Nu cred că se va supăra Cosmin Tudoran că am parafrazat versul unei melodii Cassa Loco din moment ce el a fost gazda petrecerii de aseară, despre care vreau să vă povestesc un pic.

Acum două săptămâni am primit un e-mail de la Cristina Bazavan care mă invita la o petrecere surpriză. Ştiam data petrecerii (doar mă rugase să-mi rezerv seara), ştiam locaţia (La Scena) şi hainele pe care trebuia să le port. Adică… ştiam stilul. Tema petrecerii mele a fost “Rat Pack” – o incursiune în timp a vremurilor nostalgice şi boeme cu Frank Sinatra, Sammy Davis, Dean Martin, Johnny Carson …

Petrecerea s-a dovedit fabuloasă! O petrecere 5-în-1, fiindcă în aceeaşi cladire au fost simultan 5 petreceri tematice, cu 5 DJ diferiţi. Noi am fost doamnele anilor ’60, iar pe lângă noi au mai fost Flower Powerii din anii ’70 ai lui Chinezu, afro disco anii ’80 a la Bobby Voicu, alb & negrii lui Manafu (anii ’90) si roackerii lui Victor Kapra (anii 2000).   Fiecare petrecăreţ a primit la sosire accesorii pentru ţinuta lui: noi am primit mânuşi negre, perle albe şi port-ţigaret. 

Ideea care e? Toată petrecerea asta cu teasing pe măsură a fost de fapt pentru lansarea unui nou site. zonga.ro este o platformă de streaming audio, cu conţinut 100% legal (content de la cele 4 mari case de discuri – Universal Music, Sony Music, Warner Music, EMI + altele), care momentan adună peste 1.700 ore de muzică și peste 5.800 de artiști, dar numărul acesta este în creştere. În final, crocodilu’ şef de la Trilulilu promite că pe Zonga vor fi peste 1,5 milioane de melodii din întreaga lume. Poti urmări şi tu cum evoluează upload-ul, aici.

Produsul e  acum în faza de private beta, doar 500 de oameni vor avea acces la aplicație până la lansarea oficială, din aprilie 2012. (după ce iese din private beta, veţi putea asculta muzică (legal) cu 3/5 euro pe lună)  Aşa că cele 2 invitaţii pe care vi le voi oferi acum ar trebui să vă încânte tare!

Vreau să-mi spuneţi cum vi se pare produsul, să oferiţi feedback doar pe ceea ce puteţi citi, să ma convingeţi că vreţi şi voi să-l testaţi. Până mâine la ora 12.00 voi alege 2 cititori cărora să le ofer acces gratuit timp de 6 luni de zile pe zonga.ro, aşa cum am primit şi eu aseară. Vreau să mă conving că veţi oferi feedback şi dezvoltatorilor, fiindcă au nevoie de el pentru lansarea oficială.

Încă puțin și se face un an de când m-am mutat la Paris. Am debarcat într-un mod puțin haotic – aveam toate bagajele la o prietenă undeva în nord-vestul Parisului, însă dormeam la un alt prieten undeva în celălalt capăt al orașului. Deh, nu e atât de simplu să găsești de pe o zi pe alta un acoperiș și o masă caldă pe malul Senei. Dar am avut noroc și pribegia mea nu a durat decât câteva zile și am găsit o cameră a mea și doar a mea undeva în sudul Parisului. De pe fereastrea mea se văd 2 părculețe, turnul Montparnasse în dreapta și, seară de seară, lumina de la Turnul Eiffel care face turul cerului.

Sunt convinsă că a lu’ Cîrîc n-a avut nici cea mai vagă idee că e pe cale să-mi ceară imposibilul, voalat în cuvinte micuțe: „Ana, scrie despre Paris. Cum e acolo. Ce-ți place ție, din-astea. ”

Ea nu are cum să știe că orașul ăsta îți intră pe sub piele și că ajungi să dezvolți o relație nepotrivită cu el. Nici cu el, dar nici fără nu ți-e bine. Parisul, în purul stil franțuzesc, îți va trezi un sentiment unic și intens. Fie îl adori, fie îl urăști, indiferența nu există.

Eram obișnuită cu Parisul cu vreo 3 ani înainte de mutatul „oficial”. Întâi venisem în vacanță 2 săptămâni, apoi au urmat cei doi ani de master de la Orléans – care nu e decât la o oră de tren distanță de Paris. Așa că ne cunoșteam și acomodarea (dacă-i pot spune astfel) s-a făcut repede. Născută și crescută la București, venitul la Paris m-a înviat. Să nu mi-o luați în nume de rău, Orléansul este minunat  – atât cât îi permit limitele de orășel de pe malul Loarei (din provincia imediată a capitalei) cu faima de a-și arde fecioarele pe rug (vezi Jeanne d’Arc, „iubirea” franco-engleză și auzitul de voci). Așadar și prin urmare nu mi s-a părut mare scofală că mai nou am adresă cu 75000. Ei și ce? De parcă nu e aceeași treabă să locuiești și să muncești la Paris sau la București?

Şi totuşi cum este să trăieşti la Paris? Primul răspuns care-mi vine în minte e „ca peste tot” dar apoi îmi amintesc de entuziasmul și de uimirea prietenilor pe care i-am plimbat în jus și-n jos prin „Capitala Modei”. De zâmbetul larg, demn de reclamă la Colgate, pe care-l afișau când ajungeau la poalele Schelei și-și frângeau capul uitându-se în sus, sus, tooooot mai sus. De frenezia cu care înșirau muzeele de la Orsay și până la Pompidou. De cum rămâneau gură cască, privind Notre-Dame de pe bărcuţa de pe Sena. Hey, până și lui Brăduț i-a plăcut Parisul.

Cum e să trăiești la Paris? Ca în film. Cum care film? Midnight in Paris. Oricât de cotidian mi-ar fi totul, uneori tot mă mai surprinde și pe mine. Ca în seara de sâmbătă când în fața mea la trecerea de pietoni era o femeie de vreo 30 de ani, îmbrăcată cu o rochie după moda anilor ‘20, din mătase crem; cu bentiță sclipitoare peste frunte și cu o pereche de Louboutin din paiete negre în picioare. Traversează ușor grăbită și se urcă în primul taxi.

Sau când după o cină târzie într-un restaurant aproape de Eglise de la Madeleine, a trebuit să iau taxiul și drumul spre casă era pe Rue Royale care dă pe Rue de Rivoli și Place de la Concorde. Și e suficient de târziu încât piața să fie aproape goală, așa că-mi plimb privirea în pace – din stânga de la Tuileries, spre obeliscul din mijloc spre începutul de Champs Elysées din dreapta. Traversăm Sena și văd în depărtare Schela care sclipește. Hmm, trebuie să fie 1 noaptea.

Desigur, se poate întâmpla ca atunci când traversezi Place Vendôme să ai un moment existențial și să mulțumești Celui de Sus că nu suferi de epilepsie. Nu de alta, dar cine știe ce criză monstru ai fi făcut din cauza blițurilor zecilor de paparazzi care au ochit pe Cineva Important intrând la Ritz. Ridici din umeri și mergi mai departe. Hei, se poate și mai rău. De exemplu, când e Săptămâna Modei și te nimerești undeva în cercul închis dintre Louvre – Rue Rivoli – Faubourg Saint-Honoré și ai impresia că ești pe platoul de la Gossip Girl.

Ar mai fi și autobuzul. Mie-mi place cu autobuzul. E ceva liniștitor în privitul pe geam și toate instantaneele care ți se plimbă prin fața ochilor. Că mă urc în 68 sau 38, nu contează, amândouă șerpuiesc ușor spre centru. 68 o ia pe Raspail și tot peisajul haussmanian ca să iasă la Sena undeva între Louvre si Tuileries. Urmează pasajul subteran, Faubourg de Saint Honoré și apoi Avenue de l’Opéra. Oricum la operă trebuie să cobori ca s-o iei încetișor pe Grands Boulevards spre „Expiratul lor”. Cu 38 e ceva mai școlărească plimbarea. Trece fix pe lângă Jardins de Luxembourg și al ei Senat ca să coboare pe Saint Michel spre gârlă și să te lase în față la Théâtre de Chatelet. Dacă te dai jos la grădină, Panthéonul, Sorbona și liceele de elită te așteaptă la doi pași. La fel și multe cafenele, terase și puburi studențești, doar c’est le cinquième (al 5lea arrondisment, cel al studențimei).

Apoi micile detalii tipic franțujești. Micul-dejun „dulce”: croissants de toate dimensiunile, pain au chocolat, pain aux raisins (un fel de croissant cu stafide), chausson aux pommes (un fel de ștrudel), cafea, cacao, toate variantele de suc de fructe. Să te păzească sfântul să spui că tu ai mânca o omletă sau un sandviș cu șuncă!! O să se uite la tine ca la o arătare cu 5 capete și restul mâini.

Apoi cafeaua este sfântă. Oricând, oricum, oriunde este timp pentru „un petit café”. Nu contează cât de târziu sau de devreme este, un degetar de cafea neagră tare ca piatra și iute ca săgeata nu se refuză niciodată.

 Să nu uităm engleza. Cel mai mare complex pe care fii lui Napoleon îl au. Ei nu pot să vorbească engleză. Genetic nu sunt construiţi pentru limba lui Shakespeare. Plus că au bunul obicei să traducă tot. Absolut tot. Tooooot!!! Sursă de confuzie și amuzament: Hangover = Bad trip, In time = Time out, Manhattan = Manatan, Hollywood = Oliud și tot așa. Îți trebuie ceva luni de adaptare la fonetica limbii franceze aplicate la engleză.

Dar Parisul nu este tot doar lapte și miere. Ca orice metropolă, plăteşte tribut fascinaţiei pe care o exercită. Este tot timpul aglomerat. Și plin de turiști. Indiferent de sezon, de vremea de afară sau de ziua săptămânii vei întâlni cârduri de americani care cu fiecare pas făcut își descoperă limitele ignoranței.  „Girl, like OMG! This Louvre castel-thing it’s like soooooo old. Europeans are soooo awkward.” Treci de ei și de departe auzi un zumzet insistent. Ah, da! Vecinii din sud cu care se împarte Mediterana. Spaniolii. Incredibil de gălăgioși și de… gălăgioși. Rămân desigur, veșnicii fotografi – orezarii: chinezi, japonezi, coreeani și alte popoare cu ochii oblici.

Ar mai fi și diminețile când te nimerești la oră de vârf la metrou. Și când trebuie să aștepți, lipit de alte zeci de oameni, vreo 30 de minute, doar ca să te apropii de marginea peronului. Apoi mai durează încă 10 până reușești să te urci într-un metrou. La început ești politicos și te ferești, lași lumea să treacă, îți zici că nu vrei să te împungi și înghiontești mai mult decât trebuie. Dar cu timpul, ajungi să devii la fel de mașinal și de orb la ce e în jurul tău. Aștepți inexpresiv în colțul tău de vagon să ajungii la birou sau acasă. Ai căștile adânc băgate în urechi și nu vezi pe nimeni și nimic pe lângă tine. Apoi cobori și te grăbești spre oriunde trebuie să ajungi. 

Tot ce te mai scoate din reverie, sunt elementele extreme.  Cum e alarma ca de război care sună în fiecare primă miercuri a lunii. Sau militarii care se plimbă cu mitralierele de gât, minim câte 3. Îi găsești mereu sub Schelă, apoi pe la metrou pe la Defense, Chatelet etc. Nu prea pricepi ce caută acolo și de ce, dar îți inspiră un sentiment de panică și de „aoleu, mamă! O să mă ia pe sus cu fulgi cu tot!” Și mai sunt tot restul de oameni care îți ies în cale. Musulmance cu burka neagră, care le acoperă din creștetul capului până la tălpi și care poartă mască chirurgicală pe față, pentru că vălul islamic a fost interzis.

Ce idee și pe francezii ăștia: să interzică valul islamic, ținând cont că au cea mai mare comunitate musulmană din Europa… Cerșetorii pe care îi găsești la tot pasul.

Oriunde te-ai afla în Paris – la metrou, pe Champs Elysees, lângă turn, în autobuz, la Louvre, în parc sau la brutărie. Sunt mereu acolo cerșind, drogându-se sau urinând. Dap, am uitat. Paris kinda stinks… if you know what I mean. Dar nu peste tot. În special în anumite cartiere ceva mai sărace unde se cântă varianta franco-arabă de „după blocuri suntem noi carrrrre te facem pă tine”.

Cum ziceam, abia a trecut un an de când m-am mutat la Paris. Azi îl iubesc și mâine îl urăsc. Oricum ar fi, știu că nu aș mai pleca de aici.

Mulţumesc, Ana Popescu!

Bine, recunosc, v-am păcălit un pic cu titlul. Articolul acesta este de fapt despre “Performance Measurement”, dar se aplică şi în măsurarea eficienţei unei campanii în social media.

• If you don’t measure results, you can’t tell success from failure.
• If you can’t see success, you can’t reward it; and if you can’t reward success, you are probably rewarding failure.
• If you can’t recognize failure, you can’t correct it.

Te îndrepţi grăbit spre amfiteatrul în care ai examen. Dar imediat ce părăseşti scara blocului te izbesc razele de soare şi un vecin vârstnic şi docil care îţi urează să ai o zi minunată. Parcă altfel ţi se arată examenul, nu?

Chiar dacă nu e ceea ce sperai tu să fie. Publicitate şi planificare media. Într-un mediu care se schimbă de pe o zi pe alta, te-ai aştepta să înveţi strategii utilizate în domeniul creaţiei publicitare şi al planificării media din deceniul nostru. Dar cursurile au referinţe din 1970, 1952 etc. Referinţe pe care le-am căutat eu pe Google ca să-mi fac o idee despre actualitatea datelor, fiindcă negru pe alb sunt doar informaţii de genul “studiile efectuate de The Pretesting Company în 24 de reviste importante au ajuns la observaţii diferite în ceea ce priveşte…”, “Studiul Starch a cercetat conţinutul a cinci reviste pentru femei”, “un studiu a arătat că din 60 de sporturi TV prezentate în cadrul unui test…”, de parcă perioada, ţara sau eşantionul n-ar conta deloc.

Sigur, istoricul domeniului e valoros. Am aflat, de exemplu, despre precursorul fenomenul de zapping: în 1952 serviciul de supraveghere a consumului de apă din Toledo (Ohio), a făcut cunoscut faptul că în timpul difuzării serialului de succes “O iubesc pe Lucy”, transmis de unicul post de televiziune din oraş, pauzele publicitare coincideau cu o puternică diminuare a presiunii apei, datorată utilizării simultane a toaletelor. Sugestia de a corela acest fenomen cu evitarea spoturilor a fost respinsă. 25 de ani mai târziu, în timpul difuzării unor programe de succes (serialul “Rădăcini” şi filmele “Naşul” şi “Fălci”) s-au înregistrat fluctuaţii puternice ale consumului de apă ce coincideau cu pauzele publicitare. Fenomenul a fost încă o dată ignorat, fiind considerat de natură tehnică. Cumpărătorii de media, programatorii media precum şi cercetătorii au refuzat încă o dată să conştientizeze faptul că problema evitării spoturilor şi a diminuării audienţei există şi nu au aplicat nicio strategie legată de aceste aspecte, în primă fază.

Dar mi se pare ciudat să citesc că 17,9 % din zapperi sunt extrem de decişi a schimba canalele de televiziune. Când, în 1952 sau în ianuarie 2012? Unde? În UK, unde internetul a depăşit TV-ul, sau în România noastră? Însă şi mai ciudat e să citesc despre AGB Data Research cum măsoară audienţele posturilor de televiziune, în condiţiile în care de-atunci şi până azi când Kantar Media se ocupă de aceste măsurători a mai fost “la putere” şi GfK România, timp de 4 ani.

Sau despre TeleMonitor, TeleSpot, Kubik (softuri dedicate operării bazelor de date de audienţa tv), din moment ce softul de lucru cu bazele de date de audienţă a fost şi este în continuare din familia Infosys.

“Toate spoturile nou apărute au fost înregistrate pe casetele VHS şi, mai nou, pe CD.” Mai nou?!

 (foto)

Horaţiu Mălăele se descrie în cartea “Horaţiu despre Mălăele” (2008) ca “un om obişnuit care încearcă să comunice cu lumea.” Şi printre diverse fotografii, poezii, fraze deştepte şi caricaturi, undeva la pagina 65 stă scris “Decalogul”:

1. Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.

2. Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că “numai iubindu-i poţi să-i distrugi”.

3. Rămâi modest. Dar fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.

4. Dacă pierzi teren lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi paşi înapoi, ca să-mi pot lua avânt.

5. Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuşi, schimbă obiectul într-o altă podoabă.

6. Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie unanimitate.

7. Nu-ţi explica greşelile. Învăluie-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbămare lucru, dar derutează.

8. Nu te întinde prea tare. Rişti să-ţi pierzi controlul graniţelor.

9. Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiţie şi frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi scop.

10. Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi existenţa după principiul: “Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple.” Este o dură, dar relaxantă fatalitate.

Dacă mă întrebaţi pe mine, cea mai frumoasă e porunca nr.1: “Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.”

“Plăcerea mea cea mai mare la prima oră a dimineţii e drumul spre birou, pe bicicletă: cu razele calde de soare în ochi, de obicei într-o rochiţă lungă şi vaporoasă, pe bicicleta mea cea galbenă, zâmbindu-le celor care vor să vadă un zâmbet.”

Fraza de mai sus îmi aparţine şi e tipărită pe fila lunii aprilie, în calendarul #SuperFete cu #obiceiurisanatoase. Mersul pe bicicletă nu e singurul obicei sănătos pe care îl am, dar m-am gandit ca în aprilie acesta va fi predominant, atunci voi avea din nou voie să o scot pe “Gălbioara” la plimbare.

Asta înseamnă ca da, s-a lansat calendarul despre care vă povesteam într-un articol anterior (joia trecută, în spațiul expozițional din magazinul F64). Iar pagina mea arată cam aşa: 

Întreg calendarul îl puteţi vedea aici, fetele sunt minunate! Dar aştept să-mi spuneţi voi cum vi se pare.

Însă mai mult decât atât, am şi eu două calendare de oferit cititorilor mei. Pe care le voi acorda în baza unor obiceiuri sănătoase enumerate de voi. Obiceiurile sănătoase nu se referă doar la sport, 2 litri de apă pe zi şi un măr verde între mese, ci şi la mintea şi sufletul nostru, pe care trebuie să le hrănim corespunzător.

Cât timp vă gândiţi voi la obiceiuri sănătoase, eu vreau să le mulţumesc încă o dată celor care au făcut posibil acest calendar: Cristi Şerb, Danone Activia, F64 Studio, Alex Conu, Marian Tănase, Gett’s şi Răzvan Baciu, care ne-a ajutat cu making of-urile. Şi desigur, celor care m-au susţinut de la bun început! Vă îmbrăţişez pe toţi şi pe fiecare în parte! (cum ar zice prietena mea Alexa)

Olandezii au avut şi ei oraşe burduşite de maşini.

Au avut şi multe accidente în care mureau mai ales copii.

De asemenea, benzină scumpă. Şi criză economică. Ca în România de azi.

Cu ajutorul multor #BikeWalk-uri, mentalitatea s-a schimbat. Şi-uite aşa, încet încet, în 2004 numărul de copii morţi scăzuze la 14/an, în vreme ce în 1971 mureau peste 400.

Într-adevăr, capitala Olandei e acum oraşul bicicletelor, fiindcă la o populaţie de 780.000 de locuitori există 600.000 de biciclete declarate. În capitala noastră aveam la începutul anului trecut 1,17 milioane de maşini înregistrate la o populaţie de 2 milioane de locuitori.

În Amsterdam însă, bicicletele fac legea. Au piste peste tot, semafoare pentru biciclete, poduri pentru biciclete şi parcări pe 4 etaje, doar pentru biciclete. În câţi ani credeţi că vom avea şi în Bucureşti prima parcare etajată specială pentru biciclete?

(video via zoso.ro)

Nu  ştiu dacă v-am mai spus vreodată, dar la un moment dat eram o mână de oameni care ne distram pe Facebook semnalând chestii pe pagina intitulată “Anomalii pe Facebook“. De la traduceri de 2 lei, la obsesii şi până la ciudăţenii. De-a lungul timpului am văzut multe, credeam că nu mă poate surprinde nimic.

Zilele trecute însă, am văzut un tip nou de “anomalie”. Mai văzusem  ”Many who like Roger Federer like this: Rafael Nadal.” sau “Many who like Mircea Eliade like this: Mircea Badea” sau “Many who like Marcus Miller like him: Marcus Miller”, dar pe asta n-o văzusem:

Printscreen-ul e de pe Wall-ul unei prietene care tocmai s-a întors dintr-o vacanţă la Peleş. Şi probabil că i-a plăcut mult statuia din piatră a lui Carol I…

Despre cartea lui Martin Page am mai scris, prin 2008, atunci când am citit-o, probabil.

Dar mi-am amintit azi de acest fragment, cu care mă identific:

“Toată lumea are ceva de spus despre femei, bărbaţi, poliţişti, asasini (şi politicieni – nota mea). Noi generalizăm pornind de la propria noastră experienţă, de la ceea ce ne convine, de la ceea ce putem înţelege cu slabele mijloace ale reţelelor noastre de neuroni şi în funcţie de perspectiva viziunii noastre. Este o înlesnire care ne permite să gândim rapid, să emitem judecăţi şi să ne poziţionăm. Dar asta nu are valoare în sine, sunt doar nişte semnale, nişte steguleţe pe care le flutură fiecare. Şi toată lumea apără adevărul avantajelor sale, ale sexului său, ale averii sale.”

Cam aşa-i şi cu #revoluţia. Toată lumea are ceva de spus, apărând adevărul avantajelor sale, ale partidului său, ale averii sale.

Însă ceea ce-i uneşte pe cei care au ieşit în piaţa Universităţii (şi pe mulţi dintre cei care au stat acasă) este lehamitea. Ne e silă tuturor. Dar dacă sila asta de politică ne-a ţinut departe până acum, se pare că unii au înţeles totuşi că stând deoparte nu se rezolvă nimic. Nu pică para mălăiaţă.

Băsescu nu e bun şi cei mai mulţi îl vor demis. Problema e că n-are cine să vină după el. Şi întrebarea este ce facem mai departe?

“Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră.”

“De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Și atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!”

“Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu. [...] Hoţii au nevoie de 3 lucruri, ca să poată fura: un portofel plin, beznă si neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit si dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, a furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul.”

“Trebuie să ne organizăm şi să îi înlocuim pe actualii politicieni. Să ne învingem sila de politică. Nu pentru că ne place puterea, ci pentru că trebuie să ieşim din bulele noastre de confort individual, care vor deveni din ce în ce mai strâmte. Deja vedem cum energia noastra se iroseşte doar împingând în pereţii bulei, ca să nu ne sufocăm. Iar dacă nu ne spargem noi bulele pentru a ne uni, ni le vor desfiinţa ei, una câte una.”

Citatele de mai sus fac parte dintr-un manifest, dintr-o mişcare care ar fi bine să prindă contur, extinzându-se din online în offline. Se numeşte “Împreună 2012″, a fost iniţiată de Bogdan Naumovici şi este concretizarea scandărilor din stradă. Românii care îşi trăiesc viaţa conduşi de corectitudine, integritate, responsabilitate individuală, onestitate, decenţă etc. sunt cei care ar trebui să înlocuiască actuala clasa politică. Implicarea face parte din procesul propriei evoluţii. Până când să mai stăm deoparte?

“Și suntem mulţi. Suntem cei care eram prea tineri ca să ştim ce să facem cu Revoluţia sau cu Piaţa Universităţii ’90, şi i-am lăsat să ni le fure. Suntem “decreţeii” care ne-am făcut familii, afaceri şi cariere, dar ne-am ratat proiectul politic. Dar şi tinerii care terminăm acum o facultate, doar ca să ne izbim de zidul şomajului. Suntem doctorii care am ales să rămânem în ţară şi să salvăm vieţi. Suntem profesorii care ne urmăm vocaţia, în ciuda salariilor mizere. Suntem antreprenorii care am dori să ne dezvoltăm pe o piaţă liberă, intr-o competiţie cinstită, fără licitaţii trucate şi firme-capuşă. Suntem angajaţii care ne dorim să fim recompensaţi aşa cum merităm, în funcţie de performanţele noastre. Suntem toţi românii care ducem România înainte!” 

Azi cel mai mare regret al meu e că nu m-a interesat politica până acum. Şi cel mai grav e că nici pe colegii mei de generaţie nu-i interesează. Hai să ne folosim cu toţii ideile, să contribuim la România pe care ne-o dorim, ce-ar fi? Putem începe cu acest grup, care momentan adună 729 de oameni care vor să se implice. Schimbarea o vrem toţi, dar trebuie să muncim pentru ea.

(Foto)

Titlul cărţii “Oare chiar m-am întors de la Athos?” mi-a atras atenţia fără să ştiu dacă autorul este un smerit, iniţiat în tagma bisericească sau un individ “neînchinat la icoane”, aşa acum avea să se descrie Dan. C. Mihăilescu pe la jumătatea cărţii sale. Pe parcursul lecturii această mărturisire a sa capătă diverse forme, pe care le-am surprins în paragrafele de mai jos:

“Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de nai, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!

M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 22 de ani, înainte de nună, la mănăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă.” (pag. 28)

“Oriunde în lume am ajuns în vechi lăcaşe de cult, m-am împărţit egal, zic eu, între neutralitatea binevoitoare a turistului sincer curios şi freamătul efectiv al doritorului de credinţă.” (pag. 50)

“Totuşi la sfârşit, când a început lunga perindare a credincioşilor la sărutatul icoanelor, m-am strecurat cu tăcută vinovăţie afară. Nu am fost şi nu sunt un om “închinat la icoane”. Regret sincer şi profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului şi autenticităţii. Autofalsificarea mi se pare o perversiune. M-am simţit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam vinovat, oameni care-şi aşteptau rândul la icoane şi pe lângă care eu alunecam netrebnic, să ies cât mai iute afară…” (pag. 59)

Nu ştiu despre voi, dar mie mi-a trezit interesul tocmai sinceritatea aceasta cu care Dan C. Mihăilescu povesteşte. Nu pretinde sentimente pe care nu le are, nu îşi ascunde gândurile necurate şi se întreabă de multe ori ce caută acolo. Jurnalul său athonit vorbeşte despre Sfântul Munte, dar mai ales despre oamenii care îl populează şi despre cei care îl vizitează.

“Flexibilitatea duhovnicească” – asta înseamnă Athosul pentru mine! Ştiu că multora li se va părea paradoxal, dată fiind legendara severitate monahală a locului. Numai că, dincolo de dogmă, canoane şi cazne, e de găsit în minţile intens fosforescente de acolo multa înţelepciune, multă subtilitate, o fericită măsură. Un soi aparte de îngăduinţă şi rafinament psihologic, perfect pliabil pe cele mai diverse înzestrări umane şi aşteptări sufleteşti.” (pag. 62)

Cum la Athos n-o să ajung niciodată, mă mulţumesc momentan cu descrierea locului făcută de “Omul care aduce cartea”. Şi aştept partea a doua a cărţii, fiindcă probabil se va întoarce la Athos. Părintele Daniil i-a spus: “nu înţelege mai nimic cel care vine prima dată la Athos. După cinci, şase drumuri, veţi începe să pricepeţi ceva… Dar abia de la zecelea încolo puteţi să…”

(Foto)