Radu, cine e Radu Arama? De pe profilul tau de Facebook am reusit sa aflu doar ca implinesti 40 de ani anul acesta (La multi ani!), ca fotografiile tale sunt expuse aici, si ca ai studiat la Balcescu, unul dintre liceele de top ale Brailei.

Mi-e usor penibil sa vorbesc despre mine, ti-am zis deja ca nu ma consider la nivelul la care sa imi povestesc “viata si opera”, in plus chiar sper ca mai am multi ani inainte sa fac, nu sa vorbesc, si poate, inca niste ani buni in care nu voi mai putea face si o sa ma limitez la povestit. Probabil ca majoritatea ma asociaza cu pasiunea mea pentru fotografie, ceea ce este foarte ok pentru mine pentru ca nu trebuie sa mai trec prin oroarea de a ma descrie singur. Deci, sunt un tip cu o camera foto! 🙂

Pentru “la multi ani” (multumesc!) e un pic prematur, mai am cateva luni bune de asteptat. In plus nu sunt un mare fan al sarbatorilor si aniversarilor, in general vorbind.

Deocamdata sunt multumit cu prezenta mea pe Pentax Photo Gallery pentru ca este un site destul de selectiv si imi place procesul de admitere/respingere al fotografiilor. Ii incurajez pe posesorii de DSLR-uri Pentax sa isi faca conturi acolo (deja suntem cateva zeci de romani) si sa se lase judecati de egalii lor. Probabil ca o sa-mi fac in 2014 si un site personal, mult timp am considerat ca n-am un portofoliu care sa justifice investitia de timp.

In fine, da, am facut in Balcescu si sunt mandru de asta, pe vremea cand eram 5 pe un loc de mate-fizica la treapta I si cand aveai o sansa reala sa pici la treapta a 2-a intre a 10-a si a 11-a daca nu te tineai de carte. Fireste ca fiecare generatie crede cu sinceritate ca viata pe Pamant a inceput si s-a terminat cu ea, toti cei care au fost dupa sunt doar palide imitatii, toti cei dinainte doar tentative esuate. Din punctul meu de vedere o doza rezonabila de vanitate e un lucru bun, te ajuta sa lasi un semn pe Pamant, daca poti. Lasand ironia la o parte in ultimii doi ani am avut sansa sa discut cu multi oameni tineri si chiar am intalnit “copii” remarcabili. Exista si mult “grau” pentru viitor, nu doar “neghina”, cum vad unii.

Permite-mi sa te intreb: tu iti castigi existenta din fotografii, sau e pura pasiune, auxiliara jobului?

Fotografia este (si sper sa ramana) in mod sigur o pasiune in sensul in care chiar daca voi ajunge vreodata sa-mi castig existenta din asta (desi deocamdata nu e cazul) sa n-o fac cu gandul ca e “un job”. Probabil ca in Braila nici n-as putea trai din asta in conditiile in care nu ma intereseaza nuntile, botezurile si alte “evenimente fericite din viata oamenilor”. Sincer sa fiu mi se pare suficient ca ma duc de cateva ori pe an in calitate de invitat, ceva de genul 40 de “bucati” pe an la care chiar sa muncesc ar fi versiunea mea despre cum arata Infernul lui Dante.

In general in Romania (din cate am observat eu) strict din fotografie e destul de greu sa traiesti daca nu esti “nbc-ist” (n.r. nbc vine de la nunti, botezuri, cumetrii) mai ales intr-un oras nu foarte mare sau bogat. Daca te ajuta cel de sus (plus retelele de socializare) si devii foarte cunoscut poti sa-ti castigi existenta de exemplu din “workshop-uri” ducand oameni contra cost in locuri unde ar putea sa ajunga si singuri si invatandu-i ceea ce ar fi trebuit sa stie de mult daca erau cu adevarat pasionati de fotografie. Ceea ce, fara a-i minimiza pe aceia care fac asta, iarasi nu ma vad facand vreodata fiindca sinceritatea mea brutala va marturiseste ca eu unul nu mi-as permite sa pacalesc pe cineva cu ideea ca pentru cateva sute de lei il voi invata intr-o dupa amiaza sau cel mult cateva zile ce mie mi-a luat ani de zile s-o fac.

Acestea fiind zise, planuiesc sa castig din ce in ce mai multi bani din fotografie, gradual, selectand cu grija proiectele si persoanele cu care voi lucra in speranta ca nu voi ajunge sa transform o placere intr-o corvoada doar pentru niste bani. Pentru ca ar fi chiar pacat. Dar am sentimentul ca asa cum mi-au “iesit” multe in domeniul acesta in trecut, imi va iesi si chestia asta pe viitor!

Chiar iti place viata in Braila? Din fotografiile pe care le publici zi de zi pe Facebook, cu si despre Braila, pare ca iubesti orasul acesta.

N-o sa fiu ipocrit si sa pretind ca daca as putea sa plec n-as face-o, pentru ca nu stiu asta. Deocamdata nu am libertatea de alegere si intentionez sa scot maximum dintr-o situatie nefavorabila. Ma intreb uneori daca as fi pe undeva la mii de kilometri distanta de casa, oare as lacrima si eu privind fotografiile cu Braila facute de altcineva? Mi-as aduce aminte cu nostalgie de viscolul care-mi ingheta fata aici sau m-as bucura de caldura de acolo? Intr-un fel sunt “vaccinat” impotriva ideii de a emigra de lucrurile pe care le-am citit si auzit de la cei plecati din tara cu care interactionez destul de des. Am vazut ca mi-ai pus o intrebare separata pe tema asta asa ca voi continua acolo. Mi-ar placea sa lucrez proiecte punctuale in alte orase sau tari in viitor, dar nu stiu daca as putea sa plec definitiv. Mai ales ca nu as mai avea pe nimeni la care sa ma intorc aici, ar fi pentru totdeauna… chiar nu stiu…

Asadar, “viata”, oriunde ar fi ea, ti-o faci asa cum te duce capul, cred eu. Explicatia “suprema” despre cat de nasoala e viata aici fata de alte locuri am auzit-o de la un prieten stabilit in Bucuresti care ne spunea (eram mai multi la o masa) ca “acolo” ai ce face, te mai duci la un teatru ceva. Normal ca un nefericit a facut imprudenta de a-l intreba la ce spectacol a fost ultima data in cei 10 ani de Bucuresti si omul a raspuns sincer ca la niciunul, niciodata dar poate va voi sa se duca in viitor! 🙂 Culmea e ca daca ar fi trait in Braila i-ar fi fost mult mai usor sa aleaga fiindca, ce sa-i faci, la noi in sat este un singur teatru! 🙂

Cat despre oras, eu prezint doar “versiunea mea”, fara pretentia ca detin adevarul. Nu stiu cat de mult “iubesc” orasul, dar in mod sigur cunosc multe zone ale lui mai bine decat majoritatea. Da, as putea ca in multe situatii sa fac doi pasi in alta directie si sa prind in cadru un cos de gunoi care da pe afara, o movilita de praf si mizerie de pe un trotuar. Orasul este extrem de prost administrat si mai murdar decat niciodata si as fi indreptatit sa le expun incompetenta doar ca mie imi ajunge ca vad asta day in and day out, chiar nu as vrea sa-mi apara in fotografii daca pot sa evit. “Realismul” in arta este pentru cei care nu pot sa inventeze alte lumi, ceva mai bune, daca se poate.

Ti-a propus cineva vreun proiect mai amplu de promovare a orasului? Sincer, eu n-am vazut fotografii mai motivante!

E parerea ta si ti-o respect, te asigur ca altii vad altfel ceea ce fac si mi se pare natural sa fie asa fiindca gusturile sunt subiective. Daca discutam despre ceva serios si de calitate atunci este nevoie de foarte multi bani si, din pacate, era filantropilor braileni care donau orasului lor ceasul simbol din centru sau cladiri importante a apus de prea multa vreme. Oamenii cu bani de azi au alte prioritati si, in fond, fiecare face exact ce vrea cu banii lui.

Daca discutam despre bani publici atunci dezinteresul este suficient sa vina din partea mea fiindca orasul asta are deja prea multi atarnatori cu perfuzia de bani “de la stat” in brat care sa le finanteze activitatile culturale obscen de obscure sub egida primariei, cj-ului sau mai stiu eu carei institutii de taiat frunza de eucalipt la caini. Pe bune, ar fi o idee sa-si importe niste ursi koala si sa le taie alora frunza preferata sau macar 2 panda uriasi pe fonduri europene si sa le taie bambus de la 8:01 la 15:59, conform programului. Ar mai fi si “problema” ca exceptand oamenii din Teatru eu chiar nu am nicio conexiune in lumea “culturala” braileana.

“Proiectul de promovare a orasului” asa cum il vad eu este pagina mea in care albumele despre oras sau judet sunt publice precum si pagina Braila, Te iubesc pe care o am impreuna cu Silviu Chirpac. Cine vrea sa le vada poate s-o faca, daca doreste sa-mi zica si un “multumesc” macar printr-un click pe like sau share cu atat mai bine. 90% dintre oamenii care imi sunt prieteni sau abonati au auzit despre mine vazand ca altii ma apreciaza.

Cat de des mergi la teatru? Am observat de multe ori fotografii de la Maria Filotti, dar si de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, din Galati. E (tot) pasiune sau munca?

Paradoxal, simt ca majoritatea oamenilor ma percep ca pe un fotograf de peisaje in timp ce eu ma consider in primul rand un fotograf “de oameni”. Fireste ca am mult mai multe albume cu peisaje din oras sau din imprejurimi din simplu motiv ca am mult mai multe oportunitati sa fac asta si nu depind de nimeni, pur si simplu imi iau geanta si plec. E si o forma de terapie pentru mine dupa unele zile grele si, repet, este infinit mai facil decat sa aranjez un “shooting” cu un model, de exemplu.

Pot sa spun ca nu am vazut toate piesele din repertoriul TMF pentru ca acesta este vast si unele chiar nu ma au “in target”. Pe altele le-am vazut de mai multe ori, uneori le-am vazut de mai multe ori inainte sa le puteti vedea si “voi”. Stii cum e reclama aia la o bere: “dupa munca si rasplata!” Chiar saptamana trecuta am fost la avanpremiera noii piese de la noi “Leonce si Lena” pentru prima data fara camera dupa cativa ani si am avut momente cand imi venea sa sar din fotoliu si “sa caut un alt unghi”. Chiar m-am cam dezobisnuit sa fiu doar spectator, se pare.

Acum sa-ti raspund la partea a doua a intrebarii: e tot pasiune sau e munca? Cand fac fotografii prin oras munca mea e tot gratis, camera foto si obiectivul au costat aceiasi bani si ajut in majoritate oameni pe care nu-i cunosc personal. Cand fac fotografii la TMF ajut oameni pe care ii cunosc si cu care sunt prieten de la 10 ani in sus. Cu Radu Nichifor sunt prieten din clasa I, ne-am petrecut copilaria impreuna. Normal, ar fi frumos ca pe viitor sa fie cuprinse in bugetele teatrelor si sume pentru asa ceva (sunt convins ca alte teatre au deja) tinand cont de cat de costisitoare sunt echipamentele si cata munca implica un asemenea album (si chiar cata reclama produce piesei respective si, implicit, teatrului) dar momentan asta e situatia aici. Pentru ca am vorbit despre prietenul meu recomand galatenilor sau brailenilor care pot ajunge la Teatrul din Galati ultima piesa in regia lui Radu Nichifor, se numeste Pana de automobil. Nu sunt subiectiv, mie mi s-a parut cu adevarat exceptionala si m-a impresionat.

Acum ca am lamurit si “partea financiara” care „este admirabila, sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire” hai sa discutam despre ceea ce merita cu adevarat. Si anume, care e motivatia mea? Si despre cum vad eu fotografia de teatru. Imagineaza-ti ca este iulie, stai intinsa pe un sezlong cu o bautura rece langa tine, este miezul zilei, sunt 30 de grade si bate un vant usor. Si deodata incepe sa ninga cu fulgi imensi, pufosi si lenesi care cad spre pamant cu milioanele. Problema este ca pana la 5 metri inaltime sunt o masa alba compacta, fara pic de detaliu insa toti se topesc la 2 metri inainte de a atinge solul. Cam asta este si marja de eroare cand fotografiezi un actor profesionist pe scena si o faci la modul in care sa-i faci dreptate muncii sale si, mai ales, talentului sau. Fractiuni de secunda.

Fotografia de teatru este de departe cel mai complex gen pe care l-am facut pana acum. Tehnic totul este un cosmar incepand cu luminile “aspre”, contrastul violent dintre zonele luminate si cele in penumbra, reflexiile de culoare din decor, miscarile bruste si mimica mereu schimbatoare. Daca reusesti sa rezolvi aceste probleme tehnice insa, devii brusc un spectator privilegiat, omul cu cel mai bun fotoliu din sala si imersat intr-o mare de emotii pe care o arunca actorii catre tine. Daca nu te descurci nu vei prinde niciodata un fulg in toata splendoarea lui si vei produce un album “sublim” despre cerul alb si pamantul negru de la zapada topita. La urma-urmei exista si teatru de papusi in Braila, iar carpele respective nu au suflet. 😉

Ti se intampla vreodata sa primesti reactii pozitive de la oameni complet necunoscuti, vizavi de fotografiile pe care le postezi pe Facebook? Mai mult decat like-uri si comentarii de genul „superb”, „magnific”, „imi place mult”?

Vorbeam mai sus despre emigrare si ti-am zis pe scurt despre interactiunile pe care le am cu multi oameni plecati de aici, departe. Nu vorbesc despre oameni ca tine sau alti colegi de generatie care urmariti performanta si oportunitatile carierei la doua ore si ceva de oras. Vorbesc de oameni realmente alungati de nevoi prin tari straine si care sufera, de oameni care uneori se agata de imaginile din oras ca de ceva palpabil. In special de Sarbatori am uneori senzatia aceea de spital cand iti vizitezi o ruda sau un prieten si te duci cu nelinistea si durerea ta insa mergand pe coridoarele alea mirosind a dezinfectant nu poti sa nu empatizezi cu necunoscutii care iti ies in cale si sa nu arunci cate o privire in saloane, desi stii ca nu este bine. Sunt astea reactii “pozitive”? Habar n-am si nici nu sunt un mare adept al modului asta de a gandi. Uneori in viata trebuie sa faci ceea ce trebuie sa faci, asta-i tot, iar bunatatea unui strain este cea mai sincera.

Comentariile sau mesajele private primite de la necunoscuti mi se par semnul de apreciere suprem; ca un om care probabil nu te va cunoaste niciodata sa-si rupa cateva minute in care ar putea discuta cu prietenii sau familia ca sa-ti spuna “iti multumesc pentru ceea ce faci” este ceva extraordinar. Sunt oameni care au vrut sa ma cunoasca si sa-mi stranga mana atunci cand au fost cateva zile pe acasa, unii dintre ei imi sunt chiar prieteni acum, sunt persoane cu care corespondez destul de des. Sincer sa fiu, pentru mine sentimentul ca ajut niste oameni care exista fizic dincolo de laude si like-uri pe facebook a fost un mare impuls de a continua. E un privilegiu sa poti face asta!
Ca sa nu-ti mai spun ca acum cateva saptamani am primit un mesaj de la o micuta domnisoara de gimnaziu care imi multumea ca am ajutat-o fara sa stiu cu fotografiile mele ca sa ia nota 10 si premiul I cu un proiect de istorie a Brailei. Beat that … if you can! 🙂

În loc de final, câteva fotografii despre care Radu crede că-l reprezintă:

Multumesc mult, Radu! Ma bucur ca am reusit sa te scot un pic din zona de confort! 🙂