Pe la începutul anului, când mama intrase în febra Like-urilor pe Facebook (dădea Like la aproape orice scriam/făceam eu), m-am întrebat în sinea mea dacă tata îmi citeşte blogul. Mi-ar fi plăcut s-o facă, dar n-aş fi îndrăznit să-i cer eu asta, aş fi vrut să vină de la sine.

Motiv pentru care nici azi nu ştiu răspunsul la această întrebare, dar bănuiala mea e că n-a citit niciodată mai mult de 5 articole. Deci, oricum ar fi, probabil n-o să citească niciodată articolul ăsta.

**

Au trecut două săptămâni şi tot în comă profundă e. Mă întreabă zilnic cel puţin 10 oameni cum se simte tata, iar eu aproape nu am niciun răspuns. (Nu mă deranjează întrebarea, m-ar deranja probabil mai tare să nu întrebe, dar e al naibii de enervant să dai din umeri, neputincios.) Pur şi simplu aşteptăm. Conform doamnei doctor care-l îngrijeşte, noi aşteptăm o minune şi dânsa nu are ce să ne spună mai mult. Depinde doar de el şi de şansa lui.

**

Ştiu că nu trăim veşnic, dar… nu m-am gândit niciodată (pănă acum două duminici) ca tata ar putea muri la vârsta asta. Nu mi-am imaginat nici că o să apuce 100 ani, dar eram convinsă că o să fie prezent la nunta mea (de care mă tot întreabă de vreo 2 ani) şi că o să le cumpere îngheţată copiilor mei care-i vor strica pereţii casei nou-construite…

Aşa că vreau să-l găsesc pe verandă, la bătrâneţe, ca să-i aduc ciocolată scumpă din vreo călătorie şi să ne uităm împreună bucuroşi pe fotografii. Vreau să le povestească copiilor mei din tâmpeniile pe care le făceam când eram mică. Vreau să joace „toci” şi „tabinet” şi „război” cu ei, la fel cum am făcut eu cu bunica. Eventual cu cărţile tocite ale bunicului, cu femei dezbrăcate. Vreau să-l aud iar la telefon cum mă întreabă „Ce face fiica rătăcitoare?” Şi mai vreau să-mi păstreze şi la anu’ cireşe din pomul care face doar o mână de cireşe…

 

„Nu de moarte mă cutremur…ci de veşnicia ei.” (Alexandru Vlahuţă)