Viața la 26 de ani e la fel ca la 25, dar nu prea… Să mă explic.

25 (do-uă-ze-ci și cin-ci) e un număr desăvârșit, e jumătate din 50, sau un sfert de veac. (pentru cine-o mai prinde veacul…) E mai puțin de 30, și totuși mai mult de 20. E in-between. Și e mai frumos decât 26, oricum.

La 20 de ani începi, cu pași timizi, să încerci să îţi dai seama cam ce vrei de la viață. Pe la 25 de ani poți să spui că încă descoperi, testezi, experimentezi, dar odată cu vârsta de 26 parcă te apropii vertiginos de 30 de ani și criza existențială pe care o aduce vârsta aia. La 25 e încă acceptabil să greșești. La 26 ești un pic mai mult adult, și parcă ți-e jenă să mai faci greșeli, fiindcă greșelile inocente le sunt iertate doar copiilor, iar tu nu mai ești de mult copil.

La 26 de ani presiunea de a reuși în viață vine și apasă pe umerii tăi. Să-ți câștigi singur banii, să ai lângă tine pe cineva care să-ți facă ceai cald atunci când bolești în pat cu febră de 38.9, să-ți construiești o casă a ta, să-ți iei mașină de familie și un câine adorabil… Pe scurt: să faci carieră, să ai bani, să faci copii, să excelezi în toate. Să demonstrezi că poți. (Să-ți demonstrezi ție că poți? Să le demonstrezi altora că poți?)

Eu una mi-am propus ca anul acesta să-mi eliberez mintea de emoțiile negative și să-mi acord dreptul la imperfecțiune. Să fiu atât de indulgentă cu mine, pe cât sunt cu ceilalți. Și, având suficientă răbdare, sper că la un moment dat mă voi elibera de presiunile interne și externe pe care le simt asupra mea.

pispirel voinicel