Pe data de 8 noiembrie 2013 am primit un email de la Paula Herlo, corespondent al Știrilor PROTV și producător al emisiunii „Romania, te iubesc!”, care suna cam așa: „În fiecare an, de 1 decembrie, facem festin cu oameni interesanți la Știri. Anul acesta mi-ar plăcea să fii unul dintre acei oameni cu care noi, proteviștii, ne sărbătorim ziua de naștere. Vrei? :)”

Avea semnănura oficială, venea de pe adresa @protv.ro, deci nu era o glumă. Panică, panică! M-am culcat (pe-o ureche), iar în dimineața de 9 noiembrie i-am răspuns Paulei, punând mai multe întrebări. Mi-a propus să ne vedem, iar pe 11 noiembrie am băut o cafea împreună, la un restaurant de lângă biroul meu. I-am spus pe scurt povestea vieții mele, și-așa a început totul.

Am vorbit cu șefu’, am cerut permisiunea să filmăm la birou. L-am întrebat pe-al meu și-a zis că nu vrea să apară la TV vorbind despre mine, s-ar simți ciudat. Mi-am sunat prietenii apropiați, și i-am întrebat și pe ei cât de dispuși sunt să apară la televizor, vorbind despre mine. După fâstâcelile normale, au acceptat toți.

Când i-am spus Paulei că în sâmbăta respectivă urma să plec pe munte, a zis: „Perfect, trimit o echipă!”. [Woaaa, treaba devine serioasă, m-am gândit eu.] Fiindcă a fost un traseu de-o zi, duminică eram înapoi acasă, iar dupa-amiază mi-am dat drumul la muzică, am aprins lumânările obișnuite și cu o cană de ceai în brațe am așteptat cuminte echipa PRO TV. Îmi propuseseră să filmăm și acasă la mine. Iar articolul acesta l-am început în prezența lor, dar e adevărat că după ce au plecat, am mai migălit un pic la primele paragrafe. 🙂

Pe urmă, pe 29 noiembrie Paula mi-a scris că au definitivat lista cu subiecte. Pentru ca erau foarte multe, le împărțiseră în două: o parte au intrat de 1 decembrie în jurnalul de dimineață, altele pe 8 decembrie, iar materialul despre mine l-ați văzut, probabil, aseară. (aici e doar începutul, reportajul durează vreo 10′)

A fost o experiență interesantă. Sigur că putea fi mai bine. De exemplu, dacă aș avea din nou ocazia, probabil nu m-aș mai bâțâi în scaun ca un copil tâmpit. 🙂 Dar ideea e că n-am filmat duble. Și nici n-am avut timp să stau eu cu mine, să mă pregătesc pentru interviul acesta. Iar momentul acela în care m-am dus cu gândurile departe, ca la psiholog, eu speram să-l scoată…

În rest, e așa cum au spus ei: zâmbesc mult și sunt parte a unei generații care a ales să trăiască altfel: liber. Să fac ce vreau și ce-mi place. Probabil că ies din tipare, privind viața cu lejeritatea omului care trăiește cu pasiune. Și da, am încrederea că viitorul mi-l scriu singură. Și că oportunități sunt multe, chiar și aici, sau mai ales aici, în România.

Mulțumesc pentru toate mesajele și felicitările pe care le-am primit!