Șase luni și paisprezece zile au trecut de când l-am înmormântat pe tata. Cu toate astea, în loc ca timpul să fi vindecat rana, pentru mine fiecare întoarcere acasă e la fel de grea, sau poate din ce în ce mai grea. Când o văd pe mama singură și cu toate pe cap, mi se rupe sufletul. Încerc s-o îmbărbătez. Știu că la un moment dat lucrurile or să se mai așeze, dar nu pot să nu mă întreb și eu oare cât o să mai treacă…
În București mă prind în cercul zilnic, cu task-uri, deadline-uri strânse, și alte lucruri “importante”, dar în Brăila când mă întorc mi-e cel mai greu și nu mai merge să mă mint.
Mi-e greu să văd casa perfectă pe care tata și-a dorit-o cel mai mult, pe care a construit-o, dar în care a apucat să locuiască doar două săptămâni… Mi-e greu s-o văd pe bunica care plânge din primele 2 minute în care mă vede, pentru că-i aduc inevitabil aminte și-i reactivez durerea de mamă care și-a înmormântat copilul tânăr. Mi-e greu să dorm în patul în care-a dormit și tata și mai ales cu tabloul lui de la înmormântare pe noptieră.
Mi-e greu știind că pe tata n-o să-l mai văd niciodată așa cum îl știam eu (și noi toți, de altfel), cu zâmbetul pe buze, ștrengar…
Mi-e greu să mă lovesc de obiectele care-mi amintesc de el. Și mamei îî e greu, sunt convinsă, dar încă n-a reușit să arunce periuța lui de dinți, ochelarii săi de vedere și alte câteva lucruri d-astea super personale, pe care le-am găsit într-un sertar. La fel cum nici eu n-am putut să-i șterg numărul de telefon din mobil și nici ID-ul de messenger. Noroc că în decembrie mi s-a ars placa de bază a telefonului și s-au șters singure contactele salvate la “favorite”. Nu știu când aș fi fost pregătită să fac intenționat asta.
Și-atunci, pentru toate astea și multe altele, mi-e mai ușor să fug. Chiar dacă nu rezolv nimic, conștientă fiind că tratez efectele, și nu cauza. Dar cauza…e pierdută.
Mi-e greu și mie odată cu tine…și nu aș ști ce să-ți spun ca să te îmbărbătez. E o traumă știu, dar el e mereu cu tine. Acum câteva zile mi-am dat seama că cei care nu mai sunt cu noi, sunt printre noi. Ca o coincidență după 10 ani de când a murit mătușa mea, am vorbit pentru prima dată de ea, fix în ziua în care împlinea 10 ani de când s-a dus, fără ca nici măcar să știu asta. Și nici măcar nu eram așa apropiată de ea, dar coincidența asta m-a răscolit.
Știu cum e. E greu, extrem de greu. La mine au trecut 7 ani de când tata nu mai e, încă trăiesc cu iluzia că o să îl mai văd vreodată, aș mai fi avut atâtea să îi spun.
Nu cred că voi putea trece vreodată peste..
Sper să treci peste, fii puternică!
Mi-au dat lacrimile, imi pare foarte rau! E foarte greu, dar iti doresc sa fii puternica!
Doamne cat de mult ma regasesc in ce spui …la mine au trecut 4 luni si 20 de zile … e atat de greu…
Acum, dupa 11 ani de cand s-a dus si tatal meu si sunt inca momente, cuvinte ce le spunea el adesea, imagini cu el care inca ma rascolesc si din cauza carora imi dau lacrimile instant. Si dupa ani in care poate durerea se estompeaza…ptr ca sigur nu trece niciodata..apare frica. Daca nu imi mai aduc aminte cum arata. Dar nu ai cum sa uiti. Nimic. Asa ca inarmeaza-te cu calm si speranta ca acolo unde e ii e bine si va poate veghea.
Ii greu…foarte greu… eu ma consolez cu gandu’ ca i-ar face cinste sa ma vada cum is acuma si asta imi mai ia din durere…pot sa privesc lucrurile cu un rost..( ca de existenta parintilor mei pe acest pamant nu s-a ales prafu’)… asa incerc sa privesc viata… si asta imi da putere , ma imbarbateaza si ma ghideaza mai departe 😀
Ce inaltatot si dureros in acelasi timp. Asa-i cum spui tu, avea acel zambet ” strengar”. Si noi ii ducem lipsa.
Cu siguranta o sa mai treaca dar nu o sa poti uita pentru ca spiritul lui o sa traiasca prin tine, ca mult ii mai semeni…. si la chip.
Din câte am înțeles e nevoie de cel puțin un an ca să înceapă „vindecarea”.
Aproape 6 luni de cand s-a dus bunica. Cea care m-a crescut si care nu mi-a dat voie sa o vad in ultima saptamana de suferinta – ca sa mi-o amintesc altfel.
Acum cand ma duc la ai mei si vad apartamentul celalalt gol mi se rupe inima. sa nu mai zic ca ar tb sa fac curat pe acolo in propriile-mi lucruri lasate de cand m-am mutat…
E greu cand pierzi un bunic care te-a crescut, daramite un parinte.
Imbratisari.
Este o rana care nu se inchide niciodata, pentru ca Tata nu poate fi inlocuit niciodata! Esti o persoana deosebita, iar eu cred din tot sufletul ca aceasta despartire este doar o iluzie!
>:D< Be strong Ela!
@Andreea, lucrurile se intampla cu un motiv, important e sa dai tu un sens intamplarii.
@Mada, imi pare tare rau.
@Gabriela, nu esti singura care mi-a scris ca se regaseste, din pacate.
@Victor, @Bogdan Dascalescu, incerc. 🙂
@Iulia, nu mi-am pus problema uitarii, deocamdata.
@Vasile, imi place cum gandesti. 🙂
@fina, @Rodica, multumesc pentru ganduri.
@Haivas, nu cred ca exista retete in cazul asta. Fiecare in ritmul lui…
@Cristina, din pacate nici bunica mea nu e prea bine. Incerc sa ma pregatesc pentru inca un hop…
Multumesc mult pentru mesajele trimise!
Au trecut 35 de ani de cand a murit mama.Prima lua nu am inchis un ochi-tot asteptam sa vina.Aveam 20 de ani…cunosc sentimentul.Mai mult-tatal murise cand aveam 3 luni.A trecut timpul-rana a ramas o intepatura.Doare uneori tare.Mereu am senzatia ca imi lipseste ceva din corp…Nu pot da sfaturi,dar e bine sa pretuim viata si apropiatii.
Eu inca am numaru’ in agenda telefonica…si, dupa atatia ani, inca il mai stiu de pe rost…de fapt, singurul numar de care, vreodata, m-am straduit sa-l memorez! Si…intr-una din zilele alea nostalgice si in care imi impuneam sa cred ca nimic din ceea ce s-a intamplat nu-i adevarat…am apelat acel numar! Am ramas fara respiratie cand cineva mi-a raspuns! Mi-a fost mai usor sa aud o voce feminina…dar, totusi, greu sa aud o alta voce decat cea pe care o auzeam de obicei la calelalt capat al „firului”…Andreea din Sighet… Cu greu mi-am gasit cuvintele…si dupa ce le-am gasit, veneau in cascada… si uite, asa, am ajuns sa-i inteleg pe cei din Asociatiile Anonime care-si descarca off-urile in prezenta unor straini! Nu stiu cum a fost pentru acea fata care a stat cam 20 minute sa-mi asculte mie „the dad issues”, da’ pentru mine a fost ceva…eliberator!
@Ion, asa e, e bine sa ne bucuram de cei apropiati cat sunt in viata.
@Pinky Mess, si eu stiu numarul tatei, e printre cele 2-3 pe care le stiu. E bine totusi ca ai gasit la capatul celalalt pe cineva dispus sa te asculte, imi imaginez ca te-a ajutat.
Multumesc.