Acum vreo doua luni cand mi-au furat bicicleta cea galbena-rosie din fata biroului, am suferit. Fusese un cadou de ziua mea de la familie, din copilarie, si m-am chinuit mult sa o aduc la inceputul verii de la Braila la Bucuresti, odata ce am „obtinut” un loc in care sa o pot „parca” atunci cand nu o folosesc.

Am participat intre timp la Bikewalk-uri, am inchiriat biciclete, am imprumutat de la prieteni, dar nu-i suficient. Vreau bicicleta mea. Din nou. Si poate de data asta nu o mai „fac cadou”.

Asa ca vinerea trecuta am fost in Decathlon cu gandul ca plec acasa cu cel putin o bicicleta. Am ales Decathlon-ul fiindca e magazinul care aduce sporturile mai aproape de oameni, prin preturile practicate.

Odata ajunsa acolo, am inceput sa le probez. Pe toate, aproape. Chiar daca erau modele de barbati si eu vreau bicicleta cu cadrul oblic, chiar daca costau 2500 ron si nu aveam buget pentru asta. Si am gasit-o, pe ea. Aproape am tradat-o cand am gasit o alta bicicleta la 1400 ron care mi s-a parut a fi raiul pe pamant din orice alt punct de vedere in afara de pret.

Revenind la EA, o placeam mult, dar imi era teama. Voiam sa-i arat dragostea mea, luand-o acasa, dar imi era teama de ce-or sa spuna ceilalti: ce-or sa spuna picioarele mele cand o sa incerc sa urc strazile in panta, ce-or sa spuna mainile mele cand o sa ma chinui s-o urc in lift ca s-o duc la etajul 2?

Am ezitat. M-am fastacit, m-am uitat la ea din toate partile, ba chiar am incalcat porunca a 10-a si am poftit si la celelalte.

La ora 22.00 se inchidea magazinul si a trebuit s-o las acolo, din nou singura. Am plecat acasa cu un gust amar in gura.  Frustrata ca in continuare nu am bicicleta. Dar ceva imi spunea ca nu e EA.

Si-atunci, va intreb, cum o gasesc eu pe EA, bicicleta-pereche?

(foto)