Din articolul de mai jos invatam ca e bine sa tratam viata fara prea multa pretiozitate si sa facem din cand in cand misto atat de noi, cat si de ea.

„Cine ma cunoaste imi stie si talentul la muzica – inexistent! Este asta un impediment in a aparea pe scena? Pentru mine nu. 🙂

Sa ma prezint intai: Emil Calinescu sunt, triplu blogger: emilcalinescu.eu, emilstudentulminune.wordpress.com si minunat.eu. Cu muzica nu am avut tangente, tocmai din acest motiv nu am avut ocazia sa fiu pe scena.

Cum am ajuns prima oara pe scena? Pai cu ocazia celebrului Blog & Roll bucurestean. Am aflat de istoria
lui, dar nu pentru istorie m-am dus. M-am dus pentru distractie.

Si cum am povestit si pe blogul meu, prima oara nu stiam ce si cum. Si nu tineam neaparat sa cant. Pe de alta
parte, eu nu sunt un om care sa stea deoparte. Nu merg intr-un loc sa ma uit. Chestia asta ma duce cu gandul la o intamplare de la o Scoala de vara de… asta–toamna. Noi jucam Mafia pe holul hotelului, iar 2 colege stateau si se uitau. Lor li se parea interesant, chiar fascinant, insa eu as fi innebunit de tot. La fel si la karaoke: cum adica sa ma duc la Karaoke fara sa particip?

De regretat nu regret. NU am cum. Stiam ca n-am talent. Stiu ca nu voi ajunge niciodata sa cant pe bune pe o scena, nici macar cu ajutorul play-back-ului. E normal sa fie asa, ar fi anormal sa fie altfel. Si totusi, experienta de pe scena e UNICA. Ma rog, dupa unii ar trebui ca pentru mine sa ramana unica. :)) 

Intai si intai, ce cantam eu pana acum, cantam PESTE cantaretul original. Lucru care oarecum te ajuta. De data asta aveam doar linia melodica si cantam dupa versuri. A iesit dezastrul de pe lume, normal.

In al doilea rand, e un sentiment unic sa te vezi acolo pe scena. Si sa ai microfonul in mana. Microfonul e un fel de simbol al puterii. Eu am microfonul, deci am puterea. Si sa vezi toata lumea aia care e atenta la tine si care te apreciaza sau nu: o senzatie foarte misto. Incep sa invidiez cantaretii, de orice fel ar fi ei.

A, si inca ceva: admir faptul ca bloggerii din sala nu m-au huiduit. Am vrut sa cant la misto, stiam ca nu are cum sa iasa bine, iar ei au inteles asta. Daca m-as duce MAINE sa cant, in acelasi local, aceeasi melodie, probabil as fi dat jos de pe scena rapid. Cand sunt “in familie”, e mai marfa. Si incep sa cred ca fac parte din familia bloggerilor. Eu, care tin 3 locuri ocupate in aceasta familie. :))

Cam atat despre intamplarea nefericita care m-a adus prima oara pe scena. Salutari BLOGOSFERICE (si total AFONE) tuturor si va astept cu un guest-post si pe unul din bloagele mele. Ah, si multumesc pentru gazduire. 🙂 „