Andra a scris ieri un articol în care și-a vărsat ofurile despre bicicliști, și cumva mi-a cerut și mie părerea, din postura de biciclist.

Bun, înainte să începem, aș vrea să punem de la început pe hârtie faptul că eu sunt și șofer, și biciclist. Șofer din 2007, biciclist mai cu acte-n regulă din 2011. Deci pot privi situația din ambele perspective.

În primul rând, legal vorbind, locul bicicletei este pe carosabil atunci când nu există piste amenajate pentru biciclete. Iar în București, la momentul actual, sunt foarte foarte puține piste legale, le numărăm pe degete. (Calea Victoriei, Bd. Aviatorilor, Bd. Constantin Prezan, mai știți altele care nu-s închise?) Ăsta e motivul pentru care circul zilnic, fără probleme, pe carosabil. Sigur, se mai întâmplă uneori ca un șofer expansiv să claxoneze tare și apăsat fix când trece pe lângă mine, de strâng tare de ghidon și-mi fac o rugăciune scurtă-n gând, dar de cele mai multe ori, pentru că-s foarte foarte atentă, mă feresc de accidente. Am învățat în timp să mă protejez și să las de la mine, fiindcă viața mea-i (cea) mai importantă. Dar șoferii trebuie să înţeleagă şi să accepte faptul că locul bicicletei este pe şosea, în trafic. (iar taximetriștii să nu mai urle „treci, fă, pă trotuar”)

Ca biciclistă sunt de 2 ori mai atentă în trafic. Nu că n-aș fi un șofer responsabil, dar dacă aș juli un pic mașina nu cred că m-ar durea atât de tare pe cât m-ar durea mecla la un contact cu asfaltul. Ăsta e motivul pentru care încetinesc eu dacă există posibilitatea ca un șofer neatent care iese din parcarea laterală/oblică să nu mă fi văzut. Încerc mereu să fac eye-contact cu șoferii și-mi las spațiu de manevre. La semafoarele la care e permis virajul la dreapta mă uit să văd ce semnalizează prima mașină, ca să-mi dau seama dacă-mi va tăia fața (pentru că eu merg înainte) sau nu. Pe lângă taxiurile care staționează pe carosabil nu trec niciodată în viteză, fiindcă sunt șanse mari ca din spate să coboare grăbit un pasager care-mi va deschide portiera în față. Și uite așa, de-a lungul timpului, mi-am creat câteva reflexe de autoapărare în jungla bucureșteană.

Cască nu port, dar e o alegere personală. Vă recomand să citiți Why I’m done wearing a helmet, cumva sintetizează toate argumentele pro și contra pe care le-am citit și adoptat încă de când m-am apucat serios de pedalat prin București. Însă nu plec de-acasă fără lumini de semnalizare pe timp de noapte, de exemplu.

În rest, încerc pe cât posibil să respect regulile de circulație și de bun simț: nu trec pe roșu (deși în unele situații e foarte tentant), nu trec în viteză pe bicicletă pe trecerea de pietoni, încerc să nu fac coadă de mașini în spatele meu, I don’t drink & ride, și mai ales, nu mă cred regele șoselelor.

dont drink and ride

(sursa foto)

Pentru că da, din păcate, sunt mulți bicicliști în traficul bucureștean care se cred mai presus de orice, care pedalează după reguli știute doar de ei și care uneori pun în pericol chiar și viața altor bicicliști. De aceștia trebuie să ne ferim. Și, eventual, să încercăm să-i educăm. (poate ar fi bune cursuri de legislație rutieră de la 14 ani, 14 fiind vârsta legală pentru a circula cu bicicleta pe stradă) Dar nu e frumos să generalizăm, pentru că la fel de bine există și pietoni idioți sau șoferi cu țigla sărită.

Puțin mai multă înțelegere, de toate părțile, n-ar strica. Iar în opinia mea, toate marșurile și evenimentele cu și pentru bicicliști ajută. Eu una percep diferențe mari între cum mă simțeam ca biciclist în București în 2011 și cum mă simt azi, când cu chiu cu vai avem și noi o pistă cu semafoare pentru bicicliști, și când se întâmplă destul de des ca șoferii să-mi facă loc în dreapta pe banda I la semafor sau să-mi acorde prioritate de bună voie. În rest, dacă mai aveți timp și chef, vă invit să citiți De ce Skirtbike e un eveniment util, am scris în 2012 și e încă valid articolul.