Când s-a închis biroul BBC din România, în august 2008, tocmai trebuia să plec la Londra pentru trei luni pentru a lucra la biroul din Bush House. Vestea că nu mai sunt bani și că trebuie închise anumite secții a însemnat că toate planurile mele s-au risipit.

Ca o consolare am fost trimis la o săptămână de cursuri la Colegiul de Jurnalism al BBC. Așa că am văzut Londra mai mult din goana mașinii care mă lua și mă aducea înapoi la hotel. Când am apucat să evadez un pic m-am comportat ca un turist turbat. Aleargă la Big Ben, fă o poză rapidă la Tower Bridge, treci în goană pe lângă Palatul Buckingham.

Când am plecat din Londra eram oarecum mulțumit pentru că văzusem ce îmi propusesem. Eram naiv. Văzusem, dar nu observasem nimic. Cam ca doctorul Watson. Dar viața m-a învățat că atunci când ți se ia ceva, se întâmplă cu un scop și la un moment dat vei primi înapoi înzecit.

Când Radio România căuta pe cineva pentru postul de corespondent la Londra am știut că aceasta va fi răsplata divină pentru răbdarea de care am dat dovadă. Trebuia să stau două luni și jumătate, am stat doi ani și jumătate. Timp suficient să descopăr mai multe fețe ale Londrei, să-i cunosc tabieturile, să-i simt aromele și să-i îndur toanele.

Mai întâi trebuia să îmi fac o idee despre felul de a fi al britanicilor. Și cum aș fi putut face asta mai bine decât stând la coadă cu ei la supermarket, bând cu ei o bere în pub în zi de meci sau trăgând cu urechea la conversațiile din metrou.

Mie îmi plac britanicii pentru că știu să aprecieze ceea ce au. Nu caută drame inutile, nu își intoxică timpul petrecut cu prietenii discutând politică sau alte asemenea. Și asta, printre altele, le dă un alt aer, mult mai relaxat.

I-am privit de nenumărate ori în mijloacele de transport. I-am văzut ațipind pe scaunele de metrou după o zi lungă la serviciu și i-am văzut abia ținându-se pe picioare după o noapte lungă de beție. Dar aproape niciodată nu am văzut fețele încrâncenate pe care le întâlnești, spre exemplu, în București.

La Londra am învățat ce înseamnă să ai răbdare. Când am stat la coadă la magazin nu am mormăit niciodată printre dinți ”Hai, tanti, că ne apucă dimineața aici!”, pentru că nu am văzut niciodată casierița stând de vorbă la telefon sau povestind telenovele.

De câte ori am vrut să traversez strada în cartier, mașinile s-au oprit cu 2 metri înainte de trecerea de pietoni și chiar dacă au trebuit să aștepte câteva minute pentru a trece strada toată lumea, nu am văzut niciun șofer care să forțeze nota sau să-și uite cu nesimțire mâna pe claxon. De fapt, în doi ani și jumătate pot să număr pe degetele de la o mână dățile în care am auzit pe cineva claxonând. La fel e când vine vorba de motoare forjate sau de scârțâit de cauciucuri.

De mașini parcate pe trotuare nici nu poate fi vorba. La un moment dat, a venit cineva de la gaze să facă o revizie obișnuită care nu dura mai mult de 20 de minute. M-a întrebat unde e parcometrul ca să plătească. I-am răspuns că n-are rost să-și bată capul pentru un timp atât de scurt. ”Nu merită riscul” mi-a replicat el. Am învățat în acea zi o lecție prețioasă.

Și apropo de gaze, când s-a stricat centrala și am sunat la companie în câteva ore a fost la ușă un inginer. La București a trebuit să aștept două zile când a cedat cablul de tensiune. Degeaba le-am spus celor de la Enel că am un copil mic și că îngheață de frig pentru că nu mai merge centrala electrică. ”N-avem oameni disponibili” mi-a spus vocea acră înainte de-mi închide telefonul în nas.

Și acolo m-am enervat. Aici am fost calm. Cum altfel aș fi putut fi? Cum să te agiți când oamenii din jurul tău îți zâmbesc pe stradă fără să te cunoască sau când îți oferă un ajutor fără să îți lase impresia că îți fac o favoare? La supermarket de câte ori am întrebat unde e un anumit produs, angajatul a venit cu mine până la raft și apoi m-a întrebat dacă mai doresc și altceva. Și când am spus ”nu”, mi-a răspuns cu ”mulțumesc”.

Da, poate că sunt forțați de companie. Poate că se tem că dacă nu fac asta își pierd jobul. Dar, după cum spuneam mai sus, nu m-au făcut niciodată să simt că îi deranjez. Și pentru asta am răspuns și eu de fiecare dată cu ”mulțumesc”. De fapt, la Londra cred că am spus ”thank you” cât pentru o mie de vieți. Și de fiecare dată am avut un sentiment reconfortant.

Nu susțin acum că Londra e perfectă și toți oamenii sunt minunați. Nu! Așa ceva există doar în cărțile lui Galbraith. Pe străzile din Londra există și răutate.

Mie mi-au furat telefonul mobil în fața casei. Eram în mijlocul unei conversații când a trecut pe lângă mine un biciclist și mi l-a smuls din mână cu dexteritatea unui scamator. A venit poliția, am dat ture prin cartier cu ofițerii, dar degeaba. Dus a fost. Am rămas cu oferta din partea poliției de a fi consiliat de un psiholog. Da, știu că pare din alt film, dar e realitate. De fapt, e normalitate. Așa ar trebui să fie și în România, numai că noi nu știm să ne cerem drepturile. Ne lăsăm păgubași la gândul că oricum nu se va schimba nimic. Și atunci chiar nu se schimbă!

Și tot legat de fața mai puțin plăcută a Londrei, am citit în ziare despre crime multe și violente, care ar face ca știrile de la ora 5 să fie un program pentru copii. Aici există bande criminale care terorizează zilnic comunități întregi. Se împușcă pe străzi și se înjunghie în plină zi.

Majoritatea sunt puștani scăpați de sub controlul familiei, pentru care societatea nu a făcut nimic să-i integreze și acum se plătește prețul. Când m-am plimbat pe străzile din Tottenham în zilele de revoltă, am văzut câtă suferință poate provoca o asemenea indiferență.

Dar să revin la partea neotrăvită a Londrei. În cei doi ani și jumătate petrecuți aici am avut experiențe jurnalistice cât pentru două cariere, nu una. I-am văzut pe britanici bucurându-se la nunta prințului William și le-am citit respectul pe chip la Jubileul de Diamant. Același respect cu care Regina Elizabeta a II-a își tratează invitații la obișnuitele sale petreceri de grădină.

Am avut onoarea de a fi invitat la o astfel de petrecere și am privit-o plin de admirație pe Regină dând mâna și conversând cu oamenii. E adevărat, erau câțiva anume selectați pentru contribuția lor adusă societății, dar erau oameni obișnuiți, din popor, care au avut ocazia de a i se adresa Reginei și chiar de a glumi cu ea. E mare lucru și pentru ei, dar și pentru Regină să se bucure de un asemenea atașament.

I-am mai văzut pe britanici plini de mândrie că țara lor organizează Jocurile Olimpice. I-am văzut implicându-se, dăruindu-se, sacrificându-se. Au vrut să fie totul perfect, au vrut să fie apreciați. A fost, dacă vreți, orgoliul unui popor obișnuit să conducă lumea, care a vrut să arate o dată în plus de ce e capabil. Și a arătat cu brio, chiar dacă, fie vorba între noi, la succesul lor au contribuit și românii.

E vorba de aceia cu mâinile bătătorite, care se trezeau cu noaptea în cap ca să plece pe șantierele olimpice și se mai întorceau târziu în noapte. De aceștia nu s-a mai ținut cont când s-a creat isteria ”invaziei” din 2014. Dar asta e o chestie care ține de politică, de voturi și de interese și nu am de gând să vă plictisesc cu așa ceva, pentru că sunt milioane de alte lucruri frumoase care merită mai mult atenția.

Londra înseamnă, bineînțeles, Big Ben, Buckingham sau Westminster Abbey, dar mai înseamnă și casa a milioane de oameni din toate colțurile lumii. Aici se vorbesc mai multe limbi decât în orice alt oraș de pe planetă. E locul unde se întretaie mirosul greu de curry cu cel al fumului aromat scos de narghilele și unde vinurile franțuzești nu fac nazuri dacă sunt așezate lângă pinturile butucănoase de Ale tradițional.

Trăind în Londra am învățat să apreciez orice îmi scoate viața în cale. Am învățat să mă bucur de atingerea firelor de iarbă într-o zi de vară sau de sunetul grăbit de pași al veverițelor care aleargă prin parcuri. Am învățat că o gură proaspătă de aer îți poate schimba atitudinea. Fie ea, Londra, printre cele mai poluate orașe din Europa, dar când trag aici aer în piept simt că mă revigorez. Simt că plămânii mi se curăță de tot praful pe care l-am inhalat în București de-a lungul atâtor ani. Dar poate că sunt și un pic subiectiv, pentru că locuiesc undeva mai departe de agitația centrului, unde măsurătoarele de noxe se dau de multe ori peste cap.

Am spus ”locuiesc”, deși, de fapt, ar fi trebuit să fi spus ”am locuit”. Pentru că orice început are și un sfârșit, iar aventura la Londra se încheie pe 26 martie.

Regret? Da. Să lucrezi într-o țară cu o presă de calitate, de unde poți să furi meserie, nu e ceva de lepădat. Dar chiar și așa, nu acesta e marele meu regret. Cel mai mult îmi pare rău că în România nu există atât de multe locuri dedicate copiilor așa cum există la Londra.

Fetița mea, care anul acesta împlinește 4 ani, iubește muzeele de aici și adoră să alerge pe iarba celor 200 de hectare de la Grădina Botanică. A fost o încântare și pentru mine ca părinte să îi pot oferi așa ceva, să o văd cum crește și se dezvoltă având atâtea instrumente de cunoaștere la îndemână. Din păcate, imaginea prăfuită a celor mai multe muzee din România nu îmi iese din minte.

Dar să nu credeți că mă întorc resemnat. Nu, nu am să mă întorc spășit ca mielul la tăiere. Le voi povesti și altora ce am văzut și trăit la Londra. Le voi spune ce cred eu că înseamnă, de fapt, normalitatea, care în niciun caz nu e reprezentată de tupeu și nesimțire. Acestea vor prospera doar dacă sunt hrănite cu indiferență. În momentul în care se va lua atitudine nu doar atunci când se scoate Discovery Channel din grila de programe sau când nu se dau meciurile de fotbal pe TVR, prima luptă va fi deja câștigată.

În încheiere vreau să îi mulțumesc Elenei pentru invitația de a scrie pe blogul ei. M-a bucurat foarte mult. Și îmi cer scuze dacă v-am înșelat cumva așteptările pentru că nu am scris și despre locuri care merită vizitate sau alte asemenea, dar am considerat de cuviință că ar fi poate mai interesant să vă vorbesc despre viața de zi cu zi.

Și apoi, despre obiective turistice, despre experiențe culinare și despre alte lucruri interesante care se mai întâmplă, în general, în industria turistică, tot o să mai scriu pe blogul meu, care se pregătește să împlinească trei luni. Așadar, vă mulțumesc pentru răbdarea de a fi citit până la capăt și vă aștept să-mi faceți o vizită la www.7continente.ro. Dacă vă place, nu uitați să vă abonați la newsletter sau să dați ”like” paginii de Facebook. Nici nu știți cât de important e pentru un blogger la început de drum! 🙂

Dan Vasiliu 

485915_140125199480607_1459188435_n(privelişte din The Shard/ Shard of Glass/Shard London Bridge/London Bridge Tower)

860610_150611955098598_1887257068_o

(Portobello market)

883584_155887754571018_387817320_o

(Catedrala St. Paul scăldându-se în soare)

PS: Puteţi citi şi alte guest post-uri scrise de români care au avut oportunitatea/neşansa de a locui în alte oraşe/ţări  din lumea mare, pe tagul de aici. (Aarhus/ Paris/ Stockholm/ Maidstone/ Cipru/ Köln/ Trier/ Burgos/ Portugalia/ Barcelona/ Varşovia etc.)