Cuvânt înainte

Sunt Oana şi sunt blogger copywriter. Dar mai important pentru momentul de faţă e că sunt colegă (şi prietenă!) cu Elena. Că dacă nu eram, nu m-aş fi trezit acum o săptămână cu un sms de la ea în care-mi spunea: „Vrei să mergi la Românii au talent în locul meu?” (fără diacritice, bineînţeles, că doar nu vă imaginaţi că-şi scrie sms-urile ca postările pe blog).

Ca să n-o lungesc: am zis „Da” şi uite aşa am ajuns vinerea trecută, pe la 19 şi un pic, în faţa studiourilor Kentauros, unde se filmează semifinalele live ale show-ului.

În deschidere

Când am ajuns, aveam câteva emoţii adunate în capul pieptului şi sincer mi-era cam jenă să intru odată cu toţi fanii şi susţinătorii concurenţilor, dar mi-am luat inima în dinţi, am trecut de oamenii de la intrare şi, două coridoare mai târziu, eram deja în sală. Sală care, în realitate, este mult mai mică decât pare pe sticlă. Mică, mică, dar vai câte încap în ea: câtă lume, câtă agitaţie, câte emoţii şi câţi copii! Da, categoric, sala e destul de mare cât să facă faţă.

Bun. Acum c-o stabilisem şi pe asta, am început să mă uit haotic când în stânga, când în dreapta, când în ecranul telefonului ca să surprind totul în poze, şi, până să mă dezmeticesc eu, deja apăruseră Bartoş şi Smiley pe acolo. Vorbeau cu oamenii din primele rânduri, le făceau cu mână celor din ultimele rânduri, se pozau cu ei şi între ei, se hârjoneau şi râdeau de răsuna sala a veselie.

După vreo câteva minute, au fost chemaţi pe scenă pentru repetiţia momentului de început, timp în care şi Smiley, şi Bartoş mai mult comunicau cu publicul decât repetau. Doar vocea din regie le mai reamintea că trebuie să se concentreze: „retuş la Bartoş”, „verifică sunetul”, „stai nemişcat să iau cadrul”.

Când totul părea pus la punct şi genericul era aproape de final, s-a auzit din nou vocea în platou: „6, 5, 4, aplauze, vă rog!

În direct

O spun totuşi, deşi probabil o intuiţi deja: show-ul văzut din public, de la 2 metri distanţă, are un pic mai multă magie, reuşeşte să-ţi dea o trăire aparte, una pe care ecranul televizorului n-o poate transmite aşa de uşor. Şi dacă nu eşti fan „Românii au talent” sau n-ai văzut niciodată formatul ăsta, tot te prinde şi te face să-ţi placă.

Scena pe care intră şi ies românii talentaţi e de-a dreptul hipnotizantă, e ca o lume în câţiva metri pătraţi, o lume cu poveşti electrizante, autentice, emoţionante, care vin una după alta val-vârtej. Iar tu, ca spectator, devii parte din fiecare poveste şi, fie că vrei, fie că nu vrei, le simţi pe fiecare întru totul, de la prolog până la epilog. Realizezi că trebuie să te rupi de o poveste şi să te pregăteşti pentru alta, doar când auzi vocea în platou care spune cu entuziasm: „Pauză 2 minute”. Şi-atunci mai bei un pic de apă, îţi dezmorţeşti un pic picioarele şi te aşezi grăbit la loc ca să aştepți începutul următoarei poveşti.

Acum, ca să nu ziceţi că exagerez cu lirismul, o să recunosc că din public nu se vede doar povestea, ci şi naratorul ei şi schimbările de decor. Iar lucrul ăsta îţi dă o cu totul altă perspectivă. Ca să mă fac înţeleasă, o să vă explic un paradox legat de cum trăieşti anumite prestaţii de-acolo, din mijlocul lor, în funcţie de gradul de emoţie.

De exemplu, momentele încărcate de emoţie – care ar trebui să te emoţioneze până la lacrimi – se simt mai puţin emoţionante atunci când eşti la doi paşi de ele – pentru că în sală nimeni nu-ţi adaugă nişte extra-emoţie din regie, nimeni nu-ţi face close-up pe un anumit gest, pe o anumită reacţie. În schimb, momentele cu show pe scenă – ca de exemplu, cele de muzică – sunt mult mai intense acolo, în bubuiala tobelor şi-n aplauzele oamenilor, decât le poţi simţi prin ecranul televizorului.

Tocmai din acest motiv, n-o să vă surprindă dacă o să vă spun că preferaţii mei din semifinala a doua au fost copiii de la The Beat şi nu oamenii sensibili de la The Lightwave Theatre. Deşi fiecare dintre ei – ca şi ceilalţi concurenţi de altfel – au avut câte ceva mişto, ceva aparte, ceva-de-ţinut-minte.

În pauze

Însă, la genul acesta de show, cu adevărat interesantă e perspectiva spectatorului în pauze. Sentimentul că ai acces la mici picanterii şi detalii de culise pe care, dacă n-ai fi acolo, n-ai avea de unde să le ştii sau să le intuieşti.

În cele câteva minute de pauză, o forfotă de nedecris pune stăpânire pe platoul de filmare: oameni care aleargă pe scenă să schimbe decorul şi să cureţe podeaua, copii care se îngrămădesc emotionaţi să facă poze cu vedetele din juriu, glume din regie, agitaţie la masa juriului pentru retuşul machiajului, Smiley care dansează pe unde apucă, Bartoş care glumeşte cu cine prinde prin preajma lui, gesturile de prietenie dintre juraţi şi prezentatori, vocea din platou care anunţă: „Mai sunt 30 de secunde, hai cu Mihaela!”.

Dacă stai un pic şi observi show-ul şi din acest unghi, realizezi că ai parte de un spectacol complet. Şi mai realizezi ceva: fără detaliile astea din spate, n-ar fi niciodată atâta autenticitate şi emoţie în faţa camerelor de filmat. Da, e mişto să fii în public, ai parte de un adevărat show în show!

În încheiere

După 4 ore de spectacol, 6 ore de stat pe platou şi 2 ore de când scriu această postare, mă tot întreb dacă până acum am reuşit să vă transmit măcar puţin din magia acestui show live văzut din public. Sau să vă trezesc măcar gândul „băi, ce mişto tre’ să fie acolo” cu care să plecaţi când închideţi blogul Elenei. Mi-e teamă că nu. Sau nu în totalitate. Dacă aşa e, să mă iertaţi, vă rog. Ar mai fi multe de povestit, dar memoria senzorială nu mă mai ajută şi cred că nici voi nu mai aveţi răbdarea să mai citiţi.

Aşa că vă las cu bine şi cu urarea lui Bartoş: „Popor talentat, te-am pupat!”. Iar vinerea viitoare, când vedeţi emisiunea pe PRO TV, opriţi-vă un pic şi uitaţi-vă măcar de dragul oamenilor care muncesc, săptămână de săptămână, să dea viaţă şi emoţie unui spectacol de televiziune.