Marţi când am ajuns în Maastricht voiam să închiriem biciclete. (Din Bruxelles am luat trenul până în Liege, 5 euro cu Go Pass-ul de care vă ziceam ieri, iar din Liege ne-am urcat în trenul de Maastricht care ne aştepta pe peron şi am cumpărat biletele direct de la controlor, ne-a costat 4.80 euro)

La gară am întrebat de biroul de informaţii pentru turişti şi de rent-a-bike. Tourist point-ul e tot înainte, peste cel mai vechi pod din oraş (Sint Servaasbrug, 1280), iar primul rent-a-bike e chiar în stânga gării. Taxa de închiriere e de 10 euro/zi, iar nenea de acolo vrea 50 de euro depozit pentru fiecare bicicletă (toate au frână de picior). Pentru bicicletele duble trebuie să faceţi comandă din timp, nu le puteţi obţine pe loc, cum am vrut noi.

Ne-am hotărât să mergem întâi să cerem mai multe informaţii. Aşa am aflat că mai există doar un alt punct de închiriere de biciclete, pe str. Calvarie, foarte aproape de Kruisherenkerk (Crutched Friar Monastery, în imaginea de mai sus). Şi că în zona centrală, aceea plină cu magazine pentru turişti, nu se poate pedala înainte de ora 18.00.

Buuun, ne-am dus să vedem piaţa centrală (Vrijthof) şi ce mai era de văzut pe jos, urmând ca mai târziu să căutăm cel de-al doilea centru de închiriere.

   

La biserica Sint Janskerk (cea cu turnul roşu, cel mai înalt pe care-l veţi vedea), am urcat în turn pentru un preţ modic de 1.50 euro. După 218 trepte înguste ni s-a arătat Maastricht-ul de la înălţime:

La fel ca Brugge-ul, Maastricht-ul are şi el o a doua piaţă (Markt), unde se află primăria, într-o clădire din  1664.

   

La cel de-al doilea centru de închiriere am dat, spre surprinderea noastră, de biciclete mai scumpe (12.50 euro/zi), dar mai bune. (cu schimbătoare Shimano şi frâne bune) Şi de oameni mai prietenoşi şi cu mai mult timp liber. Care ne-au explicat pe hartă care-s cele mai bune locuri pentru a face autostopul înapoi spre Bruxelles. Şi ne-au dat carton şi markere ca să desenăm pancarta magică cu 2 feţe: Liège/Bruxelles. 

Daaar, înainte să vă povestesc cum a fost cu autostopul, mai vreau să vă spun că dacă ajungeţi vreodată în Maastricht, e musai sa închiriaţi o bicicletă! Trebuie neaparat să vedeţi cât de civilizat se poate circula cu bicicleta pe stradă. Să staţi la semafor să aşteptaţi verdele, voi, alţi 7 biciclişti şi 2 maşini.

Şi să mergeţi în zona rezidenţială a Maastricht-ului, să treceţi dincolo de centrul aglomerat, plin de obiective turistice (17 biserici milenare, nu ştiu câte clădiri importante şi alte vestigii). Să vedeţi asta:

  

Şi să staţi cu burta la soare. (dacă aveţi noroc ca mine să prindeţi în Maastricht singura zi însorită din luna mai 😀 )

  

Ei, şi-acum să vă povestesc despre hitchhiking. (from the Hitchhiker’s Guide to Bruxelles :P) Eu şi prietena mea cea blondă am zis: „now or never”. Ne-am făcut pancarta, ne-am poziţionat (nu prea strategic, dar era totuşi cel mai bun loc de-acolo) şi ne-a luat vreo 10 minute până să avem curaj să ţinem pancarta ţeapănă şi să privim şoferii în ochi. Apoi, ne-a luat vreo alte 10 minute să calculăm şansele infime ca cineva să oprească şi să ne ia de la semafor. (autostrada trecea prin oraş) Şi cu toate astea, după încă vreo 10 minute ne-am aruncat iute rucsacii în duba unei profesoare de olandeză. Fiindcă toată acţiunea se întâmpla la semafor pe banda a doua (banda întâi făcea dreapta spre oraş), n-am avut timp nici să desfacem scaunele (erau rabatate toate). Ne-am aşezat din mers şi am început să discutăm cu profa de olandeză despre hitchhiking, despre sistemul de învăţământ din România vs Olanda şi despre avantajul filmelor subtitrate (vs dublate).

Tipa nu mergea nici în Liège, nici în Bruxelles, dar a promis că ne lasă pe autostradă în direcţia de mers. (deja n-aveam cum să mai dăm înapoi, intrasem în joc) Ieşirea la care a vrut ea să ne lase era în lucru, a continuat drumul, s-a încurcat şi până la urmă ne-a lăsat mai mult sau mai puţin in the middle of nowhere. Exagerez, nu eram chiar în pustiu, dar Liège-ul era undeva departe, în stânga, iar în dreapta era un cartier dubios în care parcă locuiau numai bărbaţi. Vreo 10 minute am aşteptat în direcţia greşită, până când ne-a făcut şi a doua maşină semn că nu stăm bine (erau mai multe drumuri suprapuse, şi fiecare mergea în treaba lui) 😀 Apoi ne-am mutat iar la intrarea pe autostrada A2/E25 care mergea înspre Bruxelles. După ce ne-am speriat de 2 arabi dubioşi care opriseră maşina, ne-am mutat pe această bandă de urgenţă din imagine.

Şi de-acolo ne-a luat un francez cu un copil de aproximativ 3 ani. Vreun minut am negociat neîncrezătoare locul în care ne lasă, până când am văzut copilul dulceag pe bancheta din spate. Dintr-o dată am zis „n-are ce să iasă rău”, şi i-am făcut semn Monei că urcăm. (ne încurajam una pe alta, hehe)

N-am mers decât vreo 5 minute, dar dânsul a fost suficient de drăgut încât să ne lase într-un loc cu vizibilitate mai bună şi cu şanse mai mari. (Mona era descurajată). Jur că n-am stat mai mult de 5 minute şi a oprit o altă dubă. După toate glumele dintre noi, după toate vorbele despre tirişti, după ce-am zis cu voce tare „cum ar fi, frate, să oprească un român?”, a oprit în dreptul nostru … o dubă cu număr de România!!! Incredibil. Şi mai mişto e că am găsit în domnul Marius Baciu, administrator & director adjunct la 4m Pardoseli SRL (4m Romania) un partener excelent de drum; am povestit o grămadă despre Bruxelles, belgieni, români, pardoseli, politică şi alte subiecte d-astea de drum.

Nu numai că ne-a dus până în Bruxelles, dar ne-a lăsat fix în faţa hotelului. Când am coborât din maşină, eu şi prietena mea cea blondă ne-am îmbrăţişat, ne-am zâmbit cu înţeles şi am zis că mai facem d-astea. Şi-am plecat la bere, ca să le povestim celorlalţi din grup peripeţiile noastre.

Dragilor, vă recomand şi vouă să-ncercaţi asta. Trebuie, e o experienţă aparte. Generatoare de poveşti. 🙂 

Iar dacă ar fi acum să rezum ziua de marţi, 8 mai, în cinci cuvinte aş zice: poduri, turn, biciclete, parc, autostop.