Încă de când eram mică am avut o obsesie cu cele 7 minuni ale lumii. Aveam un atlas frumos colorat pe care mă uitam frecvent şi citeam despre ele. Din păcate, aşa cum ştiţi, dintre cele 7 minuni ale lumii antice, singura care s-a păstrat este Marea Piramidă din Giza. Existența Grădinilor suspendate nu a fost încă dovedită 100%. Iar despre celelalte minuni şe ştie că au fost distruse prin dezastre naturale. Templul zeiței Artemis din Efes și Statuia lui Zeus din Olympia au fost distruse de incendii, iar Farul din Alexandria, Colosul din Rodos și Mausoleul din Halicarnas au fost distruse de cutremure.

Aşa că alte 7 minuni, ale lumii moderne, de data aceasta, au fost declarate: Colosseumul din Roma, situl maya de la Chichen Itza (Mexic), statuia lui Christos Mântuitorul din Rio de Janeiro, Marele Zid Chinezesc, Macchu Picchu, citadela nabateeană de la Petra (Iordania) şi Taj Mahal (Agra, India). Fireşte că au fost contestate.

La fel cum va fi contestată şi iniţiativa lui Cezar (imperatortravel.ro) de a întocmi o listă cu cele 7 minuni ale României.

Dar eu zic că e frumos să facem acest exerciţiu, să răspundem cât mai mulţi şi să vedem la final rezultatul.

Ca să nu vorbesc degeaba, notez aici 10 propuneri proprii, într-o ordine mai mult sau mai puţin aleatorie.

1. Transfăgărăşanul

2. Castelul Peleş

3. Turnul cu ceas din Sighişoara

4. Cimitirul Vesel de la Săpânţa  

5. Salina de la Turda

6. Cetatea Râşnov 

7. Palatul Parlamentului 

8. Cetatea Alba-Carolina din Alba Iulia

9. Castelul Bran

10. Castelul Huniazilor

Acum e rândul vostru. Vă rog să notaţi aici sau pe blogul lui Cezar propunerile voastre! Rugămintea lui Cezar e să nu propuneţi oraşe întregi (Sighişoara, Sibiu, Braşov etc.), şi nici munţi, Delta Dunării, Marea Neagră etc. Să fie ceva specific, construit de om. Pe 29 mai o să avem o listă scurtă de 15 obiective, dintre care le vom vota pe cele 7. SPOR!

Belgienii au în Bruxelles cea mai ciudăţică statuie, pe care o venerează pur şi simplu. De fapt, cred ca “venerarea” aceasta de-a lungul timpului a fost doar un pretext ca să vândă mai multe suveniruri.

Manneken Pis (“omulețul pișolcos”/Petit Julien) este o statuie de bronz din 1618 şi se găseşte la intersecţia  străzii Rue de l’Etuve/Stoofstraat cu Rue du Chene/Eikstraat. Există o întreagă poveste în jurul ei. De fapt, staţi, că am auzit trei: cică în secolul XIV, la un moment dat, olandezii au vrut să dea foc cetății, dar acest băieţăş a urinat pe fitilul bombei şi i-au făcut statuie fiindcă a salvat oraşul.

O altă legendă spune că statuia este inspirată de o bătălie din secolul al 12-lea dintre trupele Ducelui Godfrey al III-lea de Leuven şi Lorzii de Grimbergen. Godfrey al III-lea avea numai doi ani atunci când şi-a mostenit ducatul. Comandantul armatelor sale l-a pus pe micul lord într-un coş şi l-a ridicat pe creanga unui copac pentru a sălta moralul trupelor. Se zice că pruncul Godfrey a făcut pipi pe lorzii de Grimbergen, care au pierdut batalia.

A treia variantă spune ca Manneken Pis îl reprezintă pe fiul unui comerciant bogat şi că într-o zi băieţelul acesta s-a rătăcit  prin oraş. Tatăl disperat a răscolit oraşul cu trupele de căutare şi l-a găsit pe copil vesel, făcând pipi în grădina cuiva. Tatăl a făcut cadou statuia proprietarului gradinii. Povestea asta mi se pare cea mai plauzibilă dintre cele trei, dar asta e mai puţin important.

Remarcabil e cât şi cum reuşesc belgienii din zilele noastre să-i vândă povestea. Are o garderobă impresionantă de peste 750 de costume care sunt păstrate în Casa Regelui din Piața Mare vis-a-vis de Primărie. Mai există în Bruxelles și o replică feminină: fetița pișăcioasă (Jeanneke Pis), chiar lângă Delirium Cafe. Iar în fotografia pe care o vedeţi voi e tot o replică de-a lui, sunt prin tot oraşul, prin toată Belgia şi prin alte oraşe ale lumii (Orlando, Rio de Janeiro, Tokyo ş.a.). Numai că amica mea belgiană pe care am cunoscut-o în Faro (Portugalia) locuieşte în Geraardsbergen, “where you have the ORIGINAL Manneken Pis”. Cică există o întreagă dispută pe tema asta, fiindcă bruxelezii nu sunt de acord, deşi e scris în arhive. (“Once, the Manneken pis of Geraardsbergen was even kidnapped as a statement by the ‘manneken pis liberation front’, because in a tv programme they had only talked about the Brussels one and not even mentioned our Manneken…”)

Marţi când am ajuns în Maastricht voiam să închiriem biciclete. (Din Bruxelles am luat trenul până în Liege, 5 euro cu Go Pass-ul de care vă ziceam ieri, iar din Liege ne-am urcat în trenul de Maastricht care ne aştepta pe peron şi am cumpărat biletele direct de la controlor, ne-a costat 4.80 euro)

La gară am întrebat de biroul de informaţii pentru turişti şi de rent-a-bike. Tourist point-ul e tot înainte, peste cel mai vechi pod din oraş (Sint Servaasbrug, 1280), iar primul rent-a-bike e chiar în stânga gării. Taxa de închiriere e de 10 euro/zi, iar nenea de acolo vrea 50 de euro depozit pentru fiecare bicicletă (toate au frână de picior). Pentru bicicletele duble trebuie să faceţi comandă din timp, nu le puteţi obţine pe loc, cum am vrut noi.

Ne-am hotărât să mergem întâi să cerem mai multe informaţii. Aşa am aflat că mai există doar un alt punct de închiriere de biciclete, pe str. Calvarie, foarte aproape de Kruisherenkerk (Crutched Friar Monastery, în imaginea de mai sus). Şi că în zona centrală, aceea plină cu magazine pentru turişti, nu se poate pedala înainte de ora 18.00.

Buuun, ne-am dus să vedem piaţa centrală (Vrijthof) şi ce mai era de văzut pe jos, urmând ca mai târziu să căutăm cel de-al doilea centru de închiriere.

La biserica Sint Janskerk (cea cu turnul roşu, cel mai înalt pe care-l veţi vedea), am urcat în turn pentru un preţ modic de 1.50 euro. După 218 trepte înguste ni s-a arătat Maastricht-ul de la înălţime:

La fel ca Brugge-ul, Maastricht-ul are şi el o a doua piaţă (Markt), unde se află primăria, într-o clădire din  1664.

La cel de-al doilea centru de închiriere am dat, spre surprinderea noastră, de biciclete mai scumpe (12.50 euro/zi), dar mai bune. (cu schimbătoare Shimano şi frâne bune) Şi de oameni mai prietenoşi şi cu mai mult timp liber. Care ne-au explicat pe hartă care-s cele mai bune locuri pentru a face autostopul înapoi spre Bruxelles. Şi ne-au dat carton şi markere ca să desenăm pancarta magică cu 2 feţe: Liège/Bruxelles. 

Daaar, înainte să vă povestesc cum a fost cu autostopul, mai vreau să vă spun că dacă ajungeţi vreodată în Maastricht, e musai sa închiriaţi o bicicletă! Trebuie neaparat să vedeţi cât de civilizat se poate circula cu bicicleta pe stradă. Să staţi la semafor să aşteptaţi verdele, voi, alţi 7 biciclişti şi 2 maşini.

Şi să mergeţi în zona rezidenţială a Maastricht-ului, să treceţi dincolo de centrul aglomerat, plin de obiective turistice (17 biserici milenare, nu ştiu câte clădiri importante şi alte vestigii). Să vedeţi asta:

Şi să staţi cu burta la soare. (dacă aveţi noroc ca mine să prindeţi în Maastricht singura zi însorită din luna mai )

Ei, şi-acum să vă povestesc despre hitchhiking. (from the Hitchhiker’s Guide to Bruxelles ) Eu şi prietena mea cea blondă am zis: “now or never”. Ne-am făcut pancarta, ne-am poziţionat (nu prea strategic, dar era totuşi cel mai bun loc de-acolo) şi ne-a luat vreo 10 minute până să avem curaj să ţinem pancarta ţeapănă şi să privim şoferii în ochi. Apoi, ne-a luat vreo alte 10 minute să calculăm şansele infime ca cineva să oprească şi să ne ia de la semafor. (autostrada trecea prin oraş) Şi cu toate astea, după încă vreo 10 minute ne-am aruncat iute rucsacii în duba unei profesoare de olandeză. Fiindcă toată acţiunea se întâmpla la semafor pe banda a doua (banda întâi făcea dreapta spre oraş), n-am avut timp nici să desfacem scaunele (erau rabatate toate). Ne-am aşezat din mers şi am început să discutăm cu profa de olandeză despre hitchhiking, despre sistemul de învăţământ din România vs Olanda şi despre avantajul filmelor subtitrate (vs dublate).

Tipa nu mergea nici în Liège, nici în Bruxelles, dar a promis că ne lasă pe autostradă în direcţia de mers. (deja n-aveam cum să mai dăm înapoi, intrasem în joc) Ieşirea la care a vrut ea să ne lase era în lucru, a continuat drumul, s-a încurcat şi până la urmă ne-a lăsat mai mult sau mai puţin in the middle of nowhere. Exagerez, nu eram chiar în pustiu, dar Liège-ul era undeva departe, în stânga, iar în dreapta era un cartier dubios în care parcă locuiau numai bărbaţi. Vreo 10 minute am aşteptat în direcţia greşită, până când ne-a făcut şi a doua maşină semn că nu stăm bine (erau mai multe drumuri suprapuse, şi fiecare mergea în treaba lui) Apoi ne-am mutat iar la intrarea pe autostrada A2/E25 care mergea înspre Bruxelles. După ce ne-am speriat de 2 arabi dubioşi care opriseră maşina, ne-am mutat pe această bandă de urgenţă din imagine.

Şi de-acolo ne-a luat un francez cu un copil de aproximativ 3 ani. Vreun minut am negociat neîncrezătoare locul în care ne lasă, până când am văzut copilul dulceag pe bancheta din spate. Dintr-o dată am zis “n-are ce să iasă rău”, şi i-am făcut semn Monei că urcăm. (ne încurajam una pe alta, hehe)

N-am mers decât vreo 5 minute, dar dânsul a fost suficient de drăgut încât să ne lase într-un loc cu vizibilitate mai bună şi cu şanse mai mari. (Mona era descurajată). Jur că n-am stat mai mult de 5 minute şi a oprit o altă dubă. După toate glumele dintre noi, după toate vorbele despre tirişti, după ce-am zis cu voce tare “cum ar fi, frate, să oprească un român?”, a oprit în dreptul nostru … o dubă cu număr de România!!! Incredibil. Şi mai mişto e că am găsit în domnul Marius Baciu, administrator & director adjunct la 4m Pardoseli SRL (4m Romania) un partener excelent de drum; am povestit o grămadă despre Bruxelles, belgieni, români, pardoseli, politică şi alte subiecte d-astea de drum.

Nu numai că ne-a dus până în Bruxelles, dar ne-a lăsat fix în faţa hotelului. Când am coborât din maşină, eu şi prietena mea cea blondă ne-am îmbrăţişat, ne-am zâmbit cu înţeles şi am zis că mai facem d-astea. Şi-am plecat la bere, ca să le povestim celorlalţi din grup peripeţiile noastre.

Dragilor, vă recomand şi vouă să-ncercaţi asta. Trebuie, e o experienţă aparte. Generatoare de poveşti.  

Iar dacă ar fi acum să rezum ziua de marţi, 8 mai, în cinci cuvinte aş zice: poduri, turn, biciclete, parc, autostop.

Abia ajunsesem de-o zi în Bruxelles când ne-am hotărât ca ziua de luni, 7 mai, să ne-o petrecem în Brugge. Am luat trenul de la Gare Centrale şi într-o oră şi 10 minute am ajuns în Brugge, această mică Veneţia a Nordului, cum au numit-o unii. Fiindcă eram un grup de tineri sub 26 de ani, ne-am luat toţi Go Pass cu 10 călătorii. Acest “card” costă 50 euro şi îţi dă dreptul să faci 10 călătorii cu trenul oriunde în Belgia, timp de maximum un an de zile. Altfel, o simplă călătorie din Bruxelles în Brugge costă 13.50 euro.

Dacă nu sunteţi un grup mare şi nu plănuiţi să faceţi prea multe călătorii, puteţi alege Go Pass-ul cu o singură călătorie, care costă 6.50 euro. Iar dacă aţi trecut deja de 26 de ani, puteţi să achiziţionaţi Rail Pass-ul de 76 euro, care vă permite să faceţi tot 10 călătorii oriunde în Belgia, timp de un an, dar fără sa ajungeţi în punctele de frontieră (Roosendaal-Grens, Visé-Frontière, Aachen-Süd-Grenze, Gouvy-Frontière, Sterpenich-Frontière, Jeumont-Frontière, Quévy-Frontière, Blandain-Frontière, Tourcoing-Frontière).

Brugge e de văzut la pas sau pe bicicletă. E un orăşel mic, ajungi imediat de la gară în centru, şi nici nu prea ai nevoie de hartă, fiindcă n-ai unde să te rătăceşti. La început ne uitam pe hartă fiindcă voiam neaparat să ajungem la obiectivele stabilite de noi, dar pe final de zi ne orientam după clădirile înalte.

Cum noi am ales ca zi de vizită lunea, ne aşteptam să găsim muzeele închise. Asta a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o doamnei de la punctul de informaţii. (oricum, planul nostru era să ne plimbăm în lung şi-n lat, nu să vizităm muzee) Ne-a spus că doar muzeele de artă sunt închise, fiindcă acelea ţin de stat. Tot ce e privat e deschis.

Şi-uite aşa am ajuns să vizităm Choco-Story (The Chocolate Museum) şi Friet Museum (Muzeul cartofilor prăjiţi). Intrarea la Choco Story e 7 euro (6 euro pt studenţi), iar la Friet Museum e 6 euro (5 euro pt studenţi). Fiindcă cele două muzee aparţin aceleiaşi companii, puteţi cumpăra un bilet combi, care costă 11 euro (9 euro pt studenţi), ca să beneficiaţi de reducere.

Ambele muzee sunt drăguţe, dar mie personal mi-a plăcut mai mult Muzeul Ciocolatei din Köln. Numai că în Brugge te învaţă şi cum se obţin pralinele. (#din1912) (e cu degustare, da!) Şi tot în Brugge am înţeles şi eu diferenţa clară dintre ciocolata neagră, ciocolata cu lapte şi ciocolata albă.

În rest, mi s-a părut interesant să citesc cum boabele de cacao erau folosite ca monedă de schimb pe vremea mayaşilor. Cică un iepure costa 10 boabe de cacao, iar un sclav sănătos costa 100 de boabe. Istoria ciocolatei e de citit, mai ales într-o ţară ca Belgia. Iar magazinul Leonidas are o poveste proprie: compania a fost înfiinţată de un grec care trăia în Statele Unite, Leonidas Kestekides. În 1910 a participat la o competiţie în Bruxelles şi a câştigat o medalie de bronz. Tot atunci s-a îndrăgostit de o belgiancă şi a hotărât să se mute în Belgia, unde avea să-şi deschidă tot felul de ceainării şi ciocolaterii.

La Muzeul cartofilor prăjiţi am decis să merg fiindcă eram curioasă ce-o să aflu nou despre cartofi. (dacă tot sunt fermier cu acte-n regulă…)

Sinceră să fiu, nu înţeleg obsesia aceasta a belgienilor pentru cartofii prăjiţi. Se laudă că-s a lor, dar nu prea există dovezi ştiintifice/istorice care să ateste asta. Şi mie nu mi se par deosebiţi la gust cartofii prăjiţi belgieni. Sorry. 

De la Choco Story am cumpărat un excelent lichior de ciocolată şi o cremă tartinabilă despre care domnii belgieni de la check-in Charleroi au zis că-i lichid. În fine, acum că am terminat cu cele două muzee pe care le-am vizitat, să trecem la plimbarea cu barca pe canal. 

Sunt 3 tipuri de plimbări mişto pe care le poţi face în Brugge. O plimbare cu balonul, care costă cam 130 euro de persoană, o plimbare cu caleaşca (39 euro/4 persoane) sau o plimbare de jumătate de oră cu barca pe canale. După cum ziceam mai sus, noi am ales plimbarea cu barca şi a fost o decizie excelentă. (deşi, la plimbarea aceea cu balonul mi-e încă gândul…)

Sunt 5 locuri din care poţi cumpăra un bilet pentru plimbarea de-a lungul canalui, iar noi l-am ales pe cel de la Rozenhoedkaai, locul cel mai fotografiat din Brugge, aşa zicea harta turistică. (preţul cred că e acelaşi peste tot, 7.60 euro, fără alte reduceri; pilotul e şi ghid)

(El e Fidel, cel mai fotografiat căţel din Brugge; iar el e un pictor boem)

Dacă aş închiria a doua oară, aş lua de la GruutHuse, fiindcă mi-au plăcut papuceii olandezi.

În rest, Brugge e despre străzile înguste, magazinele împodobite, ferestrele gătite şi ciocolata care-ţi face cu ochiul la tot pasul.

Iar ciocolata, vedeţi voi, se găseşte sub formă de orice:

Desigur, dacă ajungeţi în Brugge n-aveţi cum să rataţi cele două pieţe centrale: Markt şi Burg. (eu n-am urcat în turnul Belfort fiindcă era foarte aglomerat, dar vă recomand să faceţi asta, de sus vedeţi tot Bruges-ul) Ar trebui totuşi să ştiţi că la 18.00 se cam închid toate magazinele şi dintr-o dată oraşul o să vi se pară gol, turiştii parcă întră în pământ.

Dacă vreţi să rămâneţi mai mult de o zi în Brugge, vă sugerez să încercaţi hostelurile, preţul per cameră/per noapte la un hotel de 3 stele fiind între 80 şi 130 de euro, cu mic dejun inclus. Enjoy your stay!  

 PS: Căutaţi harţile “Use It” sau printaţi-le de aici. Conţin sfaturi de la localnici.  

“Stimate vizitator,

Am primit informaţia conform căreia faceţi parte dintr-un grup care va vizita Parlamentul European în curând. Echipa noastră din cadrul Unităţii Vizite şi Seminarii vă mulţumeşte şi vă aşteaptă. Unitatea noastră organizează conferinţe pentru grupurile de vizitatori şi seminarii pe diferite teme.

Scopul nostru este să contribuim la cunoaşterea rolului Parlamentului European în cadrul procesului legislativ european şi a modului în care sunt reprezentaţi la acest nivel cetăţenii şi interesele lor. [...] Pentru început, vă rugăm să accesaţi link-ul de mai jos pentru a găsi informaţii relevante privind activitatea Parlamentului European.

Vă dorim o vizită plăcută.”

Acesta este emailul primit acum 6 zile de la Klaus Loeffler, Şeful Unităţii de vizite şi seminarii de la Parlamentul European. Echipa dânsului ştia că pe 9 mai, de Ziua Europei, aveam să fiu prezentă la Parlamentul European (în Bruxelles). Şi sinceră să fiu, nu credeam că o să-mi placă atât de mult!

Să vedeţi de ce: dimineaţă grupul nostru a participat la un joc de roluriîn cadrul căruia am aflat într-un mod interactiv despre funcţionarea  internă  a Parlamentului  European. Mai întâi am fost împărţiţi în 4 grupuri politice, fictive:

• Grupul Solidarităţii Europene (Principalul obiectiv este statul social. Grupul este în favoarea intervenţiei statului ca furnizor de servicii publice şi finanţări; 35%)
• Grupul Ecologist European (Grupul luptă  în  principal  pentru  protecţia mediului, dar pledează şi pentru justiţie şi libertate socială; 15%)
• Grupul European al Libertăţii (Grupul crede în responsabilitatea individuală şi în mecanismele pieţei. Favorizează antreprenoriatul şi concurenţa liberă şi este împotriva intervenţiei statului; 20%)
• Grupul Politic Tradiţionalist (Grupul crede  într-o  societate  în  care trebuie  să existe  un  echilibru  între intervenţia  statului şi  iniţiativa  privată,  alături  de  obiective  legislative realiste şi o aplicare flexibilă a legilor; 30%)

Cazul  1:  Comisia  pentru  mediu  –  Datorită schimbărilor climatice, Europa se confruntă cu un dezechilibru în  furnizarea  apei.  Statele  membre  au  decis  să-şi  unească  resursele pentru  a  construi  o  conductă  de  apă  care  să  traverseze  Europa. Construcţia  începuse  deja  când  o  serie  de  studii  au  arătat  că  încă există un deficit de apă de 30%. Comisia propune un plan de acţiune pentru  gestionarea  resurselor  de  apă:  Directiva  solidarităţii  în  privinţa resurselor de apă. 

Cazul  2:  Comisia  pentru  libertăţi  civile  –  Microcipurile  sunt  deja  utilizate  în  Europa  din  motive  de  sănătate, identificare şi  securitate.  Unele  persoane  consideră  că  această tehnologie de identificare are numeroase avantaje, în timp ce alţii cred că este complet inacceptabilă. Comisia  Europeană  consideră  că  este  necesară  reglementarea utilizării  cipurilor  implantate  pentru  a  garanta  drepturile  fundamentale ale  persoanelor şi  a  limita  eventuala  utilizare  frauduloasă  a  acestora, reglementare numită Directiva privind identificarea persoanelor.

Jocul e foarte bine gândit şi implementat (high-tech, pentru geeks ) şi simulează  desfăşurarea  „procedurii  legislative  ordinare”  în  Parlamentul European.  Procedura  constă  în  două  sau  trei  lecturi.  În  prima  lectură am prezentat amendamente  la  proiectele  de  directivă şi am  încercat  să  obţinem  majoritatea pentru poziţia partidului nostru în reuniunile comisiilor. (Eu am ales comisia pentru mediu şi m-am oferit să fiu purtătorul de cuvânt al partidului meu, cum îmi stă la tribună? )

În  a  doua  lectură am negociat  cu  Consiliul  de  Miniştri  pentru  a influenţa  propunerea  de  directivă. Fiindcă nu am ajuns  la  niciun  compromis propunerea  a fost  discutată  pentru  ultima  oară  în  reuniunea  de  conciliere. Până la urmă am adoptat prima directivă, dar nu ne-am înţeles asupra cipurilor.

 

 

Unul dintre lucrurile cele mai interesante de joi a fost participarea noastră la o şedinţă plenară. Şedinţele plenare reprezintă încununarea activităţii legislative efectuate în comisiile parlamentare şi în cadrul grupurilor politice. Reprezintă, de asemenea, cadrul în care reprezentanţii cetăţenilor Uniunii Europene – deputaţii europeni – participă la procesul decizional şi îşi exprimă punctul de vedere pe lângă Consiliu şi Comisie. În prezent plenul Parlamentului numără 754 de deputaţi din 27 de state membre ale Uniunii Europene, care dezbat în 23 de limbi! În partea de sus a hemiciclului Parlamentului European există 23 de cabine în care câte 3 interpreţi/traducători traduc în timp real în toate cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. (Româna e pe canalul 22, dar mi-a făcut mare plăcere să trec de pe un canal pe altul, ca să aud cum sună toate limbile Europei )

Parlamentul se reuneşte în plen în fiecare lună (în afară de luna august), la Strasbourg, în cursul unei perioade de sesiune de patru zile (de luni până joi). De şase ori pe an, acesta se reuneşte şi la Bruxelles, timp de două zile (miercuri şi joi) şi am avut noroc că noi am prins o astfel de perioadă. (s-a discutat fix despre reducerea preţului convorbirilor în roaming) Şedinţele plenare sunt prezidate de Preşedintele Parlamentului European. Acesta este asistat de cei 14 vicepreşedinţi. Preşedintele deschide şedinţa, uneori cu un discurs sau un omagiu, în funcţie de actualitatea momentului. Pe parcursul unei şedinţe, Preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi veghează la buna desfăşurare a dezbaterilor.Cei 754 de deputaţi europeni sunt repartizaţi în prezent în 7 grupuri politice, reprezentând ansamblul mişcărilor ideologice. Unii deputaţi nu aparţin niciunui grup politic şi sunt, deci, consideraţi ca fiind deputaţi neafiliaţi. Grupurile politice sunt cele care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea, introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Niciun deputat nu poate fi totuşi obligat de grupul său să voteze într-un anumit fel. (deşi jurnaliştii acreditaţi sunt tot timpul prezenţi la şedintele în plen şi fotografiază ce vor, noi n-am avut voie să facem fotografii în cadrul şedinţei; şedinţa s-ar fi terminat la ora 23.00, dar la 18.30 din păcate s-a terminat programul de vizită şi a trebuit să părăsim hemiciclul, noi şi celelalte grupuri)

Din România avem 14 parlamentari în EPP (Grupul Partidului Popular European), 11 în S&D (Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor si Democraţilor din Parlamentul European), 5 în ALDE (Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa) şi 3 deputaţi neafiliaţi. În total 33, îi puteţi vedea pe toţi aici. În plus, ni s-a explicat cum putem ajunge şi noi într-o instituţie europeană: printr-un stagiu de 5 luni (concursul durează cam un an şi constă în 5 etape, despre care puteţi citi mai multe pe linkul de mai sus) sau printr-un concurs EPSO (Oficiul European de Selecţie a Personalului).

Oricum ar fi, vizitarea Parlamentului European este gratuită. Puteţi şi voi să mergeţi, dar trebuie să vă planificaţi vizita din timp şi vă recomand să mergeţi în cadrul unui grup. (noi am fost 32 de studenţi ONG-işti într-un grup organizat de asociaţia Switch On) Programul de la Parlamentarium îl găsiţi tot pe site. Vă trebuie vreo 2 ore pentru turul virtual prin “muzeu”. La cantina din cadrul Parlamentului se mănâncă extrem de bine cu aproximativ 10-14 euro. (7.5 euro felul principal de mâncare, 0.60 euro supa, 1 euro salata, 2 euro desertul la alegere)  

Cam atât deocamdată. Mâine vă povestesc despre Brugge!

Later edit: mi-am mai amintit câteva lucruri pe care voiam să le scriu: Sediul oficial al Parlamentului se află la Strasbourg, unde au loc majoritatea sesiunilor plenare. Sediul de la Bruxelles este folosit în principal ca loc de desfăşurare a reuniunilor comisiilor, în timp ce la Luxemburg se află sediul administrativ. În săptămâna aceea în care Parlamentul se reuneşte la Strasbourg, deputaţii se mută cu tot cu staff-ul lor, fiecare are 1-2 asistenţi.

Apoi, 1800 de traducători şi interpreţi interni răspund de comunicarea inter-lingvistică şi de cele 506 combinaţii de traducere posibile.

În ziua petrecută în instituţiile  europene am văzut o coordonare perfectă între angajaţi. Ce se întâmplă acolo e o desfăşurare de forţe incredibilă. Iar pentru toată nebunia asta costul mediu pe cetăţean european este de aproximativ 3 euro/an.

Caii nu-s la fel de iubiţi pe Facebook precum pisicile şi căţeluşii, dar din când în când îşi fac simţită prezenţa, cred că aţi observat şi voi. Ieri am încărcat chiar eu o poză, fiindcă petrecusem cu bloggerii de travel aprox. o oră şi jumătate la centrul de echitaţie Diana, în Râşnov, şi mi-am dat seama că e tare frumos şi bine acolo.

Sinceră să fiu, când am ajuns nu ştiam nimic despre centrul respectiv, dar am plecat cu poveşti captivante şi cu câteva informaţii în plus despre cai.

Eu l-am călărit pe Picasso, acest exemplar cabalin fălos din prim planul primei fotografii. (metis?)

Tipul  (zis şi Tarzan, pentru cunoscători) care s-a asigurat că n-o să fiu purtată la întâmplare de cal pe toate dealurile de acolo mi-a povestit că Radu Moraru e clientul lor fidel şi de fiecare dată îl încalecă pe Picasso. Am reuşit să merg un pic şi-n galop, am tras o sperietură când calul s-a speriat de un ciobănesc, iar în cele din urmă, la apus, m-am urcat şi pe Diana. Şi-aşa am aflat de la unul din cei mai vechi angajaţi de acolo că PRO-ul e un client important de-al lor, că au filmat diverse seriale împreună şi că încep un nou proiect cât de curând. (umblă vorba pe acolo că Gheorghe Dinică era cel mai curajos dintre actorii care au avut de filmat pe cai)

În prezent sunt în total 63 de cai în herghelie! Se pare că un cal costă cam 3500 de euro, iar pentru îngrijirea lui se cheltuiesc lunar aprox. 300 euro. Ca să închiriaţi unul trebuie să scoateţi din buzunar 40 de lei pentru jumătate de oră sau 80 de lei pentru o oră întreagă. Iar dacă vreţi să învăţaţi efectiv să călăriţi, vă costă 60 de lei/şedinţa (45 min) sau plătiţi 9 şedinţe şi aveţi una gratuită. Zece şedinţe ar trebui să fie suficiente ca să învăţaţi. Unii copii învaţă după 3-4 şedinţe… Iar dacă ştiţi deja bine să călăriţi, puteţi pleca pe cal la o plimbare de câteva ore bune.

Cum ajungeţi acolo? Cam aşa:

Noi am plecat din Moeciu de Jos spre Pârâul Rece, şi după vreo 4 km am făcut stânga spre Cheile Râşnoavei. Apoi am urmat indicatoarele (nu foarte vizibile, dar dacă sunteţi atenţi e imposibil să nu nimeriţi unde trebuie). Vali Petcu a filmat încă #din2011 drumul care vă duce acolo.

Pentru mai multe informaţii cred că puteţi să sunaţi la numerele de telefon 0744489257/ 0745076280. (sper să funcţioneze, eu nu le-am încercat încă) Din câte am înţeles au şi cazare, cu 120 ron camera dublă. (vă daţi seama ce povestiri se spun seara la fermă, în jurul focului şi-al ţuicii fierte? ) Să faceţi poze şi să-mi povestiţi!

PS: peste drum de centrul de echitaţie Diana locuieşte nea Florin aviatorul, un domn care a adunat vreo 60 de câini vagabonzi din Bucureşti şi se îngrijeşte de ei acolo.

~ Ziua bună se cunoaşte după chip ~

Când spui că eşti pasionat de călătorie nu spui de fapt nimic, fiindcă sunt nenumărate feluri de a călători, aşa că trebuie să detaliezi.

Iar noi, o mână de bloggeri, ne-am adunat weekendul acesta la Moeciu de Jos ca să discutăm despre călătorii, pasiunea noastră de a scrie pe blog şi rezervările online de bilete de avion & cazări. Cuvântul pe care l-am reţinut: siguranţă. Fiindcă suntem vreo 10 bloggeri aici (#din2009) şi o agenţie de turism, printre primele lucruri discutate a fost şi diferenţa dintre un blogger de turism şi un agent de turism. Concluzia a fost că agentul de turism  pune accentul pe hotelărie, bloggerul pune accent pe destinaţii şi pe plăcerea de a călători.

Am avut şi o sesiune de prezentări, şi fiecare dintre noi a vorbit despre ce-a făcut până acum pe blog şi ce vrea să facă de acum înainte. Aşadar:

Alexandra Puşcaşu – bloguldecalatorii.ro & viajoa.ro

Cel mai tare proiect al ei este luna de miere pe care şi-o plănuieşte vara aceasta: o lună de miere la altitudine. Timp de 5 săptămâni va pleca împreună cu soţul ei într-un tur montan prin Europa, dorinţa ei cea mai mare fiind să facă turul Mont Blanc.

Oana Stănică – bloguldevacante.ro –  trebuie să găsească o modalitate de a câştiga bani din asta, ca să-şi recapete entuziasmul de la început (2009). În ultima perioadă articolele ei s-au rărit.

Anca Şerban – calatorii-imaginare.ro – început în 2009 ca un hobby. Ne-am întrebat cu toţii de ce şi-a ales numele acesta de domeniu. Ne-am lămurit că nu e vorba de călătorii la care doar visează, ci călătorii care chiar s-au întâmplat.

Florin Arjocu – drumliber.ro, care ne-a prezentat subdomeniul lui -Obiectiveturistice.drumliber.ro, vă invit să vedeţi despre ce e vorba.

Acum câţiva ani scria despre excursiile sale din Europa, de vreo 2-3 ani însă se axează pe România. Patriotist desăvârşit & autostopist declarat.

Cezar Dumitru – imperatortravel.ro – blogul unui om care a călătorit în 87 de ţări!!! „Al-Qaeda nu exista pe vremea aia, dar eu aveam networkul meu.” E unul din cei 4 oameni care au făcut filmul „A  world without Romania”.

Unul din motivele pentru care şi-a deschis blogul: juca travian şi îi mânca prea mult timp.

Ionuţ Iordache – jurnaldecalator.ro – ITist pasionat de munte, căruia îi plac vinurile moldoveneşti. (Isabella?) E unul din fondatorii Anotimpul 5, un grup montan cu care m-am intersectat şi eu pe munte.

Liliana Oprişan – placerea-de-a-calatori.ro – călătoreşte împreună cu soţul său, Andrei, iar anul trecut a avut foarte multe călătorii în interes de serviciu, de care a profitat. Cea mai frumoasă experienţă de până acum a fost excursia din Islanda.

Răzvan Pascu – razvanpascu.ro – pentru el bloggingul e un mod de viaţă; e economist, lucrează la ING Bank, de aceea o parte din articolele lui de pe blog sunt şi despre business. În ultimii doi ani de zile scrie şi o rubrică despre România şi are o colaborare cu ANAT-ul pe partea aceasta. Anul acesta plănuieşte o călătorie pe Kilimanjaro+safari în Africa, dacă adună un grup de 10 persoane.

Uncle M – thecitybreak.ro, apărut în 2011, dar la anul vrea să intre şi cu thecitybreak.com. Conţinutul îl filtrează din alte locuri, nu sunt neapărat articole scrise din experienţa lor proprie (sunt mai mulţi redactori + câţiva colaboratori permanenţi). Blogul a fost de la început gândit ca un business, s-a lansat pe piaţă printr-o campanie de direct marketing.

Loredana Lungu – travelgirls.ro – singura dintre noi care nu şi-a început blogul în 2009, ci pe 1 iunie 2011 De fapt, blogul travelgirls.ro este scris doar din experienţele personale ale Loredanai & Narcisei, iar targetul lor principal este reprezentat de alte fete.

Apoi, Alexandra & Georgiana Radu, de la Brandaffair, cele care au contribuit la dezvoltarea aplicaţiei Planes ne-au provocat la o competiţie IRL: am făcut campionat de „Avioanele” pe hârtie. L-am bătut pe soţul Lilianei Oprişan şi pe UncleM, dar am mâncat bătaie de la Ionuţ Iordache, marele câştigător.

Zaff.ro – marketing afiliat în turism, o platformă realizată de Zitec -> oferă posibilitatea partenerilor de a-şi promova produsele. În momentul de faţă au 200 de afiliaţi care primesc câte 7 euro pentru fiecare bilet de avion vândut. Pentru partea de cazări există un procent de 4%. Iar luna aceasta au o promoţie cu vouchere de 20 de euro pentru afiliaţii noi. Plata se face la 100 de euro câştigaţi. Oferă diferite soluţii: bannere dinamice, bannere statice, formulare de căutare de diferite dimensiuni  ş.a.

Manuela Stoica de la PayU ne-a explicat un pic cum se realizează plăţile online prin intermediul lor, pe baza a tot felul de filtre anti-fraudă – Paravion.ro are toate cele 45 de filtre posibile anti-fraudă. (PS: găsiţi aici un studiu de caz foarte interesant despre campania de rebranding de la GECAD ePayment la PayU)

Cam atât de aici, revin mâine cu alte impresii şi concluzii, dacă va fi cazul. Mulţumim frumos Paravion.ro pentru această oportunitate!

De fiecare dată un pic schimbat, Brăila e totuşi un oraş deosebit, care mă aşteaptă mereu cu braţele deschise. Iar pe cei din familie îi simt acolo aproape, oricât de departe ar fi. Aşa că “acasă” rămâne acasă, cu patul suprapus din camera care e și acum a mea, deși dorm acolo o dată pe lună. Acasă sunt jucăriile din copilărie, casetele audio, magneții de pe frigider, vederile primite de la prieteni, cărțile poștale adunate de prin toate locurile pe unde am umblat eu, caietele din clasele primare, o parte din cărțile citite, albumele cu fotografii (din era în care nu era totul digital), colecţiile de bancnote şi monede și câte și mai câte. Acasă e mirosul de mâncare gătită de mama.

Iar de Paşti şi de Crăciun acasă e cel mai acasă posibil, fiindcă un întreg ritual ne învăluie şi ne plimbă printre ani.

Şi dincolo de istoria personală şi istoria familiei, simt mereu încărcătura bogată a oraşului, îmi imaginez protipendada Brăilei plimbându-se cătinel pe strada Regală, încerc să reconstitui imaginea portului în care se vindeau grâne, să-mi imaginez prostituatele de atunci şi casele “de randevous” (“La noi la Brăila, la tanti Elvira, uşor se câştigă lira. Să dai miarul, deschizi buzunarul, aşa e la noi la Brăila…Femeia munceşte, bărbatul plăteşte, aşa e la noi la Brăila”), felul în care mozaicul etnic de la 1800 şi ceva diferă de mozaicul etnic de-acum (în continuare avem greci, armeni, evrei, ruşi, bulgari etc.)…

Brăila de odinioară încă respiră pe sub straiele de suprafaţă. Gropile şi gunoaiele de-acum sunt doar scame. Am dreptate?

(Ştiţi că vă ziceam de “Cinema Excelsior” din filmul “Tatal Fantoma“? Ei bine, ăsta e, fostul cinematograf Lira!)

Satul Măgura din comuna Moieciu (judeţul Braşov) e locul în care încă nu m-am hotărât dacă vreau să vă trimit şi pe voi. E întruchiparea perfectă a satului împrăştiat, aşa cum l-am învăţat la geografie în clasa a 8-a.

E locul dintre Bucegi şi Piatra Craiului unde poţi ajunge cu maşina (cu gardă înaltă, musai), dar vei fi ascuns de civilizaţie aşa cum o ştii tu. E satul care, alături de Peştera, îţi oferă privelişti muntoase la 360 grade.

Măgura e locul în care poţi petrece un weekend (de vineri până duminică) cu aprox. 180 de lei, cu cazare şi trei mese bine gătite pe zi. Şi dacă tot vorbim despre mâncare, localnicii de acolo sunt ca bunicii ăia ai tăi care pregătesc totul în casă: brânză de casă (de 4 feluri), smântână, lapte, gem, zacuscă etc.

Măgura e şi locul în care poţi să stai într-o cameră aşa sau aşa:

 E locul în care de la fereastră vezi cai negri trecând liberi pe lângă maşina ta.

Sau căţei cu blana mare şi pufoasă dormind liniştiţi în cuşca lor:

E locul în care casele se vând cu anunţuri de “Vând teren”…

E satul în care locuitorii îşi fac vara sanie şi iarna car:

Totodată, e locul în care în copaci cresc pene (:)), iar lângă mănăstiri ghiocei:

Măgura e locul în care te poţi relaxa aşa sau aşa:

Sau cu rucsacul în spate suind spre cabana Curmătura sau prăpăstiile Zărneştiului.

Mai ţii minte cum arată un camion MAN? Îl găseşti lângă căminul cultural, acolo unde profesoara de română încondeiază ouă alături de copiii din clasa ei.

PS: S-ar putea să vezi live şi cum nea Ion tunde oaia:

Din păcate, însă, copacii n-au înflorit încă în Magura, aşa că mă simt nevoiă să revin acolo peste vreo 2 săptămâni.

Acum că s-a terminat şi cea de-a 27-a ediţie a tâgului de turism de la Romexpo, e momentul să-mi manifest entuziasmul vizavi de standurile româneşti care prezentau zone mai puţin cunoscute ale ţării. Dincolo de cele mai mari agenţii de turism de la noi + tour-operatori, câteva hoteluri de 5*, pensiuni şi instituţii culturale, am văzut şi multe proiecte europene de promovare a anumitor zone din țara noastră.

Spre exemplu, erau multe proiecte selectate în cadrul Programului Operaţional Regional şi co-finanţate de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională: “Boteni – cultură şi tradiţie”, Promovarea Naţională a Lacului Izvorul Muntelui, Program de promovare a Lacului Paltinu, Lacul Glaciar Iezerul Mare, Program de Promovare a Lacului Bolboci, “Abordarea promoţională, la nivel naţional, a obiectivului turistic Lacul Măneciu – oglindă a zonei de un pitoresc aparte”. Principalii beneficiari ai acestor proiecte? Fundaţia Karitas, Asociaţia Eco Hangu şi Asociaţia Eco Natura, pe ei i-am văzut cel mai des menţionaţi.

De altfel, mi-a plăcut foarte mult standul judeţului Neamţ, era luminos, aerisit şi plin de pliante şi broşuri în 5 limbi (română, engleză, germană, franceză, italiană). Şi standul Sibiului merită amintit, ei au avut zilnici concerte de jazz.

Vă rog şa remarcaţi deschiderea site-ului de rezervări Paravion.ro către blogosferă. Şi roll-up banner-ul lui Răzvan Pascu, unul dintre puţinii bloggeri care se promovează în offline.

Per total cred că a fost o ediţie reuşită a târgului; din câte am înţeles târgul organizat de ANAT la Palatul Parlamentului s-a desfiinţat, deci târgul de la Romexpo e acum singura referinţă. Am văzut agenţii care au semnat non-stop contracte (Happy Tour, Christian Tour), am văzut şi standuri goale (Ungaria, de exemplu). Cel mai şocant compartiment a fost al celor de la Phoenicia – au avut o domnişoară goală care susţinea că “Natural înseamnă frumos“.

La ediţia următoare îmi doresc ca standul oficial al României să fie mai entuziast prezentat, iar ţoţi cei din C6 (pavilionul C6) să primească locuri “mai în faţă”.