Citind acest articol vei afla cum să alungi ghinionul în 2012! Nu este glumă!!! Citeşte mai departe!

Ghinioanele ne urmăresc continuu de caţiva ani. Sunt peste tot –  în politică, în educaţie, în pitch-uri, în dragoste şi lista poate să continue. FishingtonPost.ro a decis să ia atitudine şi să declare război ghinionului. Astfel, a lansat campania “Ciobez pentru tine”, o iniţiativă menită să alunge toate ghinioanele care ne urmăresc de câţiva ani.

Dacă şi pe tine te-a urmărit ghinionul anul acesta sau dacă pur şi simplu vrei să ai parte de şi mai mult noroc, eşti invitat azi, începând cu orele 15:00 la Gala Anti-Ghinion. Evenimentul care te va elibera de toate ghinioanele sau îţi va suplimenta norocul are loc la Planeta HamHam (str. Barbu Vacarescu, nr. 162-164). Toate sticlele, paharele, bibelourile trimise pe redacţia FishingtonPost în această saptămână (sau cele pe care le aduci azi) vor fi azi transormate în cioburi norocoase.

Spor la spart! (ghinionul, desigur)

Dacă mă întrebaţi acum câţiva ani ce vreau să fiu eu când o să fiu mare, aş fi răspuns cu un zâmbet tâmp: ambasador. Oare de ce ai nevoie ca să ajungi ambasador?

Nu ştiu nici în ziua de azi care sunt exact atribuţiile unui ambasador, fiindcă n-am avut ocazia până acum să stau de vorbă cu unul. Dar în seara aceasta am făcut un pas mare: am fost în vizită la reşedinţa unuia dintre ambasadorii care locuiesc în Bucureşti. (Chinezu, moderatorul evenimentului, a spus că domnii chinezi au o vorbă:  “Un drum de o mie de mile începe cu un singur pas.”)

Aşadar, am fost în frumosul cartier Primăverii, într-o imensă casă de ambasador. Mai exact, la Martin Harris acasă. Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti a găzduit în această seară un eveniment special de prezentare a echipei paralimpice a României, cu aproximativ 9 luni înaintea Olimpiadei de la Londra 2012. 

15 sportivi români paralimpici s-au calificat sau sunt în pragul calificării pentru Jocurile Paralimpice, rezultatele finale urmând a fi aflate până la finalul acestui an. Aceasta este cea mai numeroasă echipă a României care merge la Jocurile Paralimpice, iar reprezentanţii ţării noastre vor participa la 6 discipline: atletism (Florin Cojoc), paraciclism (Eduard Karol Novak, Attila Olah, Imre Torok), powerlifting (Alina Putanu şi Iulian Şerban), nataţie (Samuel Ciorap, Naomi Ciorap, Valentin Velecico, Petrişor Prundaru şi Bazdoaca Georgiana), tenis de masă (Gabriela Constantin, Dacian Makszin, Petru Ifrosa) şi tenis în fotoliul rulant (Ciprian Anton). 

Oamenii aceştia fac performanţă în condiţii extrem de dificile şi e păcat să nu se scrie despre ei! De exemplu, Edi Novak a fost acum câţiva ani campion naţional la patinaj de viteză, dar apoi a suferit un accident rutier şi aşa a ajuns să practice paraciclismul. În septembrie 2011 a devenit campion mondial la paraciclism, după ce a câştigat proba de contratimp a Campionatului Mondial de Paraciclism de la Roskilde, Danemarca.

Iulian Şerban (26 de ani) este campion european la caiac, probă ce va fi inclusă pentru prima oară în Jocurile Paralimpice din Brazilia din 2016. Pentru Londra 2012, el a hotârât să încerce să se califice la ridicarea greutăţilor.

A fost o seară minunată, petrecută printre sportivii cu dizabilităţi, reprezentanţi ai multor asociaţii sportive (+Octavian Morariu, Preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român), reprezentanţi ai presei scrise + TV şi alţi ONG-işti. Iar ambasadorul şi-a încheiat speech-ul zicând: “Atât cât îmi este permis ca ambasador al Regatului Unit şi suporter al echipei paralimpice britanice, doresc să urez succes sportivilor paralimpici români!” Deci să le urăm SUCCES!

Revenind la casa ambasadorului, mărturisesc că mi-au plăcut tablourile cu regina Elisabeta a II-a, care vegheau atât intrarea în casă, cât şi încăperea enormă în care a avut loc recepţia. Şi sunt bucuroasă că am întâlnit cele două pisici cu care se joacă cele trei fetiţe ale ambasadorului. Dar cel mai şi cel mai mult mi-a plăcut colajul de fotografii reprezentative pentru familia fericită pe care pare să o aibă domnul ambasador. Trei copile blondine care erau cu gura pâna la urechi în toate pozele.

Azi m-am trezit cu gândul că vreau să învăţ să scriu (mai) bine. Şi păşind în aula Universităţii Româno-Americane l-am auzit pe Cristian Lupşa, editorul “Decât o revistă”, zicând că aşteaptă de patru ani de zile pentru această sâmbătă în desfăşurare. (The power of storytelling)

Entuziasmat că a reuşit să organizeze această conferinţă de jurnalism narativ, ne-a prezentat pe rând speakerii de azi: Laurie Hertzel, senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani, Pat Walters, producător la Radiolab,  Alex Tizon, deţinător al unui Pulitzer şi profesor la University of Oregon şi nu în cele din urmă Jacqui Banaszynski, un reporter premiat cu Pulizer, care în prezent predă şi învaţă jurnalişti din toată lumea. Pe scurt, oameni cu ani de scris mai mulţi decât anii mei trăiţi.

Şi fiindcă toate prezentările au fost în engleză, mi-am notat şi eu câteva idei brute mai jos. Dar discursurile lor au fost mult mai frumoase de atât. Cursive, pe înţelesul oricui, şi totuşi cu atât de multe dedesubturi.

Laurie Hertzel:

We tell stories to make sense of the confusion in our lives.

In journalism the power is in the truth.

We make stories out of everything and it is natural to write them down.

Empathize!

There are stories everywhere, go out and find them. And tell them.

Pat Walters a urcat pe scenă cu un dorky look, şi-a păstrat pixul la ureche pe tot parcursul prezentării. (În timp ce Laurie vorbea, Pat Walters şi  Jacqui Banaszynski îşi luau noţite ca doi stundenţi model. Iniţial am crezut că-şi pregăteau prezentarea lor, dar apoi l-am văzut pe Pat luându-şi notiţe şi după ce-a coborât de pe scenă)

Îl găsiţi la The  Atavist, Pop-Up Magazine, Radiolab. De la el am înţeles că ne putem folosi de gadget-uri ca să multiplicăm efectele unei poveşti bine spuse. Şi e musai să urmăriţi acest clip, durează 3 minute, dar promit că vor fi trei minute bine petrecute.

De Alex Tizon mi-a plăcut cel mai mult, poate şi fiindcă a scris despre multe şi diverse subiecte şi ştie şi cum să povestească asta. (Un fel de poveste în poveste). El a petrecut vreo 10 ani fără să-şi dea seama exact care sunt temele lui, fără să fie conştient de ele. Dar m-a ajutat pe mine azi să înţeleg cât de mult îmi plac poveştile oamenilor care au plecat să locuiască departe de locul în care s-au născut.

In the first 10 years I didn’t know what I was doing, or what my soul wanted (if I can talk about soul at a journalism conference )

I wanted to express my own, but I didn’t know it.

How do I tell the story, how do I tell the story? That is the question. How do you cover something that is that big? The secret is to cover little pieces of a big story.

Smell is the sense which is most connected to your memory – write with all the senses!

6 things to think about:

1. Know your themes (his: grace, identity, conquest, exile)

2. Cultivate your senses (see more vividly, hear more accurately, empathize etc.)

To be a good writer you don’t need to be the smartest person in the room, you only need to be the best observant.

3. Everybody has a story.

4. Boldly go where no man or women has gone before.

5. Dig deep.

6. Embrace torment.

Write about change, all of the reporters speaking today have written about change! What a fantastic way to be a crucader!

 Jacqui Banaszynski are un chip foarte expresiv, ca tipa din Afganistan (Nasir Bagh).

We’re not talking about facts, scenography (what he/she said), we’re talking about life.

If you don’t put your heart in journalism, then you’re not doing journalism as it could and should be done.

A passion for society’s right to that passion.

Emotional intelligence – reporting with your heart.

Minimize harm!

Your loyalty also has to be towards the reader.

1 . Know the purpose of your story;

2. Be very very clear with your subjects;

3. Be aware of all of the people you need to be loyal to;

6. Find the alternatives; (Personal values and professional issues)

7. Get closer to the story.

La finalul prezentărilor a fost timp şi pentru întrebări din sală şi mi-au plăcut mai ales aceste două întrebări:

-Care a fost cea mai bună poveste pe care n-au apucat s-o scrie, din diverse motive sau sub diverse circumstanţe?

-Au scris vreodată o poveste plecând de la postare pe blog sau un status update pe Facebook?
Au fost câteva ore bine petrecute, sau, aşa cum spunea prietena mea, cea mai bună investiţie din ultimul timp. Sunt convinsă că oamenii de publicitate (Marian Enache de la Brandstalk, Sorin Psatta de la BBDO, Sorin Tranca de la Friends Advertising, Sorana Savu de la Premium Communication ş.a.) prezenţi în sală sau jurnaliştii (Cristian Lupşa, Vlad Mixich etc.) au considerat la fel.

În seara aceasta avem program: o noapte de concerte în cinci cluburi diferite din Bucureşti, organizată de Metropotam, site-ul care se ocupă de timpul nostru liber, de multe ori cu bun gust

Aşa că începând cu ora 20.00, vă recomand să ajungeţi în Clubul Taranului, Control, Fabrica, Berlin şi Elephant. Vin şi eu, pe la 23.30, imediat ce se termină X Factor. Cinci cluburi, 5 genuri diferite de muzica şi un line-up de 20 de trupe bune. Electro, indie, hip hop, jazz, le au pe toate, dar organizat, fiecare stil la casa lui. Iar Metropotam ne pune la dispoziţie şi transportul între cluburi! Vor exista microbuze speciale care se vor plimba între cele cinci cluburi, gratuit pentru noi.

Line-up:

The MOOoD // The Mono Jacks // Blue Nipple Boy
Deliric 1, DOC si Vlad Dobrescu (CTC) // Norzeatic
K-lu // DJ Sauce // DJ Grigo
Cuantune // Silent Strike
Fouchat // Montgomery Clunk // Hijack // Fouchat // Giuser
Discoballs // ROA

Biletele nu mai pot fi cumparate de pe site-ul Metropotam, dar se vor găsi şi la intrarea în cluburi, la preţul de 35 de lei.

Cam ca la Noaptea muzeelor sau Noaptea agenţiilor, dar cu mai multă muzică şi băutură, probabil. Ne vedem? Eu abia aştept să-i revăd pe “The Mono Jacks”, Cuantune, să-i cunosc pe “The MOOoD” şi pe o mare parte din ceilalţi.

Marţea trecută am fost plăcut impresionată de concertul lui HAVASI, la care nici măcar nu ştiam că merg

La vremea aceea nici nu ştiam atât de multe despre “cel mai rapid pianist al lumii” (declarat în 2009). Dar după 25 de ani petrecuţi pe cele mai mari scene ale lumii, spectacolul Symphonic Red Concert Show a fost prezent şi-n Bucureşti şi a încântat o sală întreagă de vreo 4000 de oameni. Sala Palatului a fost plină, s-a stat şi în picioare, pe margine, iar la final CD-urile si DVD-urile pregătite de organizatori s-au epuizat mult mai repede decât s-ar fi aşteptat ei, fiindcă publicul ar fi cumpărat mai multe, dacă ar fi avut de unde.

E într-un mare fel să vezi pe scenă urcând vreo 50 de instrumentişti şi alţi 50 de oameni făcând parte din cor, plus 3 toboşari japonezi, un dirijor faimos şi carismatic (Peter Pejtsik), alţi solişti… Senzaţia de bine se amplifică în momentul în care spectacolul începe în forţă, cu melodia “Lacrimosa” :

Iar spectacolul continuă cu aceeaşi forţă, nu cred că a existat vreun moment mai puţin intens. Ba mie mi-au plăcut mult de tot melodiile în care pe scenă l-am avut şi pe prietenul percuţionist al lui Havasi. (Pianistul a recunoscut că la un moment dat al vieţii lui îşi dorea mult să ajungă rock star; n-a fost să fie, dar măcar se bucură mult de piesele pe care le cântă împreună cu Edi (parcă aşa a zis că-l cheamă pe toboşar))

Şi pe lângă muzica de excepţie, cu influenţe diverse adunate din toate colţurile lumii, mi-a plăcut mult şi dialogul cu spectatorii. De exemplu, la început de tot, Havasi ne-a spus că la 4 ani, când a avut loc prima lui întâlnire cu pianul, nu ajungea nici măcar la pedale. După 32 de ani de activitate muzicală este ferm convins că fiecare atingere a clapelor a meritat pe deplin, iar o seară ca cea de marţi, 15 noiembrie a fost o dovadă clară a acestui fapt.

Mulţumesc, Alex! I owe you another one

“În toate poveştile lumii există un port. [...] Odată ajuns aici n-ai decât să te gândeşti la toate câte urmează: câte au mai rămas de văzut, câte ţărmuri de atins, câte cufere pline te aşteaptă în insulele lumii. De aici se aude marea doar dacă stai să asculţi.”

Aşa ţi se înfăţişează atmosfera de la restaurantul “The Harbour” pe prima pagină din meniu. Un meniu destul de gros, ca pentru un restaurant cu specific internaţional. Şi cu doar câteva greşeli de tehnoredactare, care oricum vor fi anihilate curând, s-a asigurat monsieur Augustin Radu de asta.

Pentru c-am primit aşa o invitaţie frumoasă pe email, m-am prezentat aseară pe la orele 19.00 în piaţa Amzei, ca să văd ce-i cu portul navigatorilor internetului. Mare mi-a fost supriza când am văzut că reţeaua de wireless era parolată şi când am aflat că parola era atât de non user friendly. Dar…

Recunosc, în prima oră petrecută acolo n-am fost impresionată. Nu m-a dat nimic pe spate. Însă Ioana Istrati Cernea, managerul restaurantului, şi-a intrat în rol la momentul potrivit. A venit la masa bloggerilor, să ne cunoască. Şi n-a mai plecat. A început să ne răspundă la întrebări, a ascultat feedback-ul nostru (venit mai ales din partea lui Augustin şi al lui Doru), şi-a notat sfaturile (pe un bon de casă) ca o şcolăriţă cuminte din prima bancă şi a făcut faţă cu brio situaţiei. Parcă dădea examen. (ar fi luat oricum notă mare)

Descoperind că Ioana lucrează pentru “The Harbour” încă din primul an de existenţă al restaurantului, am fost curioasă să ştiu de ce scrie 1881 peste tot; aşa am aflat că prin 2003, proprietarii restaurantului au plecat într-o călătorie în spaţiul Schengen, de unde s-au întors cu idei noi pe care să le implementeze aici. Printre altele, li s-a părut lor o strategie bună să introducă în peisaj şi acest “1881″, un fel de marcă-garanţie. Deşi, după cum ziceam mai sus, restaurantul n-are nicio legătură cu anul 1881, inaugurarea sa a avut loc undeva la începutul lui 2003.

Timp de vreo două ore, discuţia noastră a fost un schimb de replici şi ipostaze, între client şi manager de restaurant (un manager care ştie şi-şi doreşte să primească feedback real). Apoi am trecut la poveşti de-ale lui Augustin, până pe la ora 2 dimineaţa. A fost o seară memorabilă, asta-i clar.

Acum, sunt şi eu curioasă, câţi dintre voi aţi fost deja la “The Harbour”? Mi-ar plăcea să lăsaţi un comentariu, să-mi povesţiţi. Şi cel mai mult mi-ar plăcea să mergeţi (iar) zilele astea să încercaţi restaurantul, şi-apoi să veniţi aici să lăsaţi un comentariu despre experienţa avută. După experienţa mea de aseară cu cei care servesc acolo, cred că o să aveţi poveşti frumoase de împărtăşit.

PS: Doi dintre chelneri au tatuaje la vedere. Cred că-s primii ospătari cu tatuaje la vedere. Şi se potrivesc de minune în decorul restaurantului. (mult lemn, cupru, tablouri, ancore, hublouri, vaporaşe în miniatură etc.)

]]> http://elenaciric.ro/2011/portul-navigatorilor-de-internet.html/feed 7 http://elenaciric.ro/2011/despre-primul-concert-ian-brown-in-romania.html http://elenaciric.ro/2011/despre-primul-concert-ian-brown-in-romania.html#comments Mon, 12 Sep 2011 16:33:06 +0000 Elena Cîrîc http://elenaciric.ro/?p=7497

Fostul lider al formaţiei britanice “The Stone Roses”, Ian Brown, a concertat în premieră în România, sâmbătă seara, la Arenele Romane din Bucureşti. Eu n-am fost la concert (la concertul acesta, fiindcă tot la concert eram şi eu de fapt, la Berti Barbera şi Nicu Patoi), dar am avut acolo 3 “corespondenţi”, cei 3 câştigători ai biletelor oferite de adidas România.

Chaika: “Am fost în primul rănd atât la Şuie Paparude, cât şi la Ian Brown. Publicul a fost relativ puţin însă foarte înfocat, atmosfera absolut incendiară ”

Cătălin Munteanu: “Concertul a debutat cu Şuie Paparude, care ne-au introdus repede într-o atmosferă placută. În acelasi timp tot ei au fost cei care au făcut ca arenele să se umple rapid, cu câteva minute inainte era aproape goală zona.

Şuie au încheiat recitalul şi nu a durat mult până legenda brit-pop-ului britanic a urcat pe scenă, însoţit de doi percuţionişti, un pianist şi un basist. Piesa de inceput, Time is my everything, ne-a făcut imediat să dansăm şi să cântăm împreună cu el. Totul a decurs perfect, piese mai noi sau mai vechi făcând publicul să ridice mâinile în aer de fiecare dată. Totul a decurs mult prea repede şi ne-am trezit că Ian a disparut şi nici că s-a mai întors pentru bis. Ultimele două piese le-a cântat împreuna cu U.N.K.L.E. şi probabil acelea au fost “bis-ul”. Personal aş fi vrut să cânte mai mult, cele 10-12 piese parcă au fost prea puţin. Oricum, Ian este un artisit mare şi a stiut să se facă plăcut; cei mai mulţi îşi vor dori să mai meargă la un concert de-al lui, iar cei care nu-i cunoşteau muzica îi vor căuta albumele.”

Fotografiile-s făcute tot de Cătălin, însă le aştept si pe ale tale, Chaika. Şi poate între timp ne scrie şi Andrei Cazacu.

Trebuie să le mulţumesc prietenilor mei pentru ziua de ieri. Dintre momentele memorabile notez aici doar patru:

- ceaiul de dimineaţă, servit cu miere din fructe de pădure, savurat într-un pat călduros plin de prietene.

- plimbarea la Galaţi, la blogmeet-ul de mult aşteptat. I-am cunoscut / întâlnit acolo pe Șerban Păun, Pavel Ionut, Angelo Robitu, Pato, Marian Sabo, Oana Reveica, Oana Pasat, Meneopol, Dan, Chinezu, Claudiu Ciobanu, Marius Matache, Ștefan Murgeanu, Simion Nicușor,  Papen, Alex Tunaru, Virtual Kid, Cristian Florea, Neydamn și Dragoș, ne-am hlizit şi am povestit despre una-alta împreună;

- călătoria către bunica de la ţară, pe biciclete, sub soarele de toamnă;

- concertul Berti Barbera şi Nicu Patoi, pe terasa de la Crama Veche din Brăila, împreună cu părinţii şi câţiva prieteni buni. Pe acorduri de rock, blues şi jazz am simţit primele adieri ale vântului de toamnă, rece. Şi vă recomand din suflet să mergeţi să-i ascultaţi pe cei doi cântând împreună, n-o să vă pară rău!

Oh it‘s (was) such a perfect day,
I’m glad I spent it with you.

(foto)

Daca încă nu ţi-ai făcut planuri pentru astă seară, te trimit eu să-l asculţi pe Ian Brown, părintele brit rock-ului din era Madchester şi unul dintre simbolurile adidas Originals. Acesta va concerta în premieră în România în cadrul Control Day Out,  la Arenele Romane.

Petrecerea începe la ora 21 cu un concert Şuie Paparude, urmat de Ian Brown, UNKLE Sounds şi continuă până târziu cu DJ set-uri Justin Vandervolgen şi Bogman.

Pentru că în total am 4 invitaţii de oferit (din partea adidas România), va trebui să fac şi o selecţie. Te rog să-mi spui care este melodia ta preferată cântată de Ian Brown şi de ce!

După ora 15.00 voi anunţa câştigătorii! Dacă vrei să primeşti 2 bilete, ca să iei şi un prieten cu tine la concert, te rog să menţionezi asta în comentariul tău.

Singura mea rugăminte e ca mâine, când te trezeşti după această noapte lungă, să-mi trimiţi şi mie 2-3 rânduri cu impresii vis-a-vis de acest concert. Ok?

LE: Propun ca următorii să meargă diseară la concert: Cătălin Munteanu, Chaika (sper să accepţi să mergi singură) şi Andrei Cazacu (2 bilete).  Distracţie plăcută!

Mie mi-au placut hainele de sarbatoare pe care le-a imbracat Braila zilele acestea.  N-am inteles nici acum de ce Liviu Stan a considerat zilele municipiului “modeste in oferta”.

M-am plimbat aseara prin cateva parti ale orasului, ca sa vad ce si cum, de dor ce-mi era. (si nu sunt ironica!) Si am fotografiat cu telefonul ce-am vazut, ca sa va arat si voua.

Oprirea cea mai lunga a fost la expozitia de caricaturi a lui Costel Patrascan, un om extrem de talentat despre care eu am mai scris pe acest blog. Caricaturile selectate erau despre barbati si femei, despre politica si alte cateva situatii actuale. Pare-se c-au prins la public, fiindca era mereu coada.

Am mai vazut clovni, animatori pe picioroange, trompetisti, expozitii de fotografii, documente vechi, argintarii vandute de romi si inca vreo cateva lucruri. Cel mai rau imi pare ca am ratat spectacolul sustinut de Comunitatea Greaca. Anul trecut am dansat cu ei chiar pe Republicii, anul acesta au avut spectacolul, ei si alte minoritati, in Gradina Mare, dar sambata dimineata, cand eu eram in Bucuresti.

In fine, n-o mai lungesc, va arat pozele:

Si un video, ca sa nu uitam