Când eram în Brazilia și lucram cu copiii din școală, am avut așa un gând (pe care-l mai avusesem și-altă dată), cum că mi-ar plăcea să am un altfel de job, să interacționez mai mult offline cu oamenii. Iar pe la finalul celor două luni de zile, când deja mă pregăteam sufletește pentru întoarcerea în țară, m-am gândit pentru prima oară serios să-mi dau demisia. Deși îmi era bine, voiam o nouă provocare, simțeam că pot mai mult.

Odată ce gândul ăsta s-a înfiripat în mintea mea, mi-am spus că cel mai bun moment e la revenirea în țară; dacă tot predasem toate proiectele/campaniile când am plecat, ce sens avea să-mi mai încurc colegii și să mă încurc și pe mine? (știam că le va fi greu, fiindcă abia așteptau să mă întorc din cele două luni de concediu; dar în același timp eram conștientă că dacă intru iar serios pe proiecte, îmi va fi greu să plec) Meritam măcar un alt job, dacă nu un altfel de job. 🙂

În primul weekend petrecut acasă, la Brăila, le-am spus și alor mei care-mi sunt gândurile. Prima întrebare a mamei a fost: „Și dacă-ți dai demisia ce faci? Ți-ai găsit altceva?”

Adevărul e că și mie îmi era puțin frică, dar încercam să ascund asta, să par sigură pe mine. Nu aveam nimic concret stabilit, doar niște discuții purtate pe email/LinkedIn cu potențiali angajatori care se arătaseră interesați de mine. (contextul pieței de muncă îl știți și voi) Și tata mi-a trântit-o sec: „Eu nu prea sunt de acord.”

Încercând să-l înțeleg, am găsit o explicație pentru reacția lui: din punct de vedere financiar nu era cea mai bună perioadă din viața sa. Și sigur că nu era pregătit să mă susțină și pe mine financiar, după ce câțiva ani la rând mă descurcasem singură. În plus, avea o casă de finalizat.

Dar eu am mers mai departe. Lucrurile s-au complicat abia pe 7 iulie, când tata a fost dus de urgență la spital. Și săptămânile ce au urmat au fost… interesante. Tata era în comă profundă, demisia mi-o dădusem, dar colegii nu știau încă fiindcă n-am mai apucat să le spun și nici nu-mi stătea gândul la asta prea mult… și văzând că starea tatălui nu se îmbunătățește, nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva făcusem o mare greșeală. Pe care încă puteam s-o îndrept.

Ce s-a întâmplat mai departe vă spun mâine, promit!

Later edit, 30 noiembrie: #SePoate!