Preambul

Soarta și dorința m-au purtat, în ianuarie 2012, spre un târg internațional de oferte de muncă, în urma căruia am primit un post de profesor de engleză și spaniolă la o școală internațională din Bangalore, India.

Acum poate știți ca Bangalore se laudă că e „orașul-grădină” sau „capitala IT a Indiei.” Aceste laude sunt fondate și nefondate în același timp.

Cu o valiză roșie în mână și-un vaccin antitetanos plus antirabic în sânge (pentru că mă mușcase un maidanez de București!) am debarcat în Bangalore într-o zi frumoasă de 29 iulie 2012. Ziua când România decidea prin referendum dacă Băsescu pleacă sau rămâne. Eu plecasem înainte să aflu decizia României.

Rândurile care urmează sunt gândurile mele în trei ani de India.

 

India prin cele cinci simțuri

August 2012

Dacă n-ai văzut magazinele din India, n-ai văzut culoare.

Trebuie să scriu azi, cât încă mi se mai par nespus de frumoase toate hainele femeilor, fie ele sari sau shalwar kameez. Tinere sau bătrâne, indiencele mi se par superbe. Ochii lungiți cu kajal negru, punctele de diverse culori din frunte (bindi), cerceii din urechi și din nas, inelele de pe degetele de la picioare. Nu vezi două sariuri la fel, nu vezi două shalwar-kameez la fel. Femeile din India de Sud își împletesc tuberoze în părul mereu lung până la fund. În marea de oameni din Mantri Mall, miroase a tuberoze și a bețișoare parfumate. Indiencele sunt atât de învelite (toate poartă eșarfa aceea lungă, dupatta, care se pune invers, cu capetele la spate și fâlfâie în urma lor când merg), încât eu, cu decolteul meu european (foarte decent pentru Europa), m-am simțit de parcă umblam în sutien.

E interesant că aici toate lucrurile înseamnă ceva. Cercelul din nas: dacă e inel e din nord, dacă e doar o pietricică e din sud. Dacă e pe partea dreaptă – sud, pe partea stângă – nord. Brățara kabala pe care o am la mână are un ochi al lui Allah, deci trec drept musulmană. Hainele mele sunt western, sau fusion, oricum nu „normale”. O vestică cu haine vestice este cine este. Mai ales că am părul scurt și aici toate femeile au același gen de păr ațos, negru, foarte lung si prins la spate.

Oamenii mă fixează așa de insistent pe stradă și peste tot, încât mi se pare că mă cunosc. Iar dacă, automat, le zâmbesc, îmi zâmbesc și ei. Mă simt ca la o plimbare prin sat; nici n-ai zice că sunt într-o metropolă de 9 milioane de locuitori.

Seamănă cu România rurală această Indie. Cine știe alte Indii cum or fi?

*

DSC_0158

2013-05-25 11.58.20

2012-10-23 16.35.24

Am aflat că locuim la 9 kilometri de oraș. Dar când ne-au dus în oraș totul arăta la fel, încât nu am reușit să diferențiez din ochi Bangalorele de suburbii. Aceleași case-cuiburi, cocoțate unele peste altele, țipătoare și dărăpănate, de pe care strigă la tine o cacofonie de inscripții de toate felurile și de toate culorile. Aceleași șosele uluitor de aglomerate, înțesate de toate mijloacele de transport posibile și câteva la care nu te-ai fi gândit, pline de oameni care se balansează trei-patru pe o motocicletă (șoseaua e plină de papuci pierduți din goana bolidului), sau se înghesuie zece în spatele unui camion, săltând la fiecare groapă.

Cei care sunt aici de mai multă vreme s-au acomodat. Se descurcă prin oraș. Știu să ajungă de două ori în același loc. Ce minune!

Șefa de catedră de la engleză locuiește în centru. Încă nu am aflat care e centrul.

Una din profele de franceză are un iubit indian.

Mie mi-e frică să beau băuturi cu gheață și să mănânc de pe stradă. Mă gândesc la expatul occidental care vine în Pipera, oare zice ca mine? Murdar, e ca la țară, o nație de slugi care abia așteaptă să te fure.

Toți bărbații au mustață și se piaptănă în public cu pieptene de plastic sau de os.

Cum să fac să procesez lumea asta atât de nouă? Poate să-i dau timp, sunt aici de o zi și deja vreau să-i înțeleg, să-i categorisesc, să îi clasez, să-i termin. Răbdare.

Am ajuns dintr-un cartier unde aveam Mega Image la parter și mă deplasam oriunde cu transportul în comun, într-un sat unde ajung cu taxiul sau ricșa contra 5-600 de rupii și ca să merg la supermarketul local, Big Market, fac 15 minute pe jos pe o șosea națională plină de praf (desigur, fără trotuare), unde se circulă fără nicio regulă și pe care trebuie s-o traversez printre mașini, camioane, motociclete, ricșe și biciclete, cu inima cât un purice.

Mda, confortul are limitele lui în India. Și nu există nicăieri treceri de pietoni.

Reflecții inteligente și profunde n-am. Nu sunt o persoană profundă. Mi-am dat trei luni (30 august – 30 octombrie) în care să trăiesc fără să judec și apoi să văd cu ce m-am ales. Cum ar veni, doar să culeg, fără să sortez sau să clasific.

Îmi umblă prin cap numele Lakshmi de când am venit și azi am aflat că e un nume hindus și înseamnă prosperitate, bogăție, putere.

Unele lucruri nu au nevoie de traducere. Sunetul ploii. Plânsul unui bebeluș. Vocile animalelor. Natura.

 

August 2014 – India de acasă

În trei ani de zile am acoperit o bună parte din India, deși mai am încă foarte mult de văzut. E uriașă, diversă și infinit de caleidoscopică această țară-continent, unde oamenii vorbesc sute de limbi, arată diferit de la o regiune la alta (dar toți… indieni!), practică o varietate de religii și nu se consideră, nord și sud, aceeași nație.

Am învățat să îi deosebesc pe tamilieni de maharaștrieni (amândoi, însă, iuți la mânie și naționaliști), să iubesc Goa, cu sosegad-ul ei portughez, să dau din coate în Delhi, unde cerșetorii ți se agață de poale și peste tot e lume, multă multă lume. Am locuit într-o casă din munții Himalaya și am mâncat dal și orez cu mâna din străchini de inox. Știu actorii de la Bollywood și Tollywood și deosebesc cinci tipuri de sari-uri.

Și nu mai bag de seamă… mustața! Firește că toată lumea are mustață, însă am devenit insensibilă la acest amănunt. Percepția se tocește.

Acum sunt călăuza colegilor nou-veniți și îmi recunosc perplexitatea de la început pe chipurile lor.

Am mașină, am libertate de mișcare. Condusul în Bangalore e epuizant însă. Totul vine peste tine și nicio clipă nu poți lua ochii de la drum. Mi-e destul de ușor; mă descurc cu drumurile și benzile, nu mi-e teamă, nu mi-e rușine. Drumurile, însă, sunt uneori tare confuze. Străzi cu sens unic de kilometri întregi, pe care te duci, dar nu te poți întoarce. Poduri și pasaje subterane care te scot în altă parte decât ar fi logic. Drumuri cu multe bifurcații pe care trebuie sa le știi, căci nu există semne, iar dacă există, ele sunt acolo ca să te sfătuiască părintește: Don’t drink and drive. Wear helmet and be safe. No helmet is hell met. În ceea ce mă privește, mereu există o răspântie unde dacă n-o iei precis la semi-stânga sau aproape dreapta ai pus-o, căci te duce la mama dracului pe o șosea pe care nu poți întoarce decât după 25 de kilometri. Nu e de mirare că fac plinul săptămânal. De altfel Bangalorele e lat, are peste 2000 de km pătrați, de zece ori suprafața Bucureștiului.

 

În concluzie?

Dacă am reușit, în doi ani de India, să înțeleg India? Cred că da, în mare măsură. O prietenă mult mai umblată prin lume ca mine mi-a zis cândva, pe când ne aflam în Piața Unirii din București:

–          Mă simt acasă aici, pentru că lumea e transparentă. Mă uit la blocurile astea și știu cum arată pe dinăuntru și ce oameni pot întâlni în ele. Știu unde duce bulevardul ăsta, știu unde mă aflu în pânza de păianjen a orașului. Știu care e locul meu în țesătura socială a Bucureștiului. Și sunt știută. Întâlnirile mele cu ceilalți bucureșteni pleacă de la multiple premize care nu trebuie explicate. E ușor.

India mi-a devenit acum mai ușoară. Nu vorbesc nicio limbă indiană, dar înțeleg hindi și kannada (limba vorbită în Bangalore), mai mult din vorbele scăpate în engleză și din gesturi, suficient ca să știu unde mă aflu în conversație. Știu să-mi croiesc drum prin oraș și să mă întorc. Alimentez mașina la două săptămâni deja.

Cunosc destui oameni din cele mai diverse caste și religii ca orașul să-mi fie întrucâtva transparent. I-am citit istoria și am stat de vorbă cu bătrâni care au cunoscut Bangalorele de acum 50 de ani, când era o oază de liniște pentru ofițerii britanici pensionați. Încep să vizualizez acel palimpsest care e orice loc pentru oamenii lui, ai locului, pentru care trecutul și prezentul se îmbină. Știu locurile bântuite și pe cele „stricate” de diverșii primari. Știu unde ies să petreacă localnicii (și ce mănâncă și cum se îmbracă și ce vorbesc) și unde ies străinii și știu că suntem puțini cei care, ca suveica, ne mișcăm între cele două lumi.

Din numele omului pot, la fel ca indienii, să-ți spun originea (e de loc din Nord sau Sud, din Bengal, Gujarat sau Kerala – căci numele sunt strict arondate pe regiuni), dar nu pot să-ți spun casta (ei pot, însă e un subiect atât de delicat și de tabu încât nici cu cei mai deschiși la minte nu îl pot aborda). Din haine și bijuterii pot să-ți spun familia și profesia. Din gesturile cuplului pot sa-ți spun daca a fost sau nu aranjată căsătoria lor.

Dar continui să fiu albă, străină și cu un picior în altă lume, spre care și ei se duc (căci așa e mersul, spre vestificare, spre mcdonaldizare), dar pe care sunt sigură că și-o vor adapta după chipul și asemănarea lor. Iar uneori, când mă cred mai integrată, am parte de tratament de turist și strig: Alo, oameni buni, sunt aici de trei ani! Iar ei îmi răspund, da, madam, dar nu ești aici ca să rămâi.

 

(Articol scris de Christina Anghelina)