„Noi ne pregătim intens pentru ziua de mâine, ca pentru o expediţie importantă! Împreună vom reuşi! HAIDEŢI ŞI VOI CU TOŢII LA VOT… PENTRU O ŢARĂ CA AFARĂ!“ – asta am postat în seara dinaintea alegerilor pe Facebook. Şi chiar aşa a fost! O adevărată expediţie!

Duminică dimineaţa am pornit cu trenul din Frankfurt către Bonn cu alţi opt prieteni. Îmbrăcaţi gros, înarmaţi până-n dinţi cu formulare, mâncare, apă şi pregătiţi moral să (stăm la coadă ca să) votăm. Am ajuns la ora 12. Era frig şi ploua. Ne-am aşezat civilizat la coadă, şi am început să vorbim cu ceilalţi români de prin toate colţurile Germaniei, care aşteptau şi ei să voteze: de unde e fiecare, câte ore şi câţi kilometri au  parcurs ca să ajungă în Bonn să voteze, cât de lungă e coada, cât stătuseră la coadă cu două săptămâni înainte în turul 1 etc. Discuţii amicale, deschise, dar obiective (ca la carte, ca pentru ziua alegerilor). Fiecare cu povestea lui, dar cu toţii uniţi şi motivaţi să rezistăm până la capăt şi orice ar fi să reuşim să votăm!

Primul stadiu: DISPERAREA

Oamenii se plimbau de colo-colo, făceau poze şi filmau coada nesfârşită până la consulat. Cu toţii ne intrebam cât ar putea să dureze şi ne plângeam de cât de greu se înainta (deh, 7 cabine de vot, dar numai 3 ştampile!) Am privit un video de 5 minute şi ceva în care un prieten filmase coada şi am rămas înmărmurită. Am pornit după ceva vreme la pas să văd totul cu ochii mei – oamenii cu bebeluşi, copii, căţei, înfruntând ploaia, filmând mulţimea, împărţind mâncare sau ceva cald. Iar când am ajuns în faţa consulatului am văzut marea de oameni ajunsă în curte. Se striga “Hoţii”, “Vrem să votăm!” și “Jos Ponta!”. Atunci am realizat că este foarte probabil să nu reuşim să votăm. Sau poate vom vota eu şi prietenii mei, dar noi românii de acolo din Bonn NU VOM REUŞI CU TOŢII SĂ VOTĂM! Asta m-a durut extrem de tare şi am început instantaneu să plâng. Să plâng de frustrare în faţă nedreptăţii! Mi-am promis că dacă nu vom apuca să votăm şi va ieşi Ponta, nu mă voi mai întoarce niciodată în ţară. Sub nicio formă.

Am făcut drumul înapoi spre grupul nostru plângând în hohote şi privindu-i din nou pe oamenii care stăteau plini de speranţă la coadă (da, atunci când mă implic în ceva o fac cu totul şi sunt foarte emoţionată!). Am observat atâtea fețe întoarse către mine, surprinse, îngrijorate, pline de solidaritate sau înţelegere. Nu mă gândisem câtă disperare se vedea pe faţa mea, dar citeam asta din ochii celor care mă priveau. Atâţia m-au oprit să mă întrebe de ce plâng… Am primit atâtea priviri calde, şerveţele şi îmbrăţişări! Ne-am încurajat reciproc. Şi ne-am promis că orice ar fi, stăm până la sfârşit! Până după ora 21 dacă e nevoie!

Al doilea stadiu: mobilizarea

O doamnă generoasă mi-a oferit o îmbrăţişare, ceva de băut şi un loc să mă încălzesc în maşină. Ne-am vărsat năduful şi apoi am stat să ne gândim ce e de făcut. I-am spus că vreau să contactez televiziunile din ţară, să sun undeva, să atragem atenţia. Am încercat să sun la Digi24, dar niciun răspuns. Televiziunile germane încercate – ARD/ZDF, WDR, Deutsche Welle – au răspuns toate, însă singurii care au avut interes şi resurse pentru a trimite pe cineva din redacţie au fost cei de la WDR, care au ajuns în câteva ore, au filmat şi au luat interviuri. Un mic succes! 🙂

Orele treceau şi noi aşteptam în continuare organizaţi la coadă. Cunoaşteţi probabil gluma cu „Ponta ne-a unit pe toţi!“. Da, a făcut-o şi în Bonn! După discuţii iniţial obiective, aşa cum se cuvin în ziua alegerilor, nemulţumirea oamenilor şi sentimentul crunt de nedreptate şi-au spus cuvântul. La coada nesfârşită pentru votare, la coada de la brutărie, la coada pentru cafea de la benzinărie, la coada de la unica  toaletă din afară consulatului – toată lumea se unea! Povestind, glumind, comentând la adresa lui Ponta.

Odată cu lăsarea întunericului oamenii au început să îşi manifeste într-un mod şi mai disperat nemulţumirea scandând şi înghesuindu-se pentru a reuşi să voteze. La 19.30, văzând că totul merge extrem de greoi, coada organizată s-a transformat într-o mare de oameni care a umplut cu forţă curtea consulatului (în care până atunci nu se intră decât pe rând, organizat). Scandările şi huiduielile au devenit şi mai puternice; (ca urmare sau ca pedeapsa) din acel moment votarea a mers şi mai încet. Nu cred că am avansat doi metri în următoarea ora şi jumătate.

Pe la orele 20 încă eram în mulţime, înghesuiţi că sardinele pe treptele consulatului. Încă speram să votăm… printr-un miracol. Aşteptam veşti sau vreo declaraţie – nimic nu a venit; doar ştirile de pe internet. Oamenii intrau pe Facebook de pe telefon şi astfel ne ţineam unii pe alţii la curent cu ce se întâmplă în ţară. Am primit telefoane de la oameni care ieşiseră pe stradă în Bucureşti sau Sibiu şi care scandau “Mulţumim diaspora!”. În acel moment mi-au dat iarăşi lacrimile. De data asta de bucurie! Am simţit că suntem susţinuţi!

Am aflat de la sora mea din România că ar fi bine să facem liste (în lipsa formularelor standard) cu numele şi semnăturile tuturor celor care au stat la coadă şi nu au putut vota; eventual pentru reorganizarea alegerilor – dacă ar fi fost cazul 🙂 – sau pentru a-i face cumva pe cei vinovaţi să plătească. La ora 20.45 m-am uitat neliniştită la ceas. Am realizat că în 15 minute oamenii vor deveni şi mai agitaţi, spiritele se vor încinge şi nu va mai fi atât de uşor să ne organizăm. Şi am decis că “it’s NOW or NEVER!” Mi-am făcut loc prin mulţime până am ajuns în faţă, iar acolo am găsit o masă pe care un domn mai în vârstă m-a ridicat spunând “Faceţi loc, domnişoară vrea să facă o cuvântare!” Deodată am avut în faţă mea toată mulţimea unită şi îndârjită, toţi oamenii aceia care se simţeau neîndreptăţiţi… şi sute şi sute de ochi îndreptăţi către mine. Şi s-a făcut linişte.

I-am rugat pe oameni să fie cât mai liniştiţi până la încheierea votării, iar după aceea – în cazul în care nu le vine rândul – să îmi dea formularele completate, cu semnătură şi menţiunea “Nu am reuşit să votez.” Bineteles că s-au auzit comentarii, voci pline de nemulţumiri legate de faptul că nu ar reuşi să voteze, întrebări legate de scopul strângerii formularelor, de ce aş putea face cu datele lor. Am explicat că scopul este să ne unim eventual cu alţii din diaspora care nu au reuşit să facă acest lucru şi să ne organizăm cumva. Am spus că la cât am fost furaţi şi manevraţi la nivel politic, schimbarea trebuie să înceapă de la a avea încredere unul în celălalt, a fi cinstiţi, a ne sprijini şi ajută reciproc.

Au fost oameni care m-au felicitat pentru curaj şi pentru iniţiativă. Iar atunci când a fost clar că nu se va mai vota, am urcat din nou pe masă, am reluat ideea cu declaraţiile şi am început să le strâng. Foarte mulţi oameni au plecat, dar au fost şi mulţi care au venit la mine, mi-au cerut detalii, s-au plâns, m-au întrebat mai exact ce să scrie pe declaraţie (EL: „Domnişoară, să scriu şi cu cine vreau să votez?“ EU: “Nu, asta nu e nevoie.” EL: ”Eu scriu, domnişoară, totuşi! Că am vrut să votez cu Iohannis şi nu m-au lăsat!” :)) Am fost profund emoţionată de ultimele priviri aruncate de aceşti oameni care mi-au înmânat declaraţiile lor şi care – am avut impresia – au sperat astfel că nu au stat chiar degeaba ore în şir la coadă, în ciuda faptului că nu au reuşit să voteze! Chiar şi în autobuzul spre gara, şi în gara din Bonn, şi în tren au fost oameni care au venit să îmi dea declaraţii.

Am aflat vestea că Iohannis e noul preşedinte când eram în tren.

Împreună cu alţi români cunoscuţi în gară sau pe drum. Ne-am bucurat şi ne-am simţit răzbunaţi! A fost o zi lungă, dar a meritat! Iar pentru colegii mei de suferinţă din Bonn am tot respectul! Am împărţit totul – nu numai mâncare, cafea şi apă, ci gânduri, sentimente, speranţe… voturi! Mă bucur din suflet pentru toţi cei care au reuşit să voteze ieri în Bonn, chiar dacă ajunseseră la multe ore după mine şi au reuşit totuşi datorită îmbulzelii să voteze în doar 4-5 ore! Pentru noi cei de acolo fiecare vot era aproape un vot colectiv, nu personal! Aveam, dacă nu certitudinea, măcar încrederea că este un vot spre ceva mai bun, iar speranţa noastră nu a fost deşartă!

Aseară am adormit în cap cu melodia “Vreau o ţară că afară”.

Articol scris de prietena mea, Virginia Visalon, care-mi dă veșnic motive să fiu mândră de ea.