Trebuie să recunosc că Larisa a fost una dintre colegele mele preferate din facultate. N-am fost în aceeași grupă, dar am privit-o mereu cu admirație. Venea din Brașov și avea acest stil cumpănit de a vorbi, era o plăcere să stai de vorbă cu ea. Părea și deșteaptă. 😊
Am avut, așadar, același start profesional – facultatea de Marketing din cadrul ASE. Am fost amândouă în ONG-uri, ea în AIESEC, eu în ASER. Am început să lucrăm cam în aceeași perioadă, în anul 3 de facultate. Ea a testat un pic apele cu un internship la Leo Burnett, eu am intrat în agenție și acolo am rămas, vreo 10 ani de zile. Ea a trecut, pe rând, prin tot felul de roluri pe marketing în corporații gen Nestlé (NESCAFE), Beiersdorf (NIVEA), Wrigley (Orbit & Skittles), HEINEKEN, Unilever în prezent.
A contribuit cu succes la dezvoltarea multor brand-uri, a condus echipe diverse, a trecut prin promovări, dar şi prin reorganizări, a gustat din plin toate beneficiile, dar şi provocările care vin la pachet cu mediul corporatist.
De 2 ani de zile, însă, ea e psiholog clinician, psihoterapeut integrativ și psihoterapeut în formare specializat în lucrul cu trauma prin metoda Somatic Experiencing.
“Misiunea mea este să ghidez oamenii în călătoria lor spre sinele autentic, acela care se iubeşte, care îşi dă voie să fie, să se vindece şi să devină.”
Larisa, cum de ai făcut acest pas… lateral? De ce? Te-ai săturat de manipularea oamenilor prin marketing? 😊
Haha, bună întrebare! 🙂 Pentru mine, marketingul a fost dintotdeauna o platformă care îmi hrănea curiozitatea cu privire la mecanismele psihicului uman. Pauza publicitară dintre desenele animate (și mai târziu dintre filme) era preferata mea fiindcă încercam să reconstruiesc în mintea mea strategia din spatele reclamei, să înțeleg care ar fi nevoile persoanelor interesate și oare ce anume i-ar determina să decidă că acel produs/serviciu este sau nu este pentru ei. Deși pare că psihologia și marketingul sunt două arii complet diferite, ele au o zonă consistentă de suprapunere și îmi dau seama acum că asta a fost ceea ce m-a atras inițial la această meserie. Este drept… există marketing etic și marketing lipsit de orice scrupule. Din fericire, am avut șansa să lucrez în companii responsabile care aveau de cele mai multe ori reguli interne mai stricte chiar decât legislația în vigoare astfel încât să se asigure că nimic din ceea ce oferă produsul sau campania de promovare nu reprezintă o înșelătorie pentru consumator sau cumpărător. Cu toate că marketing-ul și viața într-o companie multinațională sunt foarte ofertante, deși am învățat extrem de multe lucruri acolo și am întâlnit oameni absolut minunați în echipele în care am lucrat, mi-am dat seama încet-încet că există o altă zonă din care îmi iau mult mai multă energie, care simt că mă împlinește și în care simt că am mai mult de oferit.
Trecerea de la marketing la psihoterapie a fost făcută gradual, pe măsură ce eu înaintam în propria mea călătorie de vindecare și începeam să mă cunosc mai bine și să îmi regăsesc sinele autentic. La job, atenția mea a început să se mute treptat spre oameni și mai puțin pe branding, produse sau campanii pe care le dezvoltam. Mă simțeam mult mai motivată de proiectele care aveau ca obiectiv creșterea engagement-ului intern, dezvoltarea oamenilor din echipa mea, sau orice alt subiect care ar fi presupus că îmi pot aduce o contribuție cât de mică la bunăstarea oamenilor. Apoi, a urmat o vacanță magică în care am petrecut mult timp cu mine și cu gândurile mele și acela a fost momentul în care am luat decizia în interiorul meu că voi face această schimbare: voi face tot ce ține de mine ca să devin un bun psiholog și psihoterapeut astfel încât să pot fi alături de oameni în cel mai profund mod. Asta s-a întâmplat acum 6 ani, mă emoționez de fiecare dată când îmi aduc aminte de acel moment. Ulterior, a urmat greul. Chiar dacă studiam psihologia de mulți ani pentru propria mea dezvoltare personală, cursurile de formare în Psihoterapie Integrativă urmate în cadrul ARPI (Asociația Română de Psihoterapie Integrativă), împreună cu Facultatea de Psihologie și multe alte cursuri de specializare, suprapuse peste job-ul de zi cu zi, au fost o provocare. Gândindu-mă acum la toate astea, mi-aduc aminte că în mod bizar, nu mă simțeam niciodată obosită. De-acolo veneau energia, lumina și puterea. Cred că asta se întâmplă în general, atunci când te întâlnești cu misiunea ta de viață.
Ce ai învățat nou despre tine de când ai clienți la terapie?
Enorm de multe. Dacă ar fi să menționez primele trei lucruri, acestea ar fi: faptul că am abilitatea de a fi 100% prezentă și de a conține spațiul și emoțiile clienților mei fără a simți că depun vreun efort – dacă încerc să fac asta când meditez, nu sunt nici la 50%; cine sunt azi și experiențele mele pot fi de real ajutor în procesul terapeutic pentru clienții mei (întocmai precum povestește și Yalom în cărțile sale, autenticitatea și lucrul în AICI și ACUM pot propulsa relația terapeutică și progresul clientului, însă recunosc că mult timp m-am ferit, simțeam că nu am la fel de multe de oferit); am și eu rezerve limitate de energie – am avut perioade în care am simțit că devin epuizată și că nu mai reușesc să împletesc așa cum mi-aș dori partea profesională cu cea personală. Am învățat să îmi iau timp pentru odihnă, să cer ajutor, să limitez numărul de ședințe de terapie astfel încât timpul pentru familia mea să rămână constant, iar munca mea să fie în continuare una de calitate.
Ce din copilăria ta încerci să dai la o parte și să nu repeți în relația cu propriul tău copil, Leo?
N-aș zice că e ceva ce încerc să dau la o parte, cât mai degrabă mă străduiesc să integrez și să îmbunătățesc, acolo unde este posibil. Unul dintre principalele lucruri la care sunt atentă este timpul pe care îl avem împreună și tipul relației de atașament pe care o clădim împreună. În generația părinților mei, mamele aveau posibilitatea să își ia 3 luni concediu de maternitate. Atât. La acestea, se mai adaugau săptămânile de concediu medical pe care reușeau să le mai obțină prin eforturi uriașe. În astfel de condiții, este absolut imposibil pentru un părinte să lege o relație de atașament securizant cu copilul său întrucât lipsește ingredientul de bază: părintele trebuie să fie prezent, atât fizic, cât și psihic și emoțional, pentru a răspunde nevoilor pe care acesta le are în primii ani de viață. Faptul că legea permite mamelor din România să petreacă 2 ani în concediu de maternitate în zilele noastre este unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la țara noastră. Bineînțeles, nu asta e tot ceea ce contează. Dar măcar ai premisele potrivite de la care să pornești la drum.
Apoi, mă străduiesc ca atunci când sunt cu Leo, să fiu prezentă cu adevărat. Conectată la el, la nevoile lui, răbdătoare, calmă, iubitoare. Ca să reușesc asta, am știut din start că o să am nevoie de ajutor. Nu degeaba se spune că ai nevoie de un trib pentru a crește un copil. Ca și societate, ne-am îndepărtat foarte mult de viața trăită în comunitate, iar asta pune foarte multă presiune pe părinți, și ulterior pe relațiile acestora cu copiii lor. La acest capitol, sunt infinit recunoscătoare mamei mele, care ne-a fost alături din ziua în care s-a născut Leo și fără de care ar fi fost imposibil ca eu și soțul să facem față cu toate responsabilitățile casei și în același timp, să fim și acei părinți calzi și răbdători cu Leo. Acesta a fost din nou un lux pe care părinții mei de exemplu, nu și l-au permis. Și sunt multe familii care din păcate nu au parte de acest ajutor. Cred că asta e zona la care noi ca și societate avem datoria de a găsi rapid soluții, de a pune la dispoziție ajutorul financiar, educațional și social de care este nevoie pentru a ne asigura că primii 2-3 ani din viața unui copil se desfășoară în cele mai bune condiții. Studiile demonstrează că aceasta e perioada critică în care se așează la nivel inconștient anumite tipare relaționale în creierul copilului, care mai apoi îi vor influența întreaga viață. Bineînțeles, chiar dacă aceste condiții nu pot fi întrunite, nu e totul pierdut. Fiecare dintre noi dispune de resursele interioare necesare pentru a-și construi viața pe care și-o dorește și există multe instrumente care ne ajută să ajungem acolo – psihoterapia e doar unul dintre ele. Însă lumea în care trăim ar fi una dominată de mult mai multă pace și echilibru, dacă ne-am asigura că mare parte din aceste lucruri se întâmplă chiar de la început.
Care a fost cel mai dificil lucru prin care ai trecut, la nivel personal, ca să ajungi unde ești azi?
Să îmi cuceresc frica de a lăsa deoparte cariera de 10+ ani pe care o construisem în marketing și să mă avânt într-un teritoriu nou, antreprenorial, mult mai volatil, precum este psihoterapia. Mult timp m-am luptat cu sindromul impostorului: oare sunt suficient de bună? Oare o să fiu în stare să fac asta? Oare o să pot ajuta cu adevărat oamenii care îmi vor trece pragul la cabinet? Oare ne vom descurca din punct de vedere financiar pe parcursul acestei tranziții?
Adevărul este că nimic nu este sigur. De fapt, singura certitudine pe care viața ne-o oferă este tocmai caracterul său schimbător, efemer și impredictibil. Și-atunci, întrebarea care pe mine m-a ajutat să fac pasul până la urmă a fost: dacă viața mea s-ar sfârși mâine în mod subit – exact așa cum se și întâmplă uneori, fără nici un avertisment – cum m-aș simți, uitându-mă înapoi la experiențele trăite și deciziile luate? Și mi-am dat seama că aceasta e de fapt singura cale pe care o pot urma. Chiar dacă se va dovedi pe viitor că nu e aceasta destinația finală, știu că aveam nevoie să fac acest pas în acest moment. În oricare altă variantă, aș fi rămas cu o urmă de regret.
Cum crezi că ne-a afectat emoțional acest an de restricții generate de pandemie?
Ne-a afectat în extrem de multe feluri. Această pandemie a venit cu presiune uriașă peste toate acele greutăți și răni pe care fiecare dintre noi le căra în prealabil. Acest virus, toate necunoscutele prezente în ecuație, modul în care a fost gestionată comunicarea despre virus și despre măsurile pe care trebuie să le luăm, restricțiile aplicate, toate la un loc au creat un sentiment general de frică colectivă care s-a transformat mai apoi în anxietate, depresie, moarte, abuz, pierderi financiare și multe altele. A fost un an în care ne-au fost testate limitele pe toate părțile și din păcate, sunt oameni printre noi care au simțit fie pe propria piele, fie prin intermediul unei persoane dragi, ce înseamnă neputința, moartea, frica de moarte, durerea sfâșietoare.
În același timp, ca orice de pe această lume, pandemia a avut și părțile ei pozitive. Am asistat personal la transformări absolut uimitoare în rândul clienților mei. Cred că ceea ce am întâlnit cel mai des a fost o profundă conștientizare de sine accelerată de sumedenia de probleme, simptome fizice și emoții dificile resimțite de fiecare dintre ei. Într-un fel, pandemia i-a determinat să se uite la lucrurile care dor și pe care evitau să le confrunte. Dar în același timp, asta a fost și salvarea pentru multe persoane. Cu această ocazie au reușit să se înțeleagă și să se cunoască pe sine, să încheie relații toxice sau să modifice tipare toxice, să își identifice misiunea de viață în urma job-urilor pierdute, să se apropie mai mult de familie și de valorile care contau cu adevărat pentru sinele lor autentic, să se conecteze la corpul și la nevoile corpului, să vindece traume pe care nici nu știau că le au inițial (deși ele se manifestau în viața curentă). Toate acestea, pe mine personal, m-au făcut să simt recunoștință și speranță.
Ce a adus bun pandemia în viața ta?
În viața mea, pandemia chiar a adus extrem de multe lucruri bune. În primul rând, a fost mult mai mult timp împreună cu familia mea. Soțul meu a lucrat și el de acasă și am putut să ne bucurăm la maxim de primele 17 luni din viața lui Leo, să ne sprijinim unul pe altul, să creștem împreună în relație și să creștem ca părinți. A fost cu siguranță și pentru noi o perioadă care a scos la suprafață ce contează cu adevărat pentru fiecare dintre noi, iar pentru mine personal asta a venit cu și mai mult curaj inclusiv pe partea profesională. Am început să experimentez lucrul cu clienții online și deși am fost inițial un pic sceptică, am fost impresionată de eficiența procesului terapeutic în acest mediu. Ba chiar aș putea spune că pentru mulți clienți, terapia online a funcționat chiar mai bine decât cea fizică din cabinet. Faptul că se aflau la ei acasă, într-un spațiu familiar, în care se simt în siguranță, i-a ajutat pe mulți dintre ei să se deschidă mai ușor și chiar să poată gestiona mai eficient dificultăți precum anxietatea sau frica de moarte. În plus, asta mi-a adus o flexibilitate mult mai mare și am putut să îmi organizez programul astfel încât să pot fi și alături de Leo, și alături de clienții mei.
Desigur, sunt și multe lucruri care mi-au lipsit… Însă per total, faptul că suntem sănătoși, mai aproape de noi și de ceea ce contează, face ca orice altceva să pălească și nu pot decât să mă bucur că suntem azi aici, exact așa cum suntem.
”Ce anume te sperie când te gândești la moarte?” (am pus această întrebare special fiindcă am citit că e o întrebare pe care tu însăți le-o adresezi pacienților tăi)
Frica de moarte este un subiect pe care l-am lucrat intens cu mulți dintre clienții mei și l-am lucrat intens și în propria mea călătorie spre sinele autentic, Larisa cea de azi. A venit și mi-a dat târcoale în atât de multe feluri și forme, încât ușor-ușor, am început să ne împrietenim. Frica de moarte se traduce pentru fiecare individ în mod diferit. Pentru anumite persoane poate fi vorba despre frica de durere, frica de a-i pierde pe cei dragi, frica de a dispărea complet de pe suprafața pământului etc. Personal, frica cea mai puternică pe care am resimțit-o în spatele fricii de moarte a fost legată de potențialul unei vieți netrăite și de regretul unor cuvinte nespuse sau acțiuni nematerializate, în special în relația cu cei dragi. De fapt, această frică de moarte a devenit catalizatorul hotărârii și curajului de a-mi urma intuiția, de a alege profesia de psiholog & psihoterapeut, de a îmbunătăți relațiile cele mai importante din viața mea. Făcând toate acestea, am simțit că ideea de moarte mă afectează din ce în ce mai puțin și am început să trăiesc în acceptare. Moartea este parte naturală a ciclului vieții. Nu o putem evita. Dar putem face tot ceea ce ține de noi astfel încât să nu rămână pietre neîntoarse, vise neîndeplinite, îmbrățisări nematerializate. Cât putem, în zilele pe care le avem.
Pare că ești astăzi împăcată cu tine. Ce înseamnă pentru tine acceptarea de sine?
Acceptarea de sine cred că este unul dintre ingredientele principale către o viață echilibrată și liniștită. Nu prea putem să producem vreo schimbare permanentă în viața noastră fără acceptarea de sine. Aceasta e baza de care avem nevoie ca să putem construi mai departe. Ca să ajungem acolo, avem nevoie în prealabil de conștientizare și de o înțelegere a istoricului nostru de viață. Aici se află cheia pentru acceptarea de sine, pentru că în această etapă începi să înțelegi că viața ta, așa cum arată ea azi, nu este așa din cauza ta. Nu este nici măcar din cauza părinților tăi. Este de cele mai multe ori o traumă transmisă de la o generație la alta care determină crearea de convingeri limitative despre sine, despre ceilalți și despre lume în general. Dar atunci când o identifici, atunci când găsești care este sursa, începi să vezi acele tipare toxice care îți conduc viața de la nivel inconștient și dintr-o dată, puterea se mută în mâinile tale.
Acela e în momentul în care începe vindecarea și începi să înțelegi că acea persoană care umblă azi prin lume, nu este sinele tău autentic, este personalitatea ta – compusă dintr-o sumedenie de haine și de măști pe care ai avut nevoie să le folosești ca să te protejezi. Am observat în lucrul cu clienții mei cât de eliberatoare este această etapă și cât de ușor încep să îmbrățișeze acceptarea de sine atunci când conștientizează că datorită acelor mecanisme care uneori le-au provocat furie, rușine sau vinovăție, sunt acum în viață. În acest fel, facem trecerea de la respingere, la recunoștință și acceptare.
De ce e nevoie să trecem prin acest proces? Pentru că aceste mecanisme de apărare nu pot fi scoase din funcțiune fără ca sistemul nostru nervos să primească semnale concrete care să îl convingă că acum este în siguranță. Nu merge să-l păcălești. E nevoie să onorezi acele părți din tine care încă simt frică și să le expui la noutate treptat, cu blândețe și iubire. Nu sunt suficiente doar niște vorbe, sunt necesare experiențe reparatoare care să demonstreze contrariul, care să creeze un nou tipar de comportament (un tipar sănătos prin faptul că e adaptat la realitatea curentă, nu mai răspunde circumstanțelor din trecut). Prin repetarea noului tipar, se vor crea noi circuite neuronale care mai apoi vor deveni noul mod de viață ce va fi activat pe pilot automat.
Pentru mine personal, a fost o călătorie lungă în care foarte multe piese de puzzle au fost așezate la locul lor, dar n-aș putea spune că am atins maximul sau că nu mai sunt momente în care mă afectează diferite lucruri. Cred că acesta e rostul vieții până la urmă, să învățăm și să lucrăm cu noi în continuare, ținând cont în același timp de faptul că suntem ființe umane perfecte prin imperfecțiunile noastre și nu putem depăși obstacolele ce ne ies în cale fără acceptarea că ceea ce este, este așa cum este. Iar de-acolo încolo, pot fi puse mai departe cărămizile potrivite spre viața pe care fiecare dintre noi și-o dorește.
Dacă v-a plăcut și vouă de Larisa, o găsiți aici.
