Încă puțin și se face un an de când m-am mutat la Paris. Am debarcat într-un mod puțin haotic – aveam toate bagajele la o prietenă undeva în nord-vestul Parisului, însă dormeam la un alt prieten undeva în celălalt capăt al orașului. Deh, nu e atât de simplu să găsești de pe o zi pe alta un acoperiș și o masă caldă pe malul Senei. Dar am avut noroc și pribegia mea nu a durat decât câteva zile și am găsit o cameră a mea și doar a mea undeva în sudul Parisului. De pe fereastrea mea se văd 2 părculețe, turnul Montparnasse în dreapta și, seară de seară, lumina de la Turnul Eiffel care face turul cerului.

Sunt convinsă că a lu’ Cîrîc n-a avut nici cea mai vagă idee că e pe cale să-mi ceară imposibilul, voalat în cuvinte micuțe: „Ana, scrie despre Paris. Cum e acolo. Ce-ți place ție, din-astea. ”

Ea nu are cum să știe că orașul ăsta îți intră pe sub piele și că ajungi să dezvolți o relație nepotrivită cu el. Nici cu el, dar nici fără nu ți-e bine. Parisul, în purul stil franțuzesc, îți va trezi un sentiment unic și intens. Fie îl adori, fie îl urăști, indiferența nu există.

Eram obișnuită cu Parisul cu vreo 3 ani înainte de mutatul „oficial”. Întâi venisem în vacanță 2 săptămâni, apoi au urmat cei doi ani de master de la Orléans – care nu e decât la o oră de tren distanță de Paris. Așa că ne cunoșteam și acomodarea (dacă-i pot spune astfel) s-a făcut repede. Născută și crescută la București, venitul la Paris m-a înviat. Să nu mi-o luați în nume de rău, Orléansul este minunat  – atât cât îi permit limitele de orășel de pe malul Loarei (din provincia imediată a capitalei) cu faima de a-și arde fecioarele pe rug (vezi Jeanne d’Arc, „iubirea” franco-engleză și auzitul de voci). Așadar și prin urmare nu mi s-a părut mare scofală că mai nou am adresă cu 75000. Ei și ce? De parcă nu e aceeași treabă să locuiești și să muncești la Paris sau la București?

Şi totuşi cum este să trăieşti la Paris? Primul răspuns care-mi vine în minte e „ca peste tot” dar apoi îmi amintesc de entuziasmul și de uimirea prietenilor pe care i-am plimbat în jus și-n jos prin „Capitala Modei”. De zâmbetul larg, demn de reclamă la Colgate, pe care-l afișau când ajungeau la poalele Schelei și-și frângeau capul uitându-se în sus, sus, tooooot mai sus. De frenezia cu care înșirau muzeele de la Orsay și până la Pompidou. De cum rămâneau gură cască, privind Notre-Dame de pe bărcuţa de pe Sena. Hey, până și lui Brăduț i-a plăcut Parisul.

Cum e să trăiești la Paris? Ca în film. Cum care film? Midnight in Paris. Oricât de cotidian mi-ar fi totul, uneori tot mă mai surprinde și pe mine. Ca în seara de sâmbătă când în fața mea la trecerea de pietoni era o femeie de vreo 30 de ani, îmbrăcată cu o rochie după moda anilor ‘20, din mătase crem; cu bentiță sclipitoare peste frunte și cu o pereche de Louboutin din paiete negre în picioare. Traversează ușor grăbită și se urcă în primul taxi.

Sau când după o cină târzie într-un restaurant aproape de Eglise de la Madeleine, a trebuit să iau taxiul și drumul spre casă era pe Rue Royale care dă pe Rue de Rivoli și Place de la Concorde. Și e suficient de târziu încât piața să fie aproape goală, așa că-mi plimb privirea în pace – din stânga de la Tuileries, spre obeliscul din mijloc spre începutul de Champs Elysées din dreapta. Traversăm Sena și văd în depărtare Schela care sclipește. Hmm, trebuie să fie 1 noaptea.

Desigur, se poate întâmpla ca atunci când traversezi Place Vendôme să ai un moment existențial și să mulțumești Celui de Sus că nu suferi de epilepsie. Nu de alta, dar cine știe ce criză monstru ai fi făcut din cauza blițurilor zecilor de paparazzi care au ochit pe Cineva Important intrând la Ritz. Ridici din umeri și mergi mai departe. Hei, se poate și mai rău. De exemplu, când e Săptămâna Modei și te nimerești undeva în cercul închis dintre Louvre – Rue Rivoli – Faubourg Saint-Honoré și ai impresia că ești pe platoul de la Gossip Girl.

Ar mai fi și autobuzul. Mie-mi place cu autobuzul. E ceva liniștitor în privitul pe geam și toate instantaneele care ți se plimbă prin fața ochilor. Că mă urc în 68 sau 38, nu contează, amândouă șerpuiesc ușor spre centru. 68 o ia pe Raspail și tot peisajul haussmanian ca să iasă la Sena undeva între Louvre si Tuileries. Urmează pasajul subteran, Faubourg de Saint Honoré și apoi Avenue de l’Opéra. Oricum la operă trebuie să cobori ca s-o iei încetișor pe Grands Boulevards spre „Expiratul lor”. Cu 38 e ceva mai școlărească plimbarea. Trece fix pe lângă Jardins de Luxembourg și al ei Senat ca să coboare pe Saint Michel spre gârlă și să te lase în față la Théâtre de Chatelet. Dacă te dai jos la grădină, Panthéonul, Sorbona și liceele de elită te așteaptă la doi pași. La fel și multe cafenele, terase și puburi studențești, doar c’est le cinquième (al 5lea arrondisment, cel al studențimei).

Apoi micile detalii tipic franțujești. Micul-dejun „dulce”: croissants de toate dimensiunile, pain au chocolat, pain aux raisins (un fel de croissant cu stafide), chausson aux pommes (un fel de ștrudel), cafea, cacao, toate variantele de suc de fructe. Să te păzească sfântul să spui că tu ai mânca o omletă sau un sandviș cu șuncă!! O să se uite la tine ca la o arătare cu 5 capete și restul mâini.

Apoi cafeaua este sfântă. Oricând, oricum, oriunde este timp pentru „un petit café”. Nu contează cât de târziu sau de devreme este, un degetar de cafea neagră tare ca piatra și iute ca săgeata nu se refuză niciodată.

 Să nu uităm engleza. Cel mai mare complex pe care fii lui Napoleon îl au. Ei nu pot să vorbească engleză. Genetic nu sunt construiţi pentru limba lui Shakespeare. Plus că au bunul obicei să traducă tot. Absolut tot. Tooooot!!! Sursă de confuzie și amuzament: Hangover = Bad trip, In time = Time out, Manhattan = Manatan, Hollywood = Oliud și tot așa. Îți trebuie ceva luni de adaptare la fonetica limbii franceze aplicate la engleză.

Dar Parisul nu este tot doar lapte și miere. Ca orice metropolă, plăteşte tribut fascinaţiei pe care o exercită. Este tot timpul aglomerat. Și plin de turiști. Indiferent de sezon, de vremea de afară sau de ziua săptămânii vei întâlni cârduri de americani care cu fiecare pas făcut își descoperă limitele ignoranței.  „Girl, like OMG! This Louvre castel-thing it’s like soooooo old. Europeans are soooo awkward.” Treci de ei și de departe auzi un zumzet insistent. Ah, da! Vecinii din sud cu care se împarte Mediterana. Spaniolii. Incredibil de gălăgioși și de… gălăgioși. Rămân desigur, veșnicii fotografi – orezarii: chinezi, japonezi, coreeani și alte popoare cu ochii oblici.

Ar mai fi și diminețile când te nimerești la oră de vârf la metrou. Și când trebuie să aștepți, lipit de alte zeci de oameni, vreo 30 de minute, doar ca să te apropii de marginea peronului. Apoi mai durează încă 10 până reușești să te urci într-un metrou. La început ești politicos și te ferești, lași lumea să treacă, îți zici că nu vrei să te împungi și înghiontești mai mult decât trebuie. Dar cu timpul, ajungi să devii la fel de mașinal și de orb la ce e în jurul tău. Aștepți inexpresiv în colțul tău de vagon să ajungii la birou sau acasă. Ai căștile adânc băgate în urechi și nu vezi pe nimeni și nimic pe lângă tine. Apoi cobori și te grăbești spre oriunde trebuie să ajungi. 

Tot ce te mai scoate din reverie, sunt elementele extreme.  Cum e alarma ca de război care sună în fiecare primă miercuri a lunii. Sau militarii care se plimbă cu mitralierele de gât, minim câte 3. Îi găsești mereu sub Schelă, apoi pe la metrou pe la Defense, Chatelet etc. Nu prea pricepi ce caută acolo și de ce, dar îți inspiră un sentiment de panică și de „aoleu, mamă! O să mă ia pe sus cu fulgi cu tot!” Și mai sunt tot restul de oameni care îți ies în cale. Musulmance cu burka neagră, care le acoperă din creștetul capului până la tălpi și care poartă mască chirurgicală pe față, pentru că vălul islamic a fost interzis.

Ce idee și pe francezii ăștia: să interzică valul islamic, ținând cont că au cea mai mare comunitate musulmană din Europa… Cerșetorii pe care îi găsești la tot pasul.

Oriunde te-ai afla în Paris – la metrou, pe Champs Elysees, lângă turn, în autobuz, la Louvre, în parc sau la brutărie. Sunt mereu acolo cerșind, drogându-se sau urinând. Dap, am uitat. Paris kinda stinks… if you know what I mean. Dar nu peste tot. În special în anumite cartiere ceva mai sărace unde se cântă varianta franco-arabă de „după blocuri suntem noi carrrrre te facem pă tine”.

Cum ziceam, abia a trecut un an de când m-am mutat la Paris. Azi îl iubesc și mâine îl urăsc. Oricum ar fi, știu că nu aș mai pleca de aici.

Mulţumesc, Ana Popescu!

Ştiu că ar fi trebuit să descriu locaţia evenimentului Social Media Snow Camp în primul articol despre asta, dar atunci eram pe fugă. Fiindcă majoritatea celor invitaţi duc o viaţă sedentară (:P), organizatorii (BIZ) au ales Pârâul Rece, un colţ din natură deranjat de multe scări.

Trei zile la rând m-am trezit cu următoarea imagine. În prima dimineaţă m-am trezit cel mai devreme (aveam un articol de scris), era încă întuneric, şi am văzut un munte reflectat în oglinda şifonierului. M-am întors şi cu ochii întredeschişi am văzut asta:

În cea de-a doua dimineaţă am deschis somnoroasă un ochi şi am zărit direct muntele, sub soare.

Iar în cea de-a treia dimineaţă aveam deja o urmă de regret ştiind că e ultima dimineaţă de anul acesta în care mă trezesc cu imaginea unui munte pe retină.

Răzvan Baciu a făcut o chestie şi mai mişto: a urmărit umbrele norilor, din camera lui de hotel. (alt hotel, alt peisaj)

Ieri pe la prânz am spus “La revedere, tabără dragă” şi am fredonat pentru ultima oară imnul taberei: I, I follow, I follow you… Un singur lucru mi-a lipsit de la acest Social Media Snow Camp: ZĂPADA!

Următorul articol este scris de Lia Stoica, o doamnă cu suflet mare, care locuieşte momentan în capitala Suediei, un oraş pe care cândva îl voi cunoaşte şi eu…

Acum un an de zile ma reintorceam la Stockholm, dupa 16 ani. De data asta nu ca turista, ci ca imigranta. Am regasit orasul ceva mai agitat si mai colorat, mult mai multi si mai vizibili imigrantii. Suedia in general, Stockholmul in special, nu mai pot fi descrise fara ideea de multiculturalism. De asemenea, toleranta si intelegerea sunt doua concepte foarte vizibile si palpabile, chiar daca nu de putine ori se abuzeaza de ele. Suedezii sunt uneori luati de prosti cu grija lor de a ajuta si sustine pe cei cu care soarta nu a fost candva foarte generoasa. Intr-o tara cu un sistem socialist cu o multitudine de ajutoare sociale, dar si cu extrem de multe detalii birocratice si legale, daca esti alb, crestin sau ateu, dintr-o tara europeana, sanatos si muncesti legal, ai cele mai mici sanse sa primesti vreun ajutor de orice natura. Dar despre asta in alta poveste.

Dupa cum am spus si in alte ocazii, este impropriu sa vorbesti despre ’orasul Stockholm’, geografic, social si administrativ se vorbeste de zona Stockholm, o zona urbana cu 11 kommune plus Stockholm City sau de Stockholm län (judetul), care include komunnele si orasele satelit. Nu intru in mai multe detalii, ca nici eu nu le stiu inca, dar pot spune ca fiecare zona/kommuna are independenta administrativa, buget, nivel de taxe si multe altele. Diferentele exista si de multe ori sunt vizibile, deoarece politica suedeza de a-i ajuta pe imigranti sa se adapteze mai usor plasandu-i in aceeasi zona cu alti co-nationali, a cam facut ca anumite cartiere sa devina aproape enclave, unde un blond cu ochi albastri in autobuz e o raritate. Si mi-e teama sa nu se intoarca brutal impotriva suedezilor, mai ales ca numarul emigrantilor din tari africane si mai ales arabe este in continua crestere.

Stockholm City este suedez 100%, din punctul meu de vedere. Centrul vechi (Gamla Stan), cladirile vechi (blocuri din anii ’30), cafenelele si restaurantele cu traditie, hotelurile de multe stele, Palatul regal si muzeele cele mai importante, zona de ’nobilime’ suedeza, 90% din ce inseamna zona turistica stockholmeza, toate se afla aici. Iar eu am avut norocul extraordinar de a-mi trai primele luni de imigranta intr-un dragut apartament din Stockholm City. In toata Suedia apartamentele se inchiriaza ori direct de la stat/firme, dar pentru asta trebuie sa stai la coada multi ani si nici atunci nu ai vreo garantie, se cumpara sau se inchiriaza la mana a doua, cu o chirie ceva mai ridicata si tot foarte greu de gasit. De-asta spun ca, la inceput de drum, sa gasesc o chirie la mana a doua, in plin buricul targului, a fost un dar de la zei. O gramada de magazine, acces rapid la toate mijloacele de transport, ceva agitatie, masini, sirene noaptea.

In ’oras’, dupa cum numesc si suedezii partea asta, sunt multe restaurante, carciumioare si cafenele, vara terase, dar nu as putea spune ca Stockholmul are vreo viata de noapte prea agitata. Toate localurile sunt pline la pranz, in timpul saptamanii, cand oamenii care muncesc au pauza si cu 8-12 euro iti iei o portie de mancare, salata, ceva de baut racoritor si ceai/cafea. Seara sau in weekend e alta poveste, niste paste sau o friptura cu garnitura si un suc te costa 15-20 de euro intr-un loc obisnuit, o salata Caesar si un pahar de vin (250ml) intr-un restaurant-bar central 30 de euro. Bautura e scumpa in general si se gaseste exclusiv la magazinele de specialitate, monopol de stat. Ai chef de o sticla de vin mai tarziu de ora 18, ghinion de nesansa, nu ai de unde cumpara, iar intr-un bar costa obscen de mult. De-aia suedezii beau acasa si in mare parte, doar in weekend, pentru ca educatia lor nu le permite sa se duca la munca a doua zi cu capul mare. Sunt si exceptii, normal, dar doar ca sa intareasca regula. Pentru ca e atat de scump alcoolul, vinerea si sambata seara dau repede peste cap 2-3 pahare si efectul e garantat, de aici povestile cu betivii de suedezi. Spre deosebire de romani, sud-americani, sarbi sau rusi, betivii suedezi sunt blanzi, asa ca pana acum treaba cu alcoolul nu a fost o problema pentru mine.

Dupa 8 luni centrale, m-am mutat in padure. Aproape la propriu. Intr-o kommuna cu multe case, multe locuri de pescuit, cu caprioare care iti sar in fata masinii si vulpi care vin sa manance la usa ta. Ne pregatim de iarna taind lemne si construind un plug de atasat la ATV, ca sa dam zapada. Si da, tot in Stockholm locuiesc! Statia de autobuz e la 6-7 minute de mers pe jos, primul magazin e la cativa kilometri, pana la munca sau scoala fac o ora-o ora si jumatate. Dar cam astea sunt partile negative. In rest, aud iarba cum creste vara sau frunza cum cade toamna, asa liniste e, daca nu avem chef sa iesim la magazin ne pescuim un somon din iazul personal (crestem si hranim vreo 70-80 de pesti, de cand erau foarte mici) si il facem pe gratar, daca e frig facem focul in camin, bem un pahar de vin si ne bucuram de noi. La primavara vreau sa-mi fac o mica sera, sa-mi cresc mararul, patrunjelul, capsunile si, de ce nu, rosiile mele. Din fata exclusiv ’de oras’, am reusit in cateva luni sa invat sa ma bucur de natura, munca afara, pescuit si strigat la caprioare sa nu-mi mai manance boscheteii. In rest, viata de imigrant la inceput de drum inseamna multa munca sub nivelul de pregatire anterior, invatat non-stop, nervi si frustrari in legatura cu actele, hartiile, regulile care nu vin niciodata destul de repede sau care n-au sens.

Stockholmul, cu tot ce inseamna el, e un loc intins, cu multa apa, ierni lungi si veri cu multa lumina. Cu un transport in comun exceptional, dar scump, distractie modesta, dar locuri de facut sport si parcuri/paduri cu nemiluita, printre cele mai putin poluate si verzi orase mari din lume, un loc ideal de crescut copii si de trait linistit, aproape de natura si simplitate. Eu asta admir la suedezi, decenta lor si lipsa de snobism si opulenta, pasiunea lor pentru activitati in afara casei (nu conteaza ca sunt -20 de grade, ei ies la plimbare, la jogging, ba chiar unii merg cu bicicleta), grija si dragostea pentru natura. Dar daca planifici sa te muti aici, trebuie sa fii pregatit si sa ai multa rabdare si ceva Distonocalm, pentru ca birocratia, hartogaraia, functionarii care habar nu au ce ar trebui sa faca, dar sunt ba in pauza de pranz, ba au vinerea scurta, exista din plin si aici.

Pentru cei care vor sa fie doar turisti in Stockholm, recomand vara, cand totul e extraordinar de frumos si luminos. Serviciile nu sunt ieftine deloc, din contra, dar orasul e bland, linistit, iti da un sentiment de calm si iti pune un zambet fain pe figura. Multe muzee si expozitii, croaziere superbe (arhipelagul stockholmez e o frumusete), cladiri colorate si ingrijite, multe flori si verdeata, biciclete si cafenele cu prajiturele bune. Iar in mijlocul verii se intuneca la miezul noptii si in 2-3 ore e lumina din nou. Numai privind jocul de culori si lumini al cerului si te simti plin de frumos si fericire. Garantat.

Îmi plac relieful şi personalitatea ţării noastre şi iubesc să le redescoper, de fiecare dată altfel. De aceea am acceptat bucuroasă propunerea de a mă alatura în primăvară proiectului “Redescoperă România”. E de ajuns să faceţi o căutare simplă pe blog, ca sa vedeţi câte articole am scris pe tema asta.

Îmi place mult cum s-a desfăşurat campania în ultimele luni,  nu fiindcă a câştigat deja multe premii la diverse competiţii de profil, ci fiindcă oamenii din jurul meu chiar au început să-şi dorească să viziteze mai întâi ţara, şi-apoi să plece în Europa, să caute obiectivele turistice mai ascunse, nu doar pe cele mai des laudate, să meargă pe recomandările făcute de noi şi să ne mulţumească, şi în cele din urma, să-şi organizeze fiecare propria excursie “Redescoperă România”. Ba mai mult, şi sloganul campaniei a fost “împrumutat”, chiar de către Ministerul Turismului, sigur l-aţi văzut repetându-se la televizor. Eu nu mă uit la televizor şi tot l-am zărit de câteva ori, chiar şi azi dimineaţă, în timp ce serveam micul dejun într-un restaurant din Făgăraş.

Ce căutam în Făgăraş? Pai să vedeţi…

Am plecat ieri pe la prânz spre Sâmbăta de Sus. În localitatea aceasta frumoasă, înconjurată de munţi şi neprihănită, aveam să ne reunim gaşca de “redescoperitori” entuziaşti. Au fost în total 5 excursii de câte o săptămână, în Banat/Oltenia, Maramureş, Transilvania, Delta Dunării şi iar Banat. S-au parcurs mii de kilometri, habar n-am câţi. S-au scris sute de poveşti. Am împânzit Facebookul de fotografii şi am încercat să transmitem mai departe din elanul nostru.  Şi într-o oarecare măsură cred că am reuşit. Iar aseară ne-am strâns aproape toţi ca să ne bucurăm pentru asta. Şi eu n-aveam cum să lipsesc de la petrecere, chiar dacă acum sunt în tren, înapoi spre capitală.

După ce-am dansat o noapte întreagă, m-am trezit la 7.40, că să prind trenul care pleca la 8.49 din Făgăraş spre Bucureşti. Nu credeam că e posibil să pierzi un tren aflându-te la 3 minute de peron, savurând un cappuccino în bătaia razelor de soare. Dar la fel de boemă cum scriu acum eram şi dimineaţă, şi iată că am reuşit. Aşa că o călătorie care în mod normal ar fi durat 4 ore şi un pic, s-a transformat într-un drum de o zi. Dar uneori e frumos să ţi se întâmple asta, fiindcă ai posibilitatea să interacţionezi cu tot felul de oameni noi, ai timp să laşi capul pe spate şi să priveşti pe geam, să te cufunzi în gânduri…

În plus, îmi aduc mereu aminte ce zice Doru Panaitescu: “niciun lucru bun nu ţi se poate întampla în weekend acasă.” Exploraţi, exploraţi, exploraţi! Şi singuri dacă porniţi la drum (ca mine), de făcut aveţi ce face!

Şi mai rămâne doar să vă spun că Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45 şi Muzeul National al Taranului Roman. Mulţumesc!

Când am scris articolul trecut, am uitat să precizez clar că nu e prima oară când vin în Cluj. Am mai fost pe aici de vreo 3 ori, când eram mai mică. În afară de Piaţa Unirii, de-o cofetărie anume şi de Grădina Botanică pe care n-am cum s-o uit vreodată, amintirile mele erau destul de vagi.

Cu Grădina Botanică am chiar o poveste traumatizantă . Făceam un circuit al ţării împreună cu ai mei, şi fix a 2-a zi după ce am vizitat-o noi, am aflat de la ştiri că în dimineaţa aceea înflorise un cactus care înfloreşte foarte rar, că era un eveniment deosebit pe lângă care noi trecusem atât de aproape…

Deci am mai fost în Cluj, mi-a plăcut de fiecare dată, dar nu m-a convins atât de tare c-ar fi fain să locuieşti aici.

Acum însă, descopăr că în Cluj totul se află la 5 minute distanţă. Când îl întreb pe Iulian (gazda mea) dacă e departe, el îmi zice că în 5 minute suntem acolo. În Bucureşti echivalentul e la 30 de minute distanţă. (exagerez, desigur, însă ideea fundamentală e ceea ce trebuie să reţineţi)

Vă daţi seama cât timp au oamenii ăştia la dispoziţie? Cred şi eu că timpul curge altfel aici…

În fine, cel mai mult ştiţi ce-mi place la clujeni? Îmi place răbdarea lor, şi cum vădesc ei încetineală. Fireşte, dacă aş locui aici m-ar enerva teribil asta, fiindcă eu sunt pe fast forward, dar pentru un sfârşit de săptămână relaxant, Clujul e destinaţia ideală.

Şi să nu vă miraţi dacă cineva vă pofteşte la masă la 5 minute după ce v-aţi cunoscut! Aşa sunt ei, afabili.

]]> http://elenaciric.ro/2011/dupa-72-de-ore-petrecute-in-cluj.html/feed 12 http://elenaciric.ro/2011/primele-24-de-ore-petrecute-in-cluj.html http://elenaciric.ro/2011/primele-24-de-ore-petrecute-in-cluj.html#comments Sat, 15 Oct 2011 09:38:34 +0000 Elena Cîrîc http://elenaciric.ro/?p=7783

Dupa doar 24 de ore petrecute în Cluj am început şi eu să vorbesc cu accent.

Am un prieten brăilean care locuieşte în cartierul “Bună ziua“, pe strada “Bună ziua”. Cum să nu-ţi priască, huh?

Am mâncat la cantina Agronomia cu 6 lei meniul zilei: ciorbă şi friptură de  Turda, cu piure. 6 lei, vă zic.

Am observat că glumele cu sudişti sunt la putere. Mai ales când ai în faţa ta un mândru locuitor al Blajului, pentru care Ardealul e încă fruncea.

Există un club în oraşul ăsta, unde între orele 21 şi 23 fix, intrarea costă 5 lei iar berea la pahar e moca. Moca, nelimitată, poţi să-ţi încarci paharul de câte ori vrei tu. Nu pot să zic că mi-a plăcut foarte mult în clubul ăsta Janis, fiindcă era plin de studenţi şi elevi beţi turtă, dar orişicum…

Prietenii mei (băieţi) îşi scriu SMS-uri care se încheie cu “puuup“. La telefon orice conversaţie se încheie cu “pup”.

Oamenii sunt extrem de săritori, ceea ce în Bucureşti n-ai să vezi prea des. Şi mi-am dat seama că am o problemă: am început să cred că astfel de comportamente sunt anormale; când colo, asta-i normalitatea, doar că noi n-o mai percepem aşa. Ioi, doamne…

Noh, bine, vă las acum, mă duc să mă bucur de Cluj. Şi să pierd la fotbal.

(foto)

“Dac-am cetit, bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc, adeverează şi întăresc cu Scriptura sfântă şi mie tare plăcură şi am scris cu tipariul voao fraţilor românilor să vă fie pre învăţătură”. Astea-s primele cuvinte tipărite de diaconul Coresi pe la 1556, facilitând unitatea lingvistică a poporului român și apariția limbii române literare.

Şi tot astea sunt cuvintele pe care domnul filolog, muzeograf, profesor și teolog român, Vasile Oltean, le recită zilnic ca pe Tatăl Nostru. Acest domn ne-a încântat cu poveştile sale, şi cu patosul cu care ne-a povestit cronica primei şcoli româneşti din Scheii Braşovului. Cu ocazia aceasta am aflat când a fost scris primul text braşovean în limba românească (1587) şi când s-a tipărit prima gramatică românească. (1797)

Dar dincolo de entuziasmul uşor exagerat, domnul Vasile Oltean este unul dintre cei mai simpatici ghizi pe care i-am cunoscut, şi ştie să se adapteze grupului de vizitatori pe care îi primeşte. E avid de cunoaştere, a scris deja 28 de cărţi pe care zice dânsul că nu le citeşte nimeni şi mai are trei camere întregi cu cărţi ale căror poveşti nu le-a citit încă. E un om fantastic şi trebuie să-l cunoaşteţi: momentan prin filmarea lui Vali Petcu, dar eu vă recomand să mergeţi şi să vizitaţi prima şcoala românească cât de curând!

Fiecare oraş are istoria lui şi persoane potrivite care să o spună. Eu ţin să-i mulţumesc lui Eftimie pentru toate cele povestite în astea trei zile petrecute în Braşov, şi mai vreau să le mulţumesc sponsorilor fiindcă s-au implicat într-un aşa proiect. Felicitări Bere Ciucaş, Aro Palace, Pensiunea Ambient, Pensiunea Noemi, Sergiana, Hotel Kolping și German Bakery Come Back Brasov. Şi pentru plimbarea asta îi mulţumim şi domnului Christian Macedonschi (promotorul spiritului german) de la Asociaţia pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turismului Braşov.

Dragos Asaftei, Sergiu V Vasile, Radu Bălan, Alex Pîrcălăboiu, Marius Balaban, Bogdan Ciungara, Nico, Cristi Mosora, Dani Urda, Manu Cheţa,  mă bucur că ne-am cunoscut, sa ne revedem cu bine! (sper ca n-am omis pe nimeni!)

Cu răbdarea unui bucureştean care vrea să ajungă pe Valea Prahovei într-o vineri seara, în aproximativ 4 ore am ajuns şi noi aseară în Braşov, la invitaţia bloggerilor de aici, şi sub patronajul Asociaţiei pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turismului Braşov.

De vreme bună nu prea am avut noroc azi, dar ne-am plimbat oricum pe străzile centrale şi am vizitat împreună cu al nostru ghid amuzant, cel mai citit blogger din Ardeal, câteva dintre cele mai faine zone din oraş.

Am urcat la Turnul Alb, am văzut cetatea Braşovului şi priveliştea de-acolo, am întâlnit un grup de copii care strângeau gunoaie şi care ne-au zis că fac asta în fiecare sâmbătă împreună cu profesoara lor, apoi am fost la prima şcoală românească unde l-am cunoscut pe domnul Vasile Oltean, despre care vă voi povesti într-un articol separat. După aceea am urcat cu telecabina pe Tâmpa şi am coborât prin pădure.

“Terasa de piatră construită în 1873 pe Vârful Tâmpei oferă o splendidă panoramă asupra oraşului, iar în zilele senine se poate observa întreaga Ţara a Bârsei. Am coborât apoi cu grijă pe cele 25 de serpentine spre Cetatea de la Braşov, cu bastioanele ei impresionante şi turnul ei grandios în formă de semicerc, care stă de veghe peste oraş.” (din broşura de aici, pe care v-o recomand!)

Pe urmă am urcat în “turnul din turn”, la Bastionul Panzarilor, unde am fost întâmpinaţi de Cvartetul Corona (patru domniţe ce ne-au încântat cu un flaut, o vioară, o violă şi un violoncel; lovely “Canon in D Major“) În cele din urmă am ajuns din nou la hotel, ca să urc aceste fotografii modeste pe blog.

Pentru acest eveniment trebuie să-i mulţumim Berii Ciucaş, lui Aro Palace (hotelul de 5 stele care mă găzduieşte şi care oferă la room service cafea care costă doar 2 lei!), Pensiunii Ambient, Pensiunii Noemi, Sergiana (unde am mâncat aseară super costiţe afumate), Hotel Kolping și lui German Bakery Come Back Brasov (o brutărie nemţească exact aşa cum trebuie să fie).

Curtea înverzită de la ţară se desfăşura ieri într-o perfectă linişte de vară. Sărbătorirea bunicilor a fost prilej de adunare a familiei în jurul mesei, la umbra viţei de vie. Lipseau de-acolo doar cei plecaţi prin ţări mai calde sau mai calde pentru ei.

Tata se îngrijeşte mai nou de curte, iar mie ieri mi-a fost tare drag să fotografiez rodul muncii lui şi al unchiului meu. Să iei fructul direct din pom, să-l speli un pic de praf si alte substanţe şi să-l mănânci cu poftă…

În curte ai de toate, ce nevoie ai avea să mai pleci de-acolo? Ce simplă e viaţa unora, zău. Şi nici măcar n-au auzit de Facebook, Google+…

Animăluţele le-am fotografiat prin vecini. Iar fotografiile sunt făcute, din nou, cu telefonul, nu-mi săriţi în cap.

Se întâmplă destul de rar să plec un weekend întreg în care să n-am măcar telefonul mobil conectat la internet cu mine. Dar din când în când o deconectare face minuni: medicament pentru trup şi suflet. Aşa că astăzi plec spre Montaniada, plec să văd gropile de anul acesta de pe Transfăgărăşan.

Laptopul n-are decât să adune praf pe biroul de acasă. Iar laptopul de la birou n-are decât sâ strângă emailuri.

Eu voi respira aer curat, voi cânta la foc de tabără până când voi rămâne fără voce, şi ma voi bucura de viaţă de la >2000m altitudine.

Un weekend minunat să aveţi şi voi! Iar dacă vă hotărâţi să veniţi, găsiţi aici toate informaţiile necesare.