Șase luni și paisprezece zile au trecut de când l-am înmormântat pe tata. Cu toate astea, în loc ca timpul să fi vindecat rana, pentru mine fiecare întoarcere acasă e la fel de grea, sau poate din ce în ce mai grea. Când o văd pe mama singură și cu toate pe cap, mi se rupe sufletul. Încerc s-o îmbărbătez. Știu că la un moment dat lucrurile or să se mai așeze, dar nu pot să nu mă întreb și eu oare cât o să mai treacă…

În București mă prind în cercul zilnic, cu task-uri, deadline-uri strânse, și alte lucruri “importante”, dar în Brăila când mă întorc mi-e cel mai greu și nu mai merge să mă mint.

Mi-e greu să văd casa perfectă pe care tata și-a dorit-o cel mai mult, pe care a construit-o, dar în care a apucat să locuiască doar două săptămâni… Mi-e greu s-o văd pe bunica care plânge din primele 2 minute în care mă vede, pentru că-i aduc inevitabil aminte și-i reactivez durerea de mamă care și-a  înmormântat copilul tânăr. Mi-e greu să dorm în patul în care-a dormit și tata și mai ales cu tabloul lui de la înmormântare pe noptieră.

Mi-e greu știind că pe tata n-o să-l mai văd niciodată așa cum îl știam eu (și noi toți, de altfel), cu zâmbetul pe buze, ștrengar…

Mi-e greu să mă lovesc de obiectele care-mi amintesc de el. Și mamei îî e greu, sunt convinsă, dar încă n-a reușit să arunce periuța lui de dinți, ochelarii săi de vedere și alte câteva lucruri d-astea super personale, pe care le-am găsit într-un sertar. La fel cum nici eu n-am putut să-i șterg numărul de telefon din mobil și nici ID-ul de messenger. Noroc că în decembrie mi s-a ars placa de bază a telefonului și s-au șters singure contactele salvate la “favorite”. Nu știu când aș fi fost pregătită să fac intenționat asta.

Și-atunci, pentru toate astea și multe altele, mi-e mai ușor să fug. Chiar dacă nu rezolv nimic, conștientă fiind că tratez efectele, și nu cauza. Dar cauza…e pierdută.