Ma gandesc de atat de mult timp sa-ti scriu. Mai intai eram entuziasmata si voiam sa impartasesc cu tine bucuria mea. Apoi am fost luata prin surprindere de neprevazut si voiam sa descriu durerea ce o simt. Acum… acum a trecut ceva timp si invat sa accept lucrurile asa cum sunt. Trebuie.

Dar sa o iau cu inceputul: iti amintesti, cred, ca ultima oara ti-am scris din Brazilia. Eram in sfarsit acolo si profitam la maximum de tot ce mi se intampla. Imi era mai bine decat anticipasem, ma integrasem perfect, imi facusem prieteni, cunoscusem oameni cu povesti misto de viata si, nu in ultimul rand, traiam ca o braziliana. Adica vesela, dansand samba si-n somn.

Ma gandeam, cat timp eram inca acolo, ca singurul lucru nasol care s-ar putea intampla ar fi sa moara bunica, pe care o stiam bolnava inca de cand am plecat. Ma speria gandul ca as avea de ales intre a ramane in Brazilia, fara sa pot participa la inmormantarea ei, si a ma intoarce inainte de vreme acasa, pierzand astfel sansa pe care o credeam unica.

Cert e ca bunica traieste, nu intru-totul sanatoasa, dar e in viata. Ce s-a intamplat, insa, are legatura cu tata.

Pe 7 iulie, intr-o duminica dimineata, l-am sunat pe tata sa vad ce face. Sambata cand ma sunase el eram la B’estfest, decibeli multi pe metreu patrat, si am agreat sa povestim mai multe ‘maine dimineata’. Nasol a fost cand mi-a raspuns frate-miu, zicandu-mi ca tata nu prea e bine, ca sunt la Spitalul Judetean la urgenta. Si-asa a inceput.

De la un puseu de tensiune, tata a facut edem pulmonar, n-a mai putut sa respire, l-au luat cu salvarea, iar cand a ajuns la spital a intrat in stop respirator. L-au resuscitat, dar si-a reluat functiile dupa 12 minute. Douaprezece minute in care creierul lui a stat neoxigenat, fact ce l-a dus intr-o coma profunda.

Am ramas o saptamana in Braila, si zilnic intre 11-12 mergeam la el in vizita, la terapie intensiva. Cu fiecare zi care trecea, cu atat devenea mai greu pentru noi toti, fiindca eram lipsiti de orice putere. Efectiv eram neputinciosi si asteptam. Doctorii il credeau deja pierdut, noi eram singurii care nu voiam sa acceptam asta. Cum sa acceptam, cum?

Am luptat in fiecare zi, am cautat solutii acolo unde nu erau, am vorbit cu doctori din toate orasele mari ale Romaniei, l-am mangait si i-am vorbit chiar daca parea ca nu ne aude. La inceput poate ca nu ne auzea, dar dupa un timp sunt sigura ca auzea ce-i spuneam. Si dna doctor banuia ca ne aude, fiindca ii crestea mereu pulsul cand ne duceam in vizita, se agita foarte tare, doar ca nu putea efectiv sa ne raspunda. Si nici sa ne dea vreun semn, asa cum vazusem in filme, o strangere din deget, un clipit din ochi, un murmur de buze etc.

24 de zile a rezistat in coma. Trei saptamani in care viata mea, a fratelui si a mamei a fost doar despre asta: despre interpretat semne aproape inexistente si rugaciuni. Pana intr-o miercuri dimineata, cand imi uitasem telefonul pe vibratii si in momentul in care m-am trezit aveam 3 apeluri de la frate-miu. Am inteles… L-am sunat inapoi pe frate-miu si mi-a confirmat: il sunasera pe la 6 de la spital, tata murise pe la 2…

Am inceput instant sa plang si m-am dus direct la Alex, pe care l-am trezit din somn fara sa ma gandesc nicio secunda la el. L-am tras de picior si in hohote de plans i-am zis brusc: a murit tata.

Ne-am adunat bagajele, am cautat toate hainele negre pe care le aveam in dulap, fara sa am vreo idee despre  ce o sa port exact dintre ele. N-aveam timp pentru asta, voiam sa ma teleportez, sa fiu acolo, la ai mei. Dar stiam ca voi avea nevoie si de haine negre, ca asa se face. Cu acest ‘asa se face’ m-am luptat si inca ma mai lupt, fiindca refuz sa il accept de bun.

Cand am intrat in curte m-a intampinat bunica, soacra-sa, care a inceput sa-l boceasca, asa cum fac babele. Am simtit un nod in gat care s-a pus acolo si n-a mai plecat.

Ma rog, au urmat inmormantarea, parastase si multe alte zile triste. Inca mi-e greu sa accept ca n-o sa-l mai vad niciodata pe tata, ca n-o sa fie prezent la nunta mea si ca n-o sa sa-si creasca nepotii atat de mult doriti.

Si desi totul s-a petrecut intr-o luna de zile, a fost prea brusc. Asa, dintr-o data. Nu m-as fi gandit niciodata ca tata o sa plece dintre noi la varsta asta.

***

Sunt bine, mi se pare ca am trecut ok peste toate astea si simt ca sunt intr-adevar puternica cum ai spus tu; dar adevarul e ca puse in context, intamplarile sunt mult mai rele decat le-am povestit acum.

Ce m-a ajutat in perioada asta, dincolo de familie si prietenii apropiati? In cele trei saptamani de coma m-a ajutat foarte mult Catalina, o tipa pe care am cunoscut-o prin 2003 in Grecia, intr-o tabara de copii, si care intre timp a devenit medic rezident neurolog. Ea mi-a explicat aproape zi de zi ceea ce medicii si asistentii reci din Braila nu erau in stare sa faca. Cu rabdare, generozitate si responsabilitate, a aparut out of nowhere si mi-a fost aproape. Desi era departe, in Londra. Deci a fost bine c-am scris pe blog si pe Facebook, si ca nu mi-am reprimat temerile. In plus, am primit multe incurajari si vorbe bune, de la tot felul de oameni, cunoscuti sau cititori.

Am stat timp de o ora de vorba la telefon cu un domn necunoscut care a fost 6 luni in coma si apoi s-a trezit si acum si-a reluat viata intru-totul. Deci minuni se intampla, uneori.

Mi-au fost aproape si colegii de birou, care au inteles situatia. Inclusiv sefu’ de-atunci, caruia tocmai ii predasem demisia. Iar jobul nou a venit la fix, m-am integrat in colectiv fara sa am parte de acele priviri compatimitoare.

Nu in ultimul rand, mi-au oferit alinare cuvintele preotului care a oficiat toate cele. Acelasi preot care l-a inmormantat si pe bunicu’. Predica pe care a tinut-o in biserica, inainte de a porni spre groapa, mi-a ramas in suflet si in minte. Sunt mandra ca sunt fata tatalui meu!

Regrete? Da, destule, dar ce rost mai au?

PS: Nu stiu daca ti-am scris tie sau mi-am scris de fapt mie, important e ca am scris. 🙂