Intrebarea aceasta mi-a fost foarte des adresata in ultima luna de zile. Din pacate (si din fericire), da, ma intorc chiar maine, fiindca i-am promis bunicii ca-i aduc cafea buna din Brazilia. 🙂

Dincolo de lacrimi, inainte sa plec de-acasa, bunica mi-a zis “mai iubeste-te mama si pe tine, nu doar munca”. Si asta am facut, cu varf si indesat, in cele doua luni de zile petrecute in Brazilia. M-am iubit si m-am respectat in fiecare zi.

Asa ca imi pare rau ca n-am scris zilnic pe cele 2 blog-uri (am incercat sa tin, pe cat posibil, macar Facebook-ul up-to-date), dar cand am ajuns in Juiz de Fora am cunoscut un neozeelandez petrecaret care mi-a dat cel mai bun sfat posibil: “Nu refuza nicio invitatie; nu conteaza cat esti de obosita, daca cineva iti propune ceva, pur si simplu du-te.” Si exceptand perversitatile, asta am si facut. Daca in Romania fac de multe ori compromisuri in favoarea blogului, aici nu am prea facut.

Aproape in fiecare weekend am calatorit undeva, zi de zi m-am plimbat prin oras, am iesit des la bere/apa plata cu lamaie/caipirinha, am interactionat cu localnicii, m-am imprietenit cu portarii/doamnele de la magazinele din proximitate/vanzatorul de salgados de la coltul strazii, am fost de una singura la cursurile de forro, am vizitat casele prietenilor mei, diverse scoli, am fost invitatul special la cateva cursuri de engleza, am incercat cam toate produsele culinare specifice, am privit filme braziliene si multe asemenea.

Totul s-a desfasurat cu o viteza ametitoare. Ultimele doua saptamani, de exemplu, au trecut pe fast forward. Ma bucura faptul ca atat de multe persoane mi-au propus sa raman aici. (am primit chiar si o oferta faina de job!) Si ca pustii de la scoala m-au indragit asa mult. O sa va arat intr-un articol separat cum au fost ultimele zile in scoala, promit, fiindca s-a lasat cu lacrimi, de ambele parti.

Acum ma pregatesc de o plimbare rapida prin Amsterdamul incantator (zborul meu KLM are o escala de cateva ore aici, sper sa reusesc sa-mi vad prietenii, e singurul lucru pe care mi-l mai doresc) si incerc in acelasi timp sa ma gandesc la avantajele vietii mele in Romania, ca sa nu pic in post-depresie. 🙂

Sfaturile sunt, din nou, bine-venite.

Va multumesc pentru toate gandurile bune si incurajarile pe care le-am primit pe parcursul celor doua luni. Si stati aproape, caci abia acum incep sa povestesc!