Pe mine mă ştiţi – optimistă până nu mai pot nici eu de-atâta optimism. Dar Ariel (tânărul acela care scrie pe motivonti.ro, organizează Bikewalk-uri şi livrează pe bicicletă pachete prin tot Bucureştiul) se crede şi mai optimist ca mine, iar ca să-mi demonstreze asta va organiza duminica aceasta un workshop despre optimism!

“Vreau să pleci motivat să faci lucruri noi, înţelegând optimismul şi cultivându-l.”

Marele meu regret e că nu pot să ajung duminică la acest seminar, chiar îmi doresc să-l văd pe Ariel “în acţiune” şi să fac mişto de el ulterior. (nu-i un secret că la un moment dat am fost colegi; la fel cum nu-i un secret că eu îs invidiosă că el poate să vorbească în public, că poate să ţină ca lumea un workshop etc.) Dar bucuria e că pot să vă ofer vouă o invitaţie la acest workshop, pe care cred că-l veţi găsi cu adevărat util şi motivaţional. Pentru că da, optimismul e o atitudine! Explicaţi-mi în comentarii de ce credeţi şi voi că-i aşa (sau că nu-i aşa) şi eu voi oferi unuia dintre voi invitaţia mea la workshopul lui Ariel.

Ce veţi face acolo? E explicat totul pe blogul lui, vă invit să citiţi şi să vă anunţaţi şi prietenii că există un formular de participare!

Încă de când eram mică am avut o obsesie cu cele 7 minuni ale lumii. Aveam un atlas frumos colorat pe care mă uitam frecvent şi citeam despre ele. Din păcate, aşa cum ştiţi, dintre cele 7 minuni ale lumii antice, singura care s-a păstrat este Marea Piramidă din Giza. Existența Grădinilor suspendate nu a fost încă dovedită 100%. Iar despre celelalte minuni şe ştie că au fost distruse prin dezastre naturale. Templul zeiței Artemis din Efes și Statuia lui Zeus din Olympia au fost distruse de incendii, iar Farul din Alexandria, Colosul din Rodos și Mausoleul din Halicarnas au fost distruse de cutremure.

Aşa că alte 7 minuni, ale lumii moderne, de data aceasta, au fost declarate: Colosseumul din Roma, situl maya de la Chichen Itza (Mexic), statuia lui Christos Mântuitorul din Rio de Janeiro, Marele Zid Chinezesc, Macchu Picchu, citadela nabateeană de la Petra (Iordania) şi Taj Mahal (Agra, India). Fireşte că au fost contestate.

La fel cum va fi contestată şi iniţiativa lui Cezar (imperatortravel.ro) de a întocmi o listă cu cele 7 minuni ale României.

Dar eu zic că e frumos să facem acest exerciţiu, să răspundem cât mai mulţi şi să vedem la final rezultatul.

Ca să nu vorbesc degeaba, notez aici 10 propuneri proprii, într-o ordine mai mult sau mai puţin aleatorie.

1. Transfăgărăşanul

2. Castelul Peleş

3. Turnul cu ceas din Sighişoara

4. Cimitirul Vesel de la Săpânţa  

5. Salina de la Turda

6. Cetatea Râşnov 

7. Palatul Parlamentului 

8. Cetatea Alba-Carolina din Alba Iulia

9. Castelul Bran

10. Castelul Huniazilor

Acum e rândul vostru. Vă rog să notaţi aici sau pe blogul lui Cezar propunerile voastre! Rugămintea lui Cezar e să nu propuneţi oraşe întregi (Sighişoara, Sibiu, Braşov etc.), şi nici munţi, Delta Dunării, Marea Neagră etc. Să fie ceva specific, construit de om. Pe 29 mai o să avem o listă scurtă de 15 obiective, dintre care le vom vota pe cele 7. SPOR!

CROS este o organizaţie de tineret care îşi doreşte cu orice preţ să transforme sistemul educaţional din România. Dacă vrei să asişti la prezentarea modelului lor de educaţie alternativă şi la vizionarea filmului documentar CROS Camp, eşti asteptat în zilele de  20 mai, 22 mai sau 24 mai în Learning House.

Ideea e că au început înscrierile pentru următorul an în comunitățile CROS. Dacă știi despre ce vorbesc, știi că vrei să aplici, iată calea scurtă către formularul de aplicare, AICI. (DDL: 27 mai)

Ştiu, plouă, e răcoare, vreme de stat în casă şi … ascultat muzică liniştită.

Dar imaginaţi-vă cât de cald şi frumos o să fie sâmbăta viitoare, pe 26 mai, la SkirtBike! Ediţia de anul acesta se va desfăşura în 5 oraşe, a pornit din Bucureşti şi s-a extins către Iași, Timișoara, Sibiu și Arad.

Ce este SkirtBike?

• este o promenadă ciclistă la care invităm doamnele și domnișoarele să pedaleze în ținute chic;
• este singurul eveniment biciclistic destinat cu precădere femeilor.

Eu una particip cu drag la această întâlnire fiindcă îmi doresc din suflet să pedalez fără grijă pe străzile capitalei și să promovez mersul pe bicicletă în rândul femeilor. (mai ales mersul chic; despre cultura cycle chic) Aş vrea ca toată lumea (doamnele, în cazul de faţă) să înţeleagă că bicicleta de oraş nu e făcută ca să o scoţi doar duminica în parc, atunci când te încalţi cu pantofii sport. Bicicleta de oraş e de folosit zi de zi, chiar şi atunci (mai ales) când porţi fustă şi tocuri.

  

  

  

  

  

Belgienii au în Bruxelles cea mai ciudăţică statuie, pe care o venerează pur şi simplu. De fapt, cred ca “venerarea” aceasta de-a lungul timpului a fost doar un pretext ca să vândă mai multe suveniruri.

Manneken Pis (“omulețul pișolcos”/Petit Julien) este o statuie de bronz din 1618 şi se găseşte la intersecţia  străzii Rue de l’Etuve/Stoofstraat cu Rue du Chene/Eikstraat. Există o întreagă poveste în jurul ei. De fapt, staţi, că am auzit trei: cică în secolul XIV, la un moment dat, olandezii au vrut să dea foc cetății, dar acest băieţăş a urinat pe fitilul bombei şi i-au făcut statuie fiindcă a salvat oraşul.

O altă legendă spune că statuia este inspirată de o bătălie din secolul al 12-lea dintre trupele Ducelui Godfrey al III-lea de Leuven şi Lorzii de Grimbergen. Godfrey al III-lea avea numai doi ani atunci când şi-a mostenit ducatul. Comandantul armatelor sale l-a pus pe micul lord într-un coş şi l-a ridicat pe creanga unui copac pentru a sălta moralul trupelor. Se zice că pruncul Godfrey a făcut pipi pe lorzii de Grimbergen, care au pierdut batalia.

A treia variantă spune ca Manneken Pis îl reprezintă pe fiul unui comerciant bogat şi că într-o zi băieţelul acesta s-a rătăcit  prin oraş. Tatăl disperat a răscolit oraşul cu trupele de căutare şi l-a găsit pe copil vesel, făcând pipi în grădina cuiva. Tatăl a făcut cadou statuia proprietarului gradinii. Povestea asta mi se pare cea mai plauzibilă dintre cele trei, dar asta e mai puţin important.

Remarcabil e cât şi cum reuşesc belgienii din zilele noastre să-i vândă povestea. Are o garderobă impresionantă de peste 750 de costume care sunt păstrate în Casa Regelui din Piața Mare vis-a-vis de Primărie. Mai există în Bruxelles și o replică feminină: fetița pișăcioasă (Jeanneke Pis), chiar lângă Delirium Cafe. Iar în fotografia pe care o vedeţi voi e tot o replică de-a lui, sunt prin tot oraşul, prin toată Belgia şi prin alte oraşe ale lumii (Orlando, Rio de Janeiro, Tokyo ş.a.). Numai că amica mea belgiană pe care am cunoscut-o în Faro (Portugalia) locuieşte în Geraardsbergen, “where you have the ORIGINAL Manneken Pis”. Cică există o întreagă dispută pe tema asta, fiindcă bruxelezii nu sunt de acord, deşi e scris în arhive. (“Once, the Manneken pis of Geraardsbergen was even kidnapped as a statement by the ‘manneken pis liberation front’, because in a tv programme they had only talked about the Brussels one and not even mentioned our Manneken…”)

Dacă aţi urmărit aseară emisiunea MasterChef, aţi aflat deja că într-o seară de martie mi-am luat prietenii şi am fost să mâncăm într-un restaurant din Drumul Taberei. Fix în acea seară erau acolo concurenţii de la MasterChef, care aveau sarcina de a găti pentru un restaurant întreg. (desigur, când am ales acel restaurant ştiam că îi vom găsi acolo pe concurenţii MasterChef, dar nu ştiam nimic despre ei, nu ştiam mai nimic despre formatul acestei emisiuni şi nu ştiam în ce etapă a emisiunii ne aflăm)

Imediat ce s-a umplut restaurantul, concurenţii au început să se agite în jurul nostru, se vedea de la o poştă că erau stresaţi, încordaţi, în criză de timp şi de alimente. Prima pe care am remarcat-o a fost Claudia Izaura, care îşi arăta emoţiile cam tare, din punctul meu de vedere. A fost drăguţă, a fost prima care a venit la masa noastră şi ne-a recomandat meniul roşu. În momentul acela noi nu ştiam că putem alege între meniul roşu şi cel albastru; situaţia s-a schimbat atunci când Andreea Moldovan a venit lângă noi, ne-a zâmbit larg cu dinţii ei albi şi ne-a “minţit frumos”. Şi-a vândut meniul într-un mare fel, am simţit o diferenţă imensă de atitudine. Ne-a convins să încercăm şi o parte din preparatele echipei albastre, deşi comandasem deja de la roşii.  Habar n-am dacă găteşte bine, dar carismă are cât îi trebuie şi încă un pic.

Despre cele două eu am crezut că sunt căpitani de echipă, fiindcă “ieşeau mereu în faţă”, dar de fapt căpitanii erau alţii, iar echipele lor aveau mult mai mulţi membri decât am cunoscut noi în seara aceea. Ceilalţi erau în bucătărie şi probabil că  sprâncenele le opreau picăturile de sudoare de pe frunte…

L-am remarcat desigur pe Chef Florin, cel mai tânăr jurat MasterChef din lume. M-a frapat vestea că are doar 24 de ani şi până n-am aflat că are o iubită mi-am făcut speranţe… ) Trecând peste asta, ceilaţi concurenţi pe care i-am reţinut au fost Flavia şi Bogdan Alexandrescu, săritori şi ei. Dar tot Andreea mi-a rămas în minte, fără să ştiu că e soţia lui DJ Optick, fără să ştiu că avea aceleaşi replici la toate mesele, fără să ştiu că mereu găseşte scuza potrivită.

Una peste alta, experienţa mea “din platou” a fost altfel decât ce-am văzut în emisiunea de-aseară. Am râs incredibil de mult, m-am simţit extraordinar acolo, dar preparatele n-au fost chiar atât de gustoase pe cât arată. De fapt, pe mine m-au deranjat cartofii prăjiţi. Comandasem ceva pe pat de legume şi am primit o porţie mică de cartofi prăjiţi. Cartofi prăjiţi la MasterChef, serios? Când i-am întrebat ce s-a întâmplat cu legumele gătite mi-au povestit pe scurt că au întâmpinat nişte probleme în bucătărie, că au avut pană de curent electric, că au fost nevoiţi să improvizeze etc. Nu ştiam că ei au fost la cumpărături, că au avut un buget, că trebuie să iasă pe plus etc.

Oricum, dacă e să fiu sinceră, îi învidiez pe toţi cei care au ajuns până aici la MasterChef, pe ei şi pe familiile/prietenii lor. Îmi imaginez că se mănâncă bine în ograda lor.

PS: Pentru poze îi mulţumesc frumos lui Victor!

Marţi când am ajuns în Maastricht voiam să închiriem biciclete. (Din Bruxelles am luat trenul până în Liege, 5 euro cu Go Pass-ul de care vă ziceam ieri, iar din Liege ne-am urcat în trenul de Maastricht care ne aştepta pe peron şi am cumpărat biletele direct de la controlor, ne-a costat 4.80 euro)

La gară am întrebat de biroul de informaţii pentru turişti şi de rent-a-bike. Tourist point-ul e tot înainte, peste cel mai vechi pod din oraş (Sint Servaasbrug, 1280), iar primul rent-a-bike e chiar în stânga gării. Taxa de închiriere e de 10 euro/zi, iar nenea de acolo vrea 50 de euro depozit pentru fiecare bicicletă (toate au frână de picior). Pentru bicicletele duble trebuie să faceţi comandă din timp, nu le puteţi obţine pe loc, cum am vrut noi.

Ne-am hotărât să mergem întâi să cerem mai multe informaţii. Aşa am aflat că mai există doar un alt punct de închiriere de biciclete, pe str. Calvarie, foarte aproape de Kruisherenkerk (Crutched Friar Monastery, în imaginea de mai sus). Şi că în zona centrală, aceea plină cu magazine pentru turişti, nu se poate pedala înainte de ora 18.00.

Buuun, ne-am dus să vedem piaţa centrală (Vrijthof) şi ce mai era de văzut pe jos, urmând ca mai târziu să căutăm cel de-al doilea centru de închiriere.

La biserica Sint Janskerk (cea cu turnul roşu, cel mai înalt pe care-l veţi vedea), am urcat în turn pentru un preţ modic de 1.50 euro. După 218 trepte înguste ni s-a arătat Maastricht-ul de la înălţime:

La fel ca Brugge-ul, Maastricht-ul are şi el o a doua piaţă (Markt), unde se află primăria, într-o clădire din  1664.

La cel de-al doilea centru de închiriere am dat, spre surprinderea noastră, de biciclete mai scumpe (12.50 euro/zi), dar mai bune. (cu schimbătoare Shimano şi frâne bune) Şi de oameni mai prietenoşi şi cu mai mult timp liber. Care ne-au explicat pe hartă care-s cele mai bune locuri pentru a face autostopul înapoi spre Bruxelles. Şi ne-au dat carton şi markere ca să desenăm pancarta magică cu 2 feţe: Liège/Bruxelles. 

Daaar, înainte să vă povestesc cum a fost cu autostopul, mai vreau să vă spun că dacă ajungeţi vreodată în Maastricht, e musai sa închiriaţi o bicicletă! Trebuie neaparat să vedeţi cât de civilizat se poate circula cu bicicleta pe stradă. Să staţi la semafor să aşteptaţi verdele, voi, alţi 7 biciclişti şi 2 maşini.

Şi să mergeţi în zona rezidenţială a Maastricht-ului, să treceţi dincolo de centrul aglomerat, plin de obiective turistice (17 biserici milenare, nu ştiu câte clădiri importante şi alte vestigii). Să vedeţi asta:

Şi să staţi cu burta la soare. (dacă aveţi noroc ca mine să prindeţi în Maastricht singura zi însorită din luna mai )

Ei, şi-acum să vă povestesc despre hitchhiking. (from the Hitchhiker’s Guide to Bruxelles ) Eu şi prietena mea cea blondă am zis: “now or never”. Ne-am făcut pancarta, ne-am poziţionat (nu prea strategic, dar era totuşi cel mai bun loc de-acolo) şi ne-a luat vreo 10 minute până să avem curaj să ţinem pancarta ţeapănă şi să privim şoferii în ochi. Apoi, ne-a luat vreo alte 10 minute să calculăm şansele infime ca cineva să oprească şi să ne ia de la semafor. (autostrada trecea prin oraş) Şi cu toate astea, după încă vreo 10 minute ne-am aruncat iute rucsacii în duba unei profesoare de olandeză. Fiindcă toată acţiunea se întâmpla la semafor pe banda a doua (banda întâi făcea dreapta spre oraş), n-am avut timp nici să desfacem scaunele (erau rabatate toate). Ne-am aşezat din mers şi am început să discutăm cu profa de olandeză despre hitchhiking, despre sistemul de învăţământ din România vs Olanda şi despre avantajul filmelor subtitrate (vs dublate).

Tipa nu mergea nici în Liège, nici în Bruxelles, dar a promis că ne lasă pe autostradă în direcţia de mers. (deja n-aveam cum să mai dăm înapoi, intrasem în joc) Ieşirea la care a vrut ea să ne lase era în lucru, a continuat drumul, s-a încurcat şi până la urmă ne-a lăsat mai mult sau mai puţin in the middle of nowhere. Exagerez, nu eram chiar în pustiu, dar Liège-ul era undeva departe, în stânga, iar în dreapta era un cartier dubios în care parcă locuiau numai bărbaţi. Vreo 10 minute am aşteptat în direcţia greşită, până când ne-a făcut şi a doua maşină semn că nu stăm bine (erau mai multe drumuri suprapuse, şi fiecare mergea în treaba lui) Apoi ne-am mutat iar la intrarea pe autostrada A2/E25 care mergea înspre Bruxelles. După ce ne-am speriat de 2 arabi dubioşi care opriseră maşina, ne-am mutat pe această bandă de urgenţă din imagine.

Şi de-acolo ne-a luat un francez cu un copil de aproximativ 3 ani. Vreun minut am negociat neîncrezătoare locul în care ne lasă, până când am văzut copilul dulceag pe bancheta din spate. Dintr-o dată am zis “n-are ce să iasă rău”, şi i-am făcut semn Monei că urcăm. (ne încurajam una pe alta, hehe)

N-am mers decât vreo 5 minute, dar dânsul a fost suficient de drăgut încât să ne lase într-un loc cu vizibilitate mai bună şi cu şanse mai mari. (Mona era descurajată). Jur că n-am stat mai mult de 5 minute şi a oprit o altă dubă. După toate glumele dintre noi, după toate vorbele despre tirişti, după ce-am zis cu voce tare “cum ar fi, frate, să oprească un român?”, a oprit în dreptul nostru … o dubă cu număr de România!!! Incredibil. Şi mai mişto e că am găsit în domnul Marius Baciu, administrator & director adjunct la 4m Pardoseli SRL (4m Romania) un partener excelent de drum; am povestit o grămadă despre Bruxelles, belgieni, români, pardoseli, politică şi alte subiecte d-astea de drum.

Nu numai că ne-a dus până în Bruxelles, dar ne-a lăsat fix în faţa hotelului. Când am coborât din maşină, eu şi prietena mea cea blondă ne-am îmbrăţişat, ne-am zâmbit cu înţeles şi am zis că mai facem d-astea. Şi-am plecat la bere, ca să le povestim celorlalţi din grup peripeţiile noastre.

Dragilor, vă recomand şi vouă să-ncercaţi asta. Trebuie, e o experienţă aparte. Generatoare de poveşti.  

Iar dacă ar fi acum să rezum ziua de marţi, 8 mai, în cinci cuvinte aş zice: poduri, turn, biciclete, parc, autostop.

Vine o vreme când fiecare dintre noi îşi pune întrebări d-astea existenţiale.

În cazul de faţă, interesul meu e triplu. În primul rând, vreau să ştiu cine sunteţi voi cei care mă citiţi şi ce vă aduce pe voi de fiecare dată pe acest blog. În al doilea rând, răspunsurile ne vor ajuta să facem o analiză generală a blogosferei de la noi în anul 2012. Iar în al treilea rând, cercetarea asta e baza lucrării mele de disertaţie, pe care o voi susţine curând. Prea curând.

Cercetarea e împărţită în 3 pagini, una despre blogul acesta, a doua despre bloguri în general şi a treia cu mai multe informaţii despre voi. Completarea dureaza cam 5-7 minute, dar promit ca n-o să vă plicisiţi. Bine, nu promit. Dar sper.

Aşadar, vă rog să daţi click pe bannerul de sus sau click aici şi să completaţi.

Mulţumesc!

Abia ajunsesem de-o zi în Bruxelles când ne-am hotărât ca ziua de luni, 7 mai, să ne-o petrecem în Brugge. Am luat trenul de la Gare Centrale şi într-o oră şi 10 minute am ajuns în Brugge, această mică Veneţia a Nordului, cum au numit-o unii. Fiindcă eram un grup de tineri sub 26 de ani, ne-am luat toţi Go Pass cu 10 călătorii. Acest “card” costă 50 euro şi îţi dă dreptul să faci 10 călătorii cu trenul oriunde în Belgia, timp de maximum un an de zile. Altfel, o simplă călătorie din Bruxelles în Brugge costă 13.50 euro.

Dacă nu sunteţi un grup mare şi nu plănuiţi să faceţi prea multe călătorii, puteţi alege Go Pass-ul cu o singură călătorie, care costă 6.50 euro. Iar dacă aţi trecut deja de 26 de ani, puteţi să achiziţionaţi Rail Pass-ul de 76 euro, care vă permite să faceţi tot 10 călătorii oriunde în Belgia, timp de un an, dar fără sa ajungeţi în punctele de frontieră (Roosendaal-Grens, Visé-Frontière, Aachen-Süd-Grenze, Gouvy-Frontière, Sterpenich-Frontière, Jeumont-Frontière, Quévy-Frontière, Blandain-Frontière, Tourcoing-Frontière).

Brugge e de văzut la pas sau pe bicicletă. E un orăşel mic, ajungi imediat de la gară în centru, şi nici nu prea ai nevoie de hartă, fiindcă n-ai unde să te rătăceşti. La început ne uitam pe hartă fiindcă voiam neaparat să ajungem la obiectivele stabilite de noi, dar pe final de zi ne orientam după clădirile înalte.

Cum noi am ales ca zi de vizită lunea, ne aşteptam să găsim muzeele închise. Asta a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o doamnei de la punctul de informaţii. (oricum, planul nostru era să ne plimbăm în lung şi-n lat, nu să vizităm muzee) Ne-a spus că doar muzeele de artă sunt închise, fiindcă acelea ţin de stat. Tot ce e privat e deschis.

Şi-uite aşa am ajuns să vizităm Choco-Story (The Chocolate Museum) şi Friet Museum (Muzeul cartofilor prăjiţi). Intrarea la Choco Story e 7 euro (6 euro pt studenţi), iar la Friet Museum e 6 euro (5 euro pt studenţi). Fiindcă cele două muzee aparţin aceleiaşi companii, puteţi cumpăra un bilet combi, care costă 11 euro (9 euro pt studenţi), ca să beneficiaţi de reducere.

Ambele muzee sunt drăguţe, dar mie personal mi-a plăcut mai mult Muzeul Ciocolatei din Köln. Numai că în Brugge te învaţă şi cum se obţin pralinele. (#din1912) (e cu degustare, da!) Şi tot în Brugge am înţeles şi eu diferenţa clară dintre ciocolata neagră, ciocolata cu lapte şi ciocolata albă.

În rest, mi s-a părut interesant să citesc cum boabele de cacao erau folosite ca monedă de schimb pe vremea mayaşilor. Cică un iepure costa 10 boabe de cacao, iar un sclav sănătos costa 100 de boabe. Istoria ciocolatei e de citit, mai ales într-o ţară ca Belgia. Iar magazinul Leonidas are o poveste proprie: compania a fost înfiinţată de un grec care trăia în Statele Unite, Leonidas Kestekides. În 1910 a participat la o competiţie în Bruxelles şi a câştigat o medalie de bronz. Tot atunci s-a îndrăgostit de o belgiancă şi a hotărât să se mute în Belgia, unde avea să-şi deschidă tot felul de ceainării şi ciocolaterii.

La Muzeul cartofilor prăjiţi am decis să merg fiindcă eram curioasă ce-o să aflu nou despre cartofi. (dacă tot sunt fermier cu acte-n regulă…)

Sinceră să fiu, nu înţeleg obsesia aceasta a belgienilor pentru cartofii prăjiţi. Se laudă că-s a lor, dar nu prea există dovezi ştiintifice/istorice care să ateste asta. Şi mie nu mi se par deosebiţi la gust cartofii prăjiţi belgieni. Sorry. 

De la Choco Story am cumpărat un excelent lichior de ciocolată şi o cremă tartinabilă despre care domnii belgieni de la check-in Charleroi au zis că-i lichid. În fine, acum că am terminat cu cele două muzee pe care le-am vizitat, să trecem la plimbarea cu barca pe canal. 

Sunt 3 tipuri de plimbări mişto pe care le poţi face în Brugge. O plimbare cu balonul, care costă cam 130 euro de persoană, o plimbare cu caleaşca (39 euro/4 persoane) sau o plimbare de jumătate de oră cu barca pe canale. După cum ziceam mai sus, noi am ales plimbarea cu barca şi a fost o decizie excelentă. (deşi, la plimbarea aceea cu balonul mi-e încă gândul…)

Sunt 5 locuri din care poţi cumpăra un bilet pentru plimbarea de-a lungul canalui, iar noi l-am ales pe cel de la Rozenhoedkaai, locul cel mai fotografiat din Brugge, aşa zicea harta turistică. (preţul cred că e acelaşi peste tot, 7.60 euro, fără alte reduceri; pilotul e şi ghid)

(El e Fidel, cel mai fotografiat căţel din Brugge; iar el e un pictor boem)

Dacă aş închiria a doua oară, aş lua de la GruutHuse, fiindcă mi-au plăcut papuceii olandezi.

În rest, Brugge e despre străzile înguste, magazinele împodobite, ferestrele gătite şi ciocolata care-ţi face cu ochiul la tot pasul.

Iar ciocolata, vedeţi voi, se găseşte sub formă de orice:

Desigur, dacă ajungeţi în Brugge n-aveţi cum să rataţi cele două pieţe centrale: Markt şi Burg. (eu n-am urcat în turnul Belfort fiindcă era foarte aglomerat, dar vă recomand să faceţi asta, de sus vedeţi tot Bruges-ul) Ar trebui totuşi să ştiţi că la 18.00 se cam închid toate magazinele şi dintr-o dată oraşul o să vi se pară gol, turiştii parcă întră în pământ.

Dacă vreţi să rămâneţi mai mult de o zi în Brugge, vă sugerez să încercaţi hostelurile, preţul per cameră/per noapte la un hotel de 3 stele fiind între 80 şi 130 de euro, cu mic dejun inclus. Enjoy your stay!  

 PS: Căutaţi harţile “Use It” sau printaţi-le de aici. Conţin sfaturi de la localnici.  

“Stimate vizitator,

Am primit informaţia conform căreia faceţi parte dintr-un grup care va vizita Parlamentul European în curând. Echipa noastră din cadrul Unităţii Vizite şi Seminarii vă mulţumeşte şi vă aşteaptă. Unitatea noastră organizează conferinţe pentru grupurile de vizitatori şi seminarii pe diferite teme.

Scopul nostru este să contribuim la cunoaşterea rolului Parlamentului European în cadrul procesului legislativ european şi a modului în care sunt reprezentaţi la acest nivel cetăţenii şi interesele lor. [...] Pentru început, vă rugăm să accesaţi link-ul de mai jos pentru a găsi informaţii relevante privind activitatea Parlamentului European.

Vă dorim o vizită plăcută.”

Acesta este emailul primit acum 6 zile de la Klaus Loeffler, Şeful Unităţii de vizite şi seminarii de la Parlamentul European. Echipa dânsului ştia că pe 9 mai, de Ziua Europei, aveam să fiu prezentă la Parlamentul European (în Bruxelles). Şi sinceră să fiu, nu credeam că o să-mi placă atât de mult!

Să vedeţi de ce: dimineaţă grupul nostru a participat la un joc de roluriîn cadrul căruia am aflat într-un mod interactiv despre funcţionarea  internă  a Parlamentului  European. Mai întâi am fost împărţiţi în 4 grupuri politice, fictive:

• Grupul Solidarităţii Europene (Principalul obiectiv este statul social. Grupul este în favoarea intervenţiei statului ca furnizor de servicii publice şi finanţări; 35%)
• Grupul Ecologist European (Grupul luptă  în  principal  pentru  protecţia mediului, dar pledează şi pentru justiţie şi libertate socială; 15%)
• Grupul European al Libertăţii (Grupul crede în responsabilitatea individuală şi în mecanismele pieţei. Favorizează antreprenoriatul şi concurenţa liberă şi este împotriva intervenţiei statului; 20%)
• Grupul Politic Tradiţionalist (Grupul crede  într-o  societate  în  care trebuie  să existe  un  echilibru  între intervenţia  statului şi  iniţiativa  privată,  alături  de  obiective  legislative realiste şi o aplicare flexibilă a legilor; 30%)

Cazul  1:  Comisia  pentru  mediu  –  Datorită schimbărilor climatice, Europa se confruntă cu un dezechilibru în  furnizarea  apei.  Statele  membre  au  decis  să-şi  unească  resursele pentru  a  construi  o  conductă  de  apă  care  să  traverseze  Europa. Construcţia  începuse  deja  când  o  serie  de  studii  au  arătat  că  încă există un deficit de apă de 30%. Comisia propune un plan de acţiune pentru  gestionarea  resurselor  de  apă:  Directiva  solidarităţii  în  privinţa resurselor de apă. 

Cazul  2:  Comisia  pentru  libertăţi  civile  –  Microcipurile  sunt  deja  utilizate  în  Europa  din  motive  de  sănătate, identificare şi  securitate.  Unele  persoane  consideră  că  această tehnologie de identificare are numeroase avantaje, în timp ce alţii cred că este complet inacceptabilă. Comisia  Europeană  consideră  că  este  necesară  reglementarea utilizării  cipurilor  implantate  pentru  a  garanta  drepturile  fundamentale ale  persoanelor şi  a  limita  eventuala  utilizare  frauduloasă  a  acestora, reglementare numită Directiva privind identificarea persoanelor.

Jocul e foarte bine gândit şi implementat (high-tech, pentru geeks ) şi simulează  desfăşurarea  „procedurii  legislative  ordinare”  în  Parlamentul European.  Procedura  constă  în  două  sau  trei  lecturi.  În  prima  lectură am prezentat amendamente  la  proiectele  de  directivă şi am  încercat  să  obţinem  majoritatea pentru poziţia partidului nostru în reuniunile comisiilor. (Eu am ales comisia pentru mediu şi m-am oferit să fiu purtătorul de cuvânt al partidului meu, cum îmi stă la tribună? )

În  a  doua  lectură am negociat  cu  Consiliul  de  Miniştri  pentru  a influenţa  propunerea  de  directivă. Fiindcă nu am ajuns  la  niciun  compromis propunerea  a fost  discutată  pentru  ultima  oară  în  reuniunea  de  conciliere. Până la urmă am adoptat prima directivă, dar nu ne-am înţeles asupra cipurilor.

 

 

Unul dintre lucrurile cele mai interesante de joi a fost participarea noastră la o şedinţă plenară. Şedinţele plenare reprezintă încununarea activităţii legislative efectuate în comisiile parlamentare şi în cadrul grupurilor politice. Reprezintă, de asemenea, cadrul în care reprezentanţii cetăţenilor Uniunii Europene – deputaţii europeni – participă la procesul decizional şi îşi exprimă punctul de vedere pe lângă Consiliu şi Comisie. În prezent plenul Parlamentului numără 754 de deputaţi din 27 de state membre ale Uniunii Europene, care dezbat în 23 de limbi! În partea de sus a hemiciclului Parlamentului European există 23 de cabine în care câte 3 interpreţi/traducători traduc în timp real în toate cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. (Româna e pe canalul 22, dar mi-a făcut mare plăcere să trec de pe un canal pe altul, ca să aud cum sună toate limbile Europei )

Parlamentul se reuneşte în plen în fiecare lună (în afară de luna august), la Strasbourg, în cursul unei perioade de sesiune de patru zile (de luni până joi). De şase ori pe an, acesta se reuneşte şi la Bruxelles, timp de două zile (miercuri şi joi) şi am avut noroc că noi am prins o astfel de perioadă. (s-a discutat fix despre reducerea preţului convorbirilor în roaming) Şedinţele plenare sunt prezidate de Preşedintele Parlamentului European. Acesta este asistat de cei 14 vicepreşedinţi. Preşedintele deschide şedinţa, uneori cu un discurs sau un omagiu, în funcţie de actualitatea momentului. Pe parcursul unei şedinţe, Preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi veghează la buna desfăşurare a dezbaterilor.Cei 754 de deputaţi europeni sunt repartizaţi în prezent în 7 grupuri politice, reprezentând ansamblul mişcărilor ideologice. Unii deputaţi nu aparţin niciunui grup politic şi sunt, deci, consideraţi ca fiind deputaţi neafiliaţi. Grupurile politice sunt cele care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea, introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Niciun deputat nu poate fi totuşi obligat de grupul său să voteze într-un anumit fel. (deşi jurnaliştii acreditaţi sunt tot timpul prezenţi la şedintele în plen şi fotografiază ce vor, noi n-am avut voie să facem fotografii în cadrul şedinţei; şedinţa s-ar fi terminat la ora 23.00, dar la 18.30 din păcate s-a terminat programul de vizită şi a trebuit să părăsim hemiciclul, noi şi celelalte grupuri)

Din România avem 14 parlamentari în EPP (Grupul Partidului Popular European), 11 în S&D (Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor si Democraţilor din Parlamentul European), 5 în ALDE (Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa) şi 3 deputaţi neafiliaţi. În total 33, îi puteţi vedea pe toţi aici. În plus, ni s-a explicat cum putem ajunge şi noi într-o instituţie europeană: printr-un stagiu de 5 luni (concursul durează cam un an şi constă în 5 etape, despre care puteţi citi mai multe pe linkul de mai sus) sau printr-un concurs EPSO (Oficiul European de Selecţie a Personalului).

Oricum ar fi, vizitarea Parlamentului European este gratuită. Puteţi şi voi să mergeţi, dar trebuie să vă planificaţi vizita din timp şi vă recomand să mergeţi în cadrul unui grup. (noi am fost 32 de studenţi ONG-işti într-un grup organizat de asociaţia Switch On) Programul de la Parlamentarium îl găsiţi tot pe site. Vă trebuie vreo 2 ore pentru turul virtual prin “muzeu”. La cantina din cadrul Parlamentului se mănâncă extrem de bine cu aproximativ 10-14 euro. (7.5 euro felul principal de mâncare, 0.60 euro supa, 1 euro salata, 2 euro desertul la alegere)  

Cam atât deocamdată. Mâine vă povestesc despre Brugge!

Later edit: mi-am mai amintit câteva lucruri pe care voiam să le scriu: Sediul oficial al Parlamentului se află la Strasbourg, unde au loc majoritatea sesiunilor plenare. Sediul de la Bruxelles este folosit în principal ca loc de desfăşurare a reuniunilor comisiilor, în timp ce la Luxemburg se află sediul administrativ. În săptămâna aceea în care Parlamentul se reuneşte la Strasbourg, deputaţii se mută cu tot cu staff-ul lor, fiecare are 1-2 asistenţi.

Apoi, 1800 de traducători şi interpreţi interni răspund de comunicarea inter-lingvistică şi de cele 506 combinaţii de traducere posibile.

În ziua petrecută în instituţiile  europene am văzut o coordonare perfectă între angajaţi. Ce se întâmplă acolo e o desfăşurare de forţe incredibilă. Iar pentru toată nebunia asta costul mediu pe cetăţean european este de aproximativ 3 euro/an.