarea noastra epocala a culminat cu o masa suculenta la Copolovici, unde am pozat-o si pe Anca:

Si cand credeam ca ziua se incheie, Cristina Bazavan a zis ca nu le lasa pe Tomata si pe Nebuloasa sa plece inapoi la Timisoara fara sa le arate si ea cateva locuri dragute din Bucuresti. Si uite asa am ajuns noi 4 la cel mai de fite hotel din tara, inclus in prestigiosul Conde Nast Traveler Top 136 Best Hotels of the World. Se cheama Carol Parc Hotel si are un candelabru de 14 m, cat patru etaje.

De pe terasa ai o priveliste minunata asupra Bucurestiului, fiindca te afli pe cel mai inalt punct natural din capitala.

Inauntru, esti ca-ntr-o poveste cu regi si printese, mai ceva ca la Cotroceni. Fiecare incapere este unica prin decoratiunile sale, avand paturi regale din lemn nobil, semineuri functionale, matasuri fine, carti vechi legate in piele, bai imense cat o camera de camin studentesc, pian, harpa…

Iar pretul unei camere nici macar nu e asa mare. Dar trebuie sa ai recomandare ca sa ajungi acolo, fiindca e posibil sa dai nas in nas cu Beyoncé sau cu vreun politician strain cu influenta.

Am plecat de la hotel pe strada cu scari, am vazut Arenele Romane inainte de festivalul Liveland, ne-am plimbat pe  strada Mantuleasa a lui Eliade si ne-am asezat la povesti in redactia revistei Tabu, de unde doar furtuna si-a amintit sa ne trimita acasa.

PS: Au mai scris si altii. Alina a pus accentul pe partea ludica a zilei de ieri, Dan pe practic, iar Nebuloasa pe povesti.

Acum 3 ani Bucurestiul imi parea un oras mare, un labirint plin de necunoscut, si imediat dupa ce am trecut de exaltarea de inceput, am inceput sa-i vad neajunsurile.

Un pic mai tarziu, dupa ce am locuit o vara in Grecia si aproape sase luni in Portugalia, mi-am dat seama ca sunt, cumva, dependenta de Bucuresti. Cu plusuri si cu minusuri, cu gropi si caini comunitari, cu greve la metrou si cu furturi din poseta, nu pot sa nu-i simt lipsa. Tocmai fiindca-i  un oras care ascunde povesti frumoase.

Nu zic ca n-as putea locui in alta parte, mi-am demonstrat deja ca pot, dar nu ma vad locuind in alt oras din Romania in urmatorii 5 ani. Nici chiar in Timisoara, care mi-a placut la nebunie.

Asa ca abia astept sa ma trezesc maine de dimineata, sa ajung in Piata Victoriei si sa ma intalnesc cu ceilalti bloggeri invitati la Turul Bucurestiului de catre Corina Georgescu. Si astept cu nerabdare sa ajung la Cotroceni, fiindca asta-i singurul muzeu din programul de maine pe care inca nu l-am vizitat:

10.00 – plecare către Muzeul Cotroceni – tur panoramic: Calea Victoriei, Elisabeta, Eroi Sanitari, Şos Cotroceni, etc
10.30 – vizita Muzeu Cotroceni
11.30 – plecare către Muzeul Satului – tur panoramic: Ştirbei, Buzeşti, Kiseleff, Arcul de Triumf, etc
12.15 – Vizita Muzeul Satului
13.15 – plecare spre Palatul Parlamentului – tur panoramic: Bd Aviatorilor, Calea Victoriei, Piata Revolutiei
== Foto Stop – Clădirea CEC, Biserica Stavropoleos si restaurantul Carul cu Bere ==
14.15 – vizită Palatul Parlamentului
15.15 – plecare spre Catedrala Sf Iosif
15.45 – vizită Catedrala Sf Iosif
16.30 – plecare spre Piaţa Universităţii
17.00 – Vizita “on foot” Centrul Vechi

Iar la final probabil ca vom poposi la prietenul @Copolovici, ca dupa atata plimbare o sa ne cante stomacul de foame.

PS: Maine o sa-i revad pe  Tomata cu Scufiţă, Nebuloasa, Simona, Lilişor si Dan. Sper sa le placa la noi in capitala.

Mi-am petrecut weekendul la Nisovo, alaturi de alti 20 si ceva de oameni invitati de Neogen la Blogaria 5. (eveniment  cincinal, da? )

Anul trecut, la editia 4×4 am calculat o medie de 30 de sarituri de persoana in piscina. Anul acesta numarul sariturilor  a scazut, dar as mentiona vreo 5 ore petrecute in jacuzzi.  Cred ca a scazut si numarul berilor baute, dar a crescut consumul de Jack…

In orice caz, Arhi isi merita titlul de campion la sarituri. El “e taticul saritorilor in piscina”.

Si-acum, poze:

Paragusul, in inima Bucurestiului:

Costin, primul, ca-ntotdeauna. (Primul ajuns la benzinarie, primul la Black Stork Hotel, primul intrat in piscina)

Si, sa nu uitam, senzatia zilei – Arhi intr-o (fosta) rochita de-a mea:

Cam atat despre partea fun a iesirii. Despre prezentarile de ieri (Neogen/Bestjobs, zooku.ro si zumzi.ro) am scris intr-un alt articol.

Pentru alte pareri si impresii, vizitati: Costin, Arhi, ReporterVirtual, Denisa 1 si 2, Marius Sescu, Adrian Ciubotaru, Sebi.

Una dintre chestiile care mi-au placut cel mai mult la Timisoara a fost Pedalarea de primavara. Ii multumesc mult Nebuloasei fiindca ne-a indrumat pasii prin oras, ca sa ajungem la timp acolo unde trebuie. (hala Timco)

A meritat sa ma trezesc la 9, intr-o zi de sambata, dupa o saptamana obositoare! A meritat fiindca am fost singura dintre bloggerii veniti din Bucuresti care-a pedalat timp de o ora si ceva pe bulevardele largi ale Timisoarei, printre copacii verzi, pe strazile umede, cu miros de ploaie. ( Da, e un repros, lenesilor! )

Hai sa va arat si cateva poze, ca sa va ofticati mai tare:

Iata si cativa dintre bloggerii cu care m-am intalnit acolo:

(Ovi, Ionut, Nebuloasa, Cristina )

(Laurentiu, Sebi)

Revenim la pozele generale:

Mi-a placut mult si centrul de biciclete si l-am pozat si pe el:

Insa poze cu adevarat frumoase gasiti aici!

Mi-ar fi placut sa transmit in direct din orasul de pe Bega, direct de pe pista de biciclete, dar dupa cum vedeti, am ramas ultima datoare cu un articol despre weekendul frumos ce tocmai a trecut.

In primul rand, ce este Blogtrip-ul? Citez din mine [ ) ]: “BlogTripul e un fel de excursie cu clasa, in care colegi iti sunt alti bloggeri, iar pe post de diriginte il ai pe Bobby Voicu”

Blogtrip-ul e distractiv, tocmai pentru ca esti “blocat” atatea ore alaturi de alti bloggeri faini intr-un Viano care se deplaseaza catre un capat al tarii. Iar cand destinatia finala e Timisoara, un oras fain, cu o frumoasa comunitate, iti vine sa nu te mai intorci.

Am cunoscut in sfarsit oamenii din spatele blogurilor! Ovi, Dan, Andreea, Tița, Corina, Richie, Raka, Horia, Iubi, Gagi, sora lu’ Gagi, Mironeasca, Raul, Darius, Alex Blogu, Bleau, si am ras si-am povestit cu ei de parca ne stiam de-o viata.

Cititi si celelalte povesti din weekend, Alex le-a adunat pe toate la un loc. Iar poze gasiti deocamdata aici, aici si aici ( pentru astea din folderul Andrei ma simt vinovata, fiindca au post putine momentele in care m-am despartit de DSLR-ul lui Bobby. )

PS: Ca si la Roblogfest 2010, Makavelis a fost vedeta serii.

PS2: Multumesc Mercedes, Paralela45 si Microsoft, fiindca mi-ati dat sansa sa calatoresc alaturi de Alex Negrea, Andreea Burlacu, Andra Zaharia, Lavinia Biberi, Raluxa, Alina Constantinescu, Adi Ciubotaru, Dany, Vlad Balan, Victor Caraș si Bobby.

Maine plec in BlogTrip la Timisoara, unde o sa-i cunosc in sfarsit pe bloggerii timisoreni! Si colac peste pupaza, in Timisoara se sarbatoreste in acest weekend cea de-a cincea ediţie a Zilelor Cetăţii. Ce bine ne-am nimerit, asa-i? Ne asteptati cu paine si sare?

Eu n-am participat la concurs fiindca merg la Timisoara ca moderator ftwro, dar mi-a placut atat de mult tema propusa de unul dintre sponsori, incat vreau sa va povestesc unde mi-as duce eu prietenii daca as avea un Viano la dispozitie.

I-as duce in Europa.

I-as duce sa-mi intalneasca prietenii, cei alaturi de care am inteles o mica parte din diferentele culturale dintre tarile Europei, dintre tarile ce ne inconjoara.

Nu, harta nu este completa. In realitate am prieteni in mult mai multe orase. Spre exemplu, as porni la drum spre Ucraina, spre micutul si poluatul oras Alchevsk, ca sa le fac cunostinta cu 6 prieteni ucrainieni ( Ivan, Nastya, Artem, Olga, Alina, Anastasya).

Apoi, in drum spre Letonia, am vizita un pic din Belarus. Dupa ce le vedem pe Kristīne si pe Baiba, am porni spre Lituania, spre Aiste, Urte, Greta, Rytis, Remigijus, Irena, Vytautas, Kristina, Lina, Agne, Egle, Agle. Fiind o tara micuta, ne-ar fi usor sa-i intalnim pe toti.

Pe urma insa, in Polonia va trebui sa petrecem mai mult timp. Damian W., Arthur, Damian J., Przemek, Katarzyna, Daniel, Beata, Kamil, Iwona S., Tomasz, Iwona N., Ula, Katarzyna - sunt impartiti prin toata tara si o sa ne fie greu sa ne vedem cu toti. Dar sunt convinsa ca prietenii mei romani ii vor indragi foarte tare pe polonezi, mai ales datorita modului in care iubesc ei Wyborowa.

Dupa Polonia, i-as duce in Germania, unde Hannes (Johannes) ne asteapta in Stuttgart. Daca am avea loc, l-am lua si pe neamt cu noi spre Italia. Sigur i-ar placea sa-i intalneasca acolo pe Marco, Paolo si pe cei 3  sicilieni: Enrico, Giuseppe, Roberta.

Ei bine, din Enna am lua feribotul spre Spania. L-am vizita mai intai pe Manu, caci tare dor imi e de el si de rabdarea cu care el imi corecta greselile la spaniola.  Apoi am putea merge un pic spre nord, spre Veronica si Irena, in orasul ala cu tauri ( Pamplona ).  Apoi am participa cu siguranta la o mega petrecere in orasul Leon, unde multi dintre spaniolii pe care eu ii cunosc locuiesc.

Si in cele din urma, am ajunge in Portugalia, micuta Portugalie.  Acolo i-as duce din ora in ora la Pastelarias, ca sa se ingrase si ei.

Dupa cateva zile de repaus in Braganca, probabil ca ne-am intoarce si acasa. Dar nu inainte de a o vedea pe Catherine, in Franta.

Spre directia Grecia – Turcia, data viitoare! ( Julia, Maria, Julia T., Kadîr, Orhan, Gihan, Durmuș, o sa venim si pe la voi! )

Aflandu-ma in fata primului meu salt, ma simteam mai pregatita ca niciodata. Nici nu ma gandisem prea mult la saritura propriu-zisa ( parasirea avionului, pozitia corpului, deschiderea parasutei principale, pilotarea, pozitia corpului la aterizare ). Voiam pur si simplu sa ma las purtata de curentii de aer, sa ma aflu pentru cateva secunde in cadere libera, pentru ca la final sa pot spune ca am zburat, fara Redbull.

Emotii n-am avut. Va spun sincer, nu incerc sa bravez, dar chiar n-am avut emotii. Fiind un salt in tandem, de mine depindeau prea putine. Iar domnul Ramiro, cel caruia ii multumesc in mod special, mi-a inspirat incredere maxima si mi-a transmis caldura sufleteasca. Cand eram in avion, a pus mainile sale pe umerii mei, iar eu am inteles ca totul va fi ok.

Cand esti acolo, sus, nu ai prea mult timp sa realizezi ceea ce faci. Eu stiu ca am taiat-o pe usa aeronavei la scurt timp dupa ce aceasta s-a deschis. Andy, fotograful, m-a intrebat daca e ok, iar eu, uitandu-ma spre pamantul ce se afisa sub noi, i-am facut semn ca da. Eram nerabdatoare.

Iar restul e istorie. Sentimentul acela de cadere libera e unic, greu de relatat in cuvinte.

Sunt insa convinsa ca daca as face cursuri de parasutism si ar sosi momentul sa ma arunc singura din aeronava, sa-mi iau viata in propriile maini, mi-ar fi frica. Probabil ca in usa avionului, procesul rapid de succesiune a gandurilor mele ar fi mai complicat. As oscila intre da si nu, intre placere si frica, intre dorinta si teama de  necunoscut.

Eu in general sunt sceptica si imi este greu sa am incredere in oameni de la inceput. Dar cum ai putea sa n-ai incredere intr-un om pe care-l intrebi de cati ani sare cu parasuta si care iti raspunde ca are mai multi ani de sarituri decat ai tu de viata.

Iar acum, in asteptarea fotografiilor din aer, va las cu cateva colaje din fotografiile facute ieri, pe aerodromul Clinceni, cu telefonul.

Si apropo, ma bucur enorm ca i-am cunoscut pe oamenii care fac chestiile astea:

De Pasti am fost la tara si fiindca dupa-amiaza a fost atat de cald si frumos in curte, m-am apucat sa fac cateva fotografii cu super telefonul meu

Copacii infloriti si curtea plina de lacramioare – de nepretuit.

“Iepuroiul nu mai vine, ca nu prea se simte bine

A aflat din parlament ca e criza in buget

Asa ca s-a imbatat

Ca sa nu mai fie crizat” ( Mara )

Bleaga asta mica a intrat cu capul in fereastra si nu prea mai putea sa zboare:

Sperietorul de hoti din ultimele doua imagini se lasa intimidat de musafiri:

Atentie! Caine rau!    [ ) ]