Spectatorul față în față cu regizorul

Duminică seara am fost la teatru. La Metropolis, care-i efectiv la 2 pași de biroul meu. Doar eu și Diana, ca fetele.

Revederi, forfotă, zâmbete și… bang, cu aproximativ 25 de minute înainte de începutul piesei se ia curentul. Pe holul teatrului lumina a revenit instant (am presupus eu că de la un generator), dar totuși la 8.00 piesa n-a început. Și nici nu ne-au lăsat să intrăm în sală.

Câteva semne de întrebare prin jurul meu, inițial niciun răspuns oficial. Eu și Diana aveam oricum de povestit, nu ne afecta așa tare. După vreo 15′ în care nu s-a întâmplat nimic teatral, au plecat primii oameni. Un cuplu. Ea țâfnoasă, foarte ofuscată. Sigur ați văzut-o și voi, de atâtea ori. S-a asigurat, la plecare, că ne strică și nouă cheful. (îngânând ceva de genul „așa ceva nu se poate, bătaie de joc”). Dar nu prea i-a ieșit. Oamenii așteptau răbdători, senini. Unii s-au mutat la cafenea, alții conversau, prea puțini butonoau smartphoanele. La un moment dat, o doamnă de la teatru ne-a anunțat că sigur nu se mai joacă în seara respectivă, că ENEL-ul întârzie să apară și că nu se știe cât ar mai putea dura. Și-atunci au ieșit actorii jos în hol, cu bunul simț la înaintare.

Oamenii, deși asteptaseră minimum 45 de minute în picioare, erau bucuroși de prezența actorilor. S-a și aplaudat, iar doamna Lia Bugnar a apărut la un moment dat în tocul ușii și a întrebat în plen când vrem NOI să se reprogrameze piesa. „Mâine la 7?”  „Nu pot la 7, hai la 8.”  „Să ridice mâna cine vine mâine la 8.” Și s-a votat. Piesa avea să se joace a doua zi, de la 8. Cine n-avea cum să ajungă sau pur și simplu nu mai voia să vadă piesa, își putea lua pe loc banii înapoi.

Mie mi s-a părut oportună ieșirea doamnei Bugnar, și am plecat de la teatru zâmbind, chiar dacă așteptasem și eu timp de o oră piesa care nu s-a mai putut juca. În plus, am apreciat și deschiderea actorilor, care poate că aveau și ei alte planuri pentru luni seara, cu doar 12 zile înainte de Crăciun.

Și-acum, să citiți, vă rog, cum s-au văzut lucrurile și de partea cealaltă a baricadei. Mi se pare fascinantă Social Media asta, acum 10 ani mi-ar fi fost greu să aflu ce gândește regizorul și cum a petrecut el pana de curent.

PS: Se cântă în spectacolul „Peretele” destul de mult, pentru că viaţa te pune uneori în asemenea situaţii încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înţeles, e nevoie de note muzicale. […] „Peretele” e o comedie. Şi cum râsul se poate defini numai pentru că există şi plânsul pe lumea asta, „Peretele” e în aceeaşi măsură şi o dramă. (tot Lia Bugnar a scris și asta) Așa că vă recomand piesa asta, merită, chiar e un spectacol foarte bun.

foto: cotidianul.ro