Despre colegu’ Cristi am mai scris pe blog, poate vă amintiți. El e brăileanul care s-a întors acasă după ce-a absolvit Stanford, Harvard și University of Texas.
Stoica Cristinel Popa, pe numele său complet, este politolog, istoric, activist ONG şi preşedintele Asociaţiei Euroteens din Brăila. Cu burse şi alte finanţări, a urmat programe internaţionale de instruire, cercetare şi voluntariat în 23 de ţări pe 5 continente: Europa, Asia, Africa, America de Nord şi America de Sud. Vorbeşte fluent două limbi străine, a publicat două cărţi academice, iar o a treia este în curs de tipărire. Bursele sale însumează peste jumătate de milion de dolari. În plus are și alte calificări în domenii diverse, de la permis internaţional de scafandru la şofer profesionist cu toate categoriile şi de la trainer (formator) la traducător certificat de către Ministerul Justiţiei. Printre distincţiile pe care le-a primit se numără absolvirea „cu onoruri” a licenţei la Stanford University, alegerea ca „cel mai probabil să fie un viitor preşedinte al ţării sale” de către colegii de la Harvard University şi „Premiul de Excelenţă pentru Studenţii Angajaţi” oferit de către Departamentul de Resurse Umane de la University of Texas. Proiectele sale de cercetare în ştiinţe sociale au abordat teme diverse, de la posibila unire a României cu Republica Moldova, la războiul civil din Columbia, la contrabanda nucleară din Europa de Est.
Astăzi este asistent universitar doctorand la Universitatea „Dunărea de Jos”, din Galați, predă seminarii în diverse științe sociale: istorie, studii europene, geopolitică etc. De aceea l-am întrebat ce lipseşte sistemului universitar românesc pentru a fi mai performant. În special, sunt curioasă ce părere are el despre ştiinţele sociale în România, un domeniu care mi se pare că suferă de foarte mult timp.
Cristi, care crezi că sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă ştiinţele sociale la noi? De ce mulţi părinţi îşi îndrumă copiii să le evite dacă pot?
Una dintre probleme este lipsa de practică. De exemplu, de când activez în mediul academic românesc, am fost întrebat de mai mulţi profesori ce înseamnă practică în ştiinţe sociale în Statele Unite şi în Vest în general. Le-am spus că practica în acest domeniu înseamnă a oferi studentului ocazia de a vedea cum funcţionează instituţiile statului în relaţia cu cetăţeanul şi cum se iau deciziile în cadrul acestor instituţii. Eu când studiam politici publice la Harvard University am participat la o vizită pe teren în Washington D.C. Acolo am făcut nu doar un tur al celor mai importante instituţii de stat din SUA (Congresul, Casa Albă etc.), dar am şi vorbit cu o serie de funcţionari de nivel mediu şi înalt din cadrul lor. În plus, Departamentul de Apărare ne-a oferit un tur VIP al Pentagonului şi am vorbit cu responsabilii din cadrul Departamentului pe zona Europa de Est. Astfel, universitatea a făcut tot posibilul să ne arate cum funcţionează în practică instituţiile americane. La curs învăţam despre aceste instituţii, iar pe teren puteam vedea cu ochii noştri cum funcţionează ele şi să vorbim cu oamenii care lucrează acolo. În mod similar, când studiam istoria Chinei antice la Peking University, profesorii ne scoteau în mod regulat pe teren să vedem Oraşul Interzis din Beijing, Armata de Teracotă din Xian şi alte vestigii istorice despre care învăţăm la curs.
„Bine, dar noi nu putem finanţa astfel de deplasări în teren, nici la Washington, nici la Bruxelles, nici măcar la Bucureşti,” îmi spun mulţi profesori. „Dar primăria şi consiliul local al oraşului sunt la un pas de universitate, iar şedinţele sunt deschise publicului,” le explic. În plus, orice oraş are un număr semnificativ de instituţii ce pot fi vizitate de către studenţi în mod organizat cu o aprobare anterioară, de la penitenciare şi spitale la camere de comerţ şi case de pensii. Veţi fi surprinşi de faptul că de cele mai multe ori persoanele care lucrează în acele instituţii vor fi încântate să vadă că există oameni care sunt interesaţi să afle mai multe despre munca lor zilnică şi despre rolul acestor instituţii în societate.
În ultimii ani, sectorul ONG s-a mai consolidat în România şi avem din ce în ce mai mulţi studenţi care se implică în societatea civilă. Restul modurilor de a face practică dacă studiezi ştiinţe sociale sunt mai puţin uzitate însă. De aceea de multe ori se dă impresia că dacă studiezi materii precum ştiinţe politice, istorie, sociologie sau relaţii internaţionale, pregătirea ta se va limita la nişte informaţii pur teoretice pe care le memorezi, cel mult poţi să dai drumul la TV şi să asculţi vreun talk show cu ultimele scandaluri politice când vine vorba de practică. În consecinţă, mulţi absolvenţi de ştiinţe sociale din România au impresia că au învăţat „multă teorie, dar nimic practic”. Însă, aşa cum am încercat să explic aici, această situaţie există doar datorită lipsei de viziune a facultăţilor de ştiinţe sociale, ele alegând să se plângă de numărul din ce în ce mai mic de studenţi care aleg aceste ramuri în loc să se forţeze să devină mai atractive.
Din perspectiva experienţei tale americane, ce crezi că ar mai trebui să ştie sau să înţeleagă societatea românească despre ştiinţele sociale?
Cred că cea mai mare impresie greşită pe care românii o au când vine vorba despre învăţământul universitar este aceea că ştiinţele sociale sunt mai puţin utile pentru dezvoltarea personală şi profesională a individului, dar şi pentru dezvoltarea economică a unei societăţi.
Foarte interesant. Şi de ce este aceasta o impresie greşită?
Pentru că este un concept complet depăşit acela că ştiinţele exacte sunt singurele care contribuie la dezvoltarea economiei. Asta se credea în ţările dezvoltate acum câteva decenii. De atunci, înţelegerea lor cu privire la contribuţia reală a ştiinţelor sociale este mult mai avansată.
De exemplu, dacă vă spun că în momentul de faţă un procent foarte mare de antreprenori de startup-uri şi de angajaţi din industria high-tech din Silicon Valley în general sunt absolvenţi de istorie, filosofie, ştiinţe politice şi alte ştiinţe sociale (liberal arts, cum le numesc americanii), mă veţi crede? Probabil că nu. Dar asta ne arată toate statisticile din ultimii ani, iar în SUA s-au făcut deja multe studii pe această temă. Sunt şi articole media pe care le puteţi găsi pe aceste subiecte. De ani buni marile companii din California vânează absolvenţi de ştiinţe umaniste (humanities) şi de ştiinţe sociale (liberal arts) pentru angajări. De cele mai multe ori aceştia sunt cei care urcă pe scară corporatistă mult mai repede decât inginerii IT sau de alte feluri.
În plus, un absolvent de ştiinţe sociale este mult mai bine pregătit ca cetăţean şi ca individ să funcţioneze în societatea secolului 21. Este mai puţin dependent de tehnologie şi dă dovadă de mai multă independenţă. Are un EQ mai dezvoltat, o capacitate superioară de interacționare cu alţi indivizi şi o înclinaţie mai mare spre a se implica în viaţa civică şi politică a ţării sale. Americanii consideră că ştiinţele sociale îţi implementează un mod de a gândi, asta fiind mult mai important decât nişte informaţii anume, oricare ar fi acelea. Iar cu acest mod de gândire tu poţi învaţa oricând limbaje de programare din domeniul informatic de exemplu. Inclusiv preşedintele Stanford University a declarat de curând că axarea predominant pe ştiinţele exacte este o mişcare extrem de nocivă atât pentru universităţi cât şi pentru întreaga societate şi economie, el fiind un cercetător de top în domeniul tehnic.
Cum este posibil în SUA şi de ce nu este la fel şi în România? De ce la noi li se spune studenţilor de ştiinţe sociale: „Ce crezi că vei face cu X? Cum crezi că-ţi vei găsi un job cu X? Mai bine studieaza Y, te învaţă o meserie anume.”
Este foarte simplu. Noi privim din perspectiva noastră. La noi încă se predau ştiinţele sociale ca pe vremea lui Ceauşescu. Astfel, în România problema este de fapt metoda de predare, nu faptul că am avea prea mulţi absolvenţi de ştiinţe sociale. În timp ce în Vest ştiinţele umaniste şi sociale se axează pe gândirea critică şi pe analiză, în România ele se limitează la memorarea de informaţii. În consecinţă, deşi lucrează cu aceleaşi materiale, diferitele metode de predare duc la o exploatare complet diferită a potenţialului ştiinţelor sociale. Mai exact, în România acest potenţial nu este exploatat suficient. De aceea avem şi stereotipul „tocilarului”, un produs prin excelenţă generat de către sistemul de învăţământ românesc. Dacă în schimb, studenţii s-ar axa la seminar pe o confruntare de argumente, pe analiză şi pe argumentaţie logică, ei şi-ar dezvolta abilităţi complet diferite şi mult mai complexe. Astfel, studentul învaţă să fie flexibil şi să se adapteze indiferent de situaţie, nu doar să aplice nişte şabloane memorate anterior. De aceea, eu la seminariile mele am implementat dezbateri în loc de tipicele prezentări de lucrări pe care studenţii le fac cu informaţii copiate direct de pe internet. Astfel, în loc să ai o clasă în care un student citeşte fără a prelucra informaţia şi nu are o contribuţie proprie, iar restul colegilor stau cu gură căscată şi se uită pe pereţi, am preferat să introduc debate-ul de la americani, un proces ce forţează toţi participanţii să se implice activ şi să gândească. Aici este potenţialul imens pe care ştiinţele sociale îl au şi care din păcate nu este valorificat la noi în ţară.
Să nu fiu înţeles greşit, eu nu spun că nu ar trebui să se studieze ştiinţele exacte. Eu am studiat atât ştiinţele sociale cât şi cele exacte la Harvard, unde am făcut statistică, economie şi econometrie ca părţi componente ale masterului în politici publice. Într-o societate sănătoasă şi dezvoltată multilateral fiecare îşi are locul său extrem de important, de la matematică la ştiinţe politice şi de la muzică până la educaţie fizică. Ceea ce contează este să predai respectiva materie astfel încât ea să-şi poată valorifica potenţialul pentru individ şi pentru societate, nu să predai ştiinţele politice precum tabla înmulţirii şi educaţia fizică precum artele plastice.
La Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi am avut norocul de a avea colegi profesori foarte deschişi la minte şi dornici să modernizeze sistemul universitar românesc din interior. Astfel, directorul de departament m-a încurajat să extind metoda pilot de organizare a seminariilor sub formă de dezbateri la nivelul întregului departament. În plus, decanul a apreciat ideile mele cu privire la metode de practică pentru studenţi şi a organizat vizite la şedinţe ale consiliului local din oraş. La multe alte instituţii din ţară în schimb profesorii preferă de cele mai multe ori să se limiteze la vechile norme de predare din perioada comunistă. De multe ori asta înseamnă în mod exclusiv predatul după dictare şi niciun fel de practică sau dezbatere pentru studenţi.
Cum crezi că se poate schimba acest lucru la nivel macro în sistemul universitar românesc?
Deşi de multe ori se dă vină pe administraţia centrală şi pe guvern, eu cred că, în special datorită autonomiei universitare, în acest caz responsabilitatea revine mai degrabă instituţiilor de învăţământ superior decât Ministerului Educaţiei. Universităţile care se respectă ar trebui ele, fără presiuni din afara sistemului, să facă tot posibilul să se evidenţieze şi să adopte treptat cât mai multe metode de predare şi de practică din Vest. Acest lucru nu doar că va ajută mult instituţiile cu iniţiativă, prin simplul fapt că studenţii le vor prefera, dar treptat va duce şi la o schimbare a imaginii de ansamblu a sistemului de învăţământ universitar din România. Doar aşa putem spera ca mai mulţi tineri din România să aleagă să-şi facă studiile în ţara lor.
Îţi mulţumesc, Cristi, pentru analiza din perspectiva experienţei tale americane. Cel mai interesant mi se pare faptul că nu ai abordat subiectul din unghiul ales de către majoritatea „reformatorilor” din sistemul educaţional: salarii mai mari şi bugete mai consistente pentru instituţiile de învăţământ, lucruri care în mod evident ar ajuta şi ele, dar pentru care de cele mai multe ori nu sunt bani…
Dacă vreți să-l urmăriți pe Cristi și în viitor, vă sugerez să-i dați like pe Facebook.