Acum vreo două luni de zile, Alexandra m-a sunat să mă întrebe dacă aș fi de acord să vin la podcast-ul lor despre psihoterapie și igienă emoțională. Eu? „Da, să vorbești despre moarte, doliu și procesarea pierderii… ”

Știam că o să fie greu și c-o să plâng oricât m-aș pregăti înainte. Dar am acceptat invitația știind cât de puțin se vorbește despre asta. Și am mai acceptat gândindu-mă că pe mine cel mai mult m-a ajutat faptul că n-am fost singură și că am reușit să vorbesc despre asta. De fapt, să scriu despre asta, în primă fază.

Mi-am amintit astfel care a fost primul moment în care m-am confruntat cu moartea. Aveam 6 ani și un pic. Veneam cu mama de la București, iar în momentul în care am intrat în curtea bunicilor ne-a întâmpinat mătușa mea, care plângea în hohote și care a îmbrățișat-o pe mama, care a început și ea să plângă și de fapt toată lumea în jurul meu plângea. Eu nu prea înțelegeam ce se întâmplă, dar apoi mi-au spus că a murit bunicul și am intrat în casă să-l vedem. Eu nu cred că eram pregătită pentru asta, nu-mi amintesc să fi purtat vreodată vreo discuție despre moarte cu părinții mei. Si ce țin minte e că ulterior, câțiva ani buni la rând, când intram în casa  bunicilor, evitam pur și simplu antreul. Sau dacă mă trimitea bunica să iau ceva de acolo, țopăiam sau o luam la fugă, de parcă mă prindea cineva de picior. Aveam 6 ani și un pic…

N-am înțeles foarte multe despre tot procesul, dar mi-o amintesc pe mătușa mea povestindu-mi mai târziu cum tataia Gicu m-a tot așteptat să mă întorc, voia să mă mai vadă o dată în viață, întreba mereu „A venit fata? Da’ unde e? Când vine?” Și din păcate se pare c-am intrat în curte cu 5 minute prea târziu. Povestea asta mă emoționează teribil de fiecare dată.

Mult mai târziu, la 25 de ani, a trebuit să-l înmormântăm pe tata. Iar despre asta povestesc în episodul 9 al podcast-ului Dialoguri pe canapea, pe care vă învit să-l urmăriți.

Sau pe Apple Podcast, Google Podcast, îl găsiți voi, dacă vreți. Și știu că nu vreți. Nici eu n-aș fi vrut să aud despre moarte, nici când tata a făcut edem pulmonar și-a intrat în comă nu mi-a trecut prin cap că nu s-ar face bine.
Din păcate însă, e o temă prezentă în viața fiecăruia dintre noi, de care suntem mai conștienți uneori sau mai puțin și cred că lucrurile ar fi un pic de tot mai simple dacă am vorbi mai deschis despre asta.
Durerea aceasta cauzată de pierderea unei ființe dragi nu trece niciodată. Pur și simplu nu poți să uiți. Dar durerea devine (mai) suportabilă; pe măsură ce trece timpul, te înveți cu ea. Și cel mai important e că dacă pierzi pe cineva drag, nu înseamnă că te pierzi pe tine. Viața ta continuă. Tu cu tine.
Așadar…

🌱 De ce să vorbim despre moarte?

🌀 Care sunt etapele doliului?

👉 Cum am trăit eu pierderea tatălui meu?

🙌🏻 Ce m-a ajutat cel mai mult în procesarea pierderii?

👥 Ce să spui și ce să nu spui cuiva care trece prin astfel de momente?

💚 Ce mi-au adus cele 2 experiențe din psihoterapie?

Acestea sunt doar câteva întrebări la care răspundem în podcast. Vorbesc cu destul de multă deschidere și vulnerabilitate despre etapele doliului prin care am trecut, trăirile firești ale unei pierderi și ceea ce ne poate sprijini când moare o persoană dragă.