Ieri chiar am simțit c-am trăit #25hpezi. Era trecut de miezul nopții când am terminat de strâns semnele brunch-ului prelungit, de alaltaieri. La 6.40 suna alarma, la 8.30 eram deja în partea cealaltă a Bucureștiului, plecând cu bicicleta spre Oltenița. Uitasem doar sandvișurile acasă. La întoarcere, după 122 km de pedalat, am ajutat-o pe prietena mea Mona la cumpărături, pentru aprovizionarea restaurantului Supapa. Am avut noroc (ea mai mult ca mine), am ieșit la 21.00 fix – ora de închidere, pe ușa hypermarketului. Iar câteva minute mai târziu mă prezentam la urgențe la Spitalul Floreasca, încercând sa aflu ce are genunchiul meu.

Dar până s-ajungem la genunchi, să vă povestesc mai întâi cum a fost tura de ieri.

Pe scurt: superbă. Cu soare și multă verdeață și rapiță înflorită și asfalt bun și cauciucuri noi. Cam așa:

Cu bicicleta spre Oltenita

Cu bicicleta la Oltenita

Cu mine bucuroasă că mă țin picioarele, că fac față, cu încredere c-am să pot parcurge weekendul viitor tot traseul (300 km) spre mare. Cu încurajări din partea veteranilor. Cu un popas fain la una dintre fermele Danone, unde am văzut cum funcționează o instalaţie robotizată de muls vaci și-am băut lapte proaspăt cu covrigi.

Toate bune, până să apară durerea la genunchiul stâng. Mi-era frică de ea. Simțisem eu ceva și la antrenamentele de spinning la care-am participat în ultima lună. Dar am ignorat-o. Acum însă durerea devenea mai puternică. Și se accentua, cu cât mă apropiam mai tare de primii 100 km. Așa că am avut inspirația de a mă opri în Bălăceanca (fix în fața spitalului de nebuni, da 😀 ). N-avea sens să mai forțez genunchiul, chiar și pentru 10 kilometri.

Screenshot_2016-04-17-23-21-11

Și-acum, cu antiinflamatoarele și Diclofenacul în față, mă întreb: are sens să trag de mine weekendul viitor? E o tură pe care mi-o doresc de vreo 5 ani, dar niciodată până acum nu mi s-a potrivit orarul. E o tură pentru care mi-am dat duhul la câteva ședințe de spinning cu Alex Stancu și vreo 2 luni de BodyUPgrade cu Robert Dinescu. E o tură care-mi sună atât de bine, cu băgat picioarele în mare după 300 km prin soare și pe dealuri năprasnice. Și sunt convinsă că pot s-o fac, dar nu cred că are sens. Vreau să fac sport și pe viitor. Inima-mi spune da, neuronul spune nu. În ultimele 24 de ore m-am tot întrebat, what to do, what to do. Și sigur că toți prietenii mi-au zis că na, știu și singură răspunsul, chiar dacă nu vreau să-l accept. Până la urmă i-am scris un mesaj și lui Lucian Mîndruță (inițiatorul acestei expediții):

Eu: Chiar daca îmi trece durerea, înțelept ar fi să nu forțez în weekend.

Lucian Mîndruță: Da. Așa zic și eu. Îți dăm banii inapoi.

Eu: Mă oftic tare, încă nu m-am împăcat cu ideea…

Lucian Mîndruță: Nu ai de ce. Better safe than sorry.

Morala e că am ascultat sfatul medicului de-acum aproape 4 ani: mi-am luat un MTB. 🙂 (De fapt, morala e că e bine să scrii pe blog, când nu ții minte detalii. Dacă n-aș fi recitit articolul de-acum 4 ani, habar n-aș fi avut că atunci mă durea genunchiul drept, în spate, iar acum mă doare genunchiul stâng, în față.) Un ortoped bun, știți?