Când eram mică mă trimiteau ai mei în fiecare an în cel puţin o tabără de copii. Iar seara dinainte era întotdeauna cea mai lungă, nu reuşeam niciodată să adorm devreme, fiindcă eram nerăbdătoare să ajung. La fel de nerăbdătoare am aşteptat şi acum ziua de 23 august; ştiam că o voi petrece  în Tabăra lui Andrei, împreună cu ultima serie de copii câştigători ai concursului Şcoala lui Andrei 2012.

Iar când am ajuns joi la Perla Ciucaşului, în localitatea Tărlungeni (lângă Săcele), m-am simţit ca atunci când plec acasă (la Brăila) după 4-5 săptămâni petrecute în Bucureşti. Toată lumea părea să se bucure că mă vede, îi îmbrăţişam cu mare entuziasm pe cei pe care îi cunoşteam (şi erau mulţi, la tot pasul, voluntari care mi-au fost colegi anul trecut, prieteni-angajaţi Petrom, prietenii din agenţiile care se ocupă de comunicarea proiectului, super-echipa de outdoor de la EcoXtrem, colegi de facultate, Alex Tunaru, o cititoare a blogului meu etc.) şi le zâmbeam ştrengăreşte copiilor.

Vedeţi voi, ţara asta a lui Andrei e o ţară în care indiferenţa este înlocuită de curaj şi implicare; o ţară în care oamenii iau atitudine faţă de tot ceea ce îi înconjoară şi înţeleg că azi este momentul pentru a ne schimba viitorul. Cineva mă întreba ieri pe Facebook care-i adresa Ţării lui Andrei, unde o găsim, care-s coordonatele GPS. Eu zic că o găsim oriunde există puţină bunăvoinţă.

Copiii care cresc de mici educaţi în spiritul respectului pentru viitor au şanse mari să schimbe ceva, să schimbe tot ce nu ne place la ţara asta, tot ce ne face uneori să ne întrebăm de ce n-am plecat încă de aici.

Şi aş vrea să vi-i prezint un pic, în câteva imagini, aşa cum i-am surprins eu joi seara la concursul „Dansez pentru Andrei” şi vineri dimineaţă la pozele pentru albumul lor. (După ce se joacă timp de o săptămână cu elementele esenţiale ale naturii – apa, aer, foc, pământ – şi se implică în tot felul de activităţi educative, copiii au momentul lor de glorie, când prezintă un spectacol încropit de ei şi apoi primesc statutul de cetăţeni (cu acte în regulă) ai Ţării lui Andrei. Tot atunci primesc diplome şi medalii, împreună cu câte un mic album foto care să le amintească de experienţa inedită din această tabără). Mie mi se pare că sunt cei mai optimişti şi energici români. 🙂 Sunt genul de oameni în preajma cărora vreau să fiu.

Şi, în loc de încheiere, reiau întrebarea de anul trecut: cum ar fi să transformăm Ţara lui Andrei în România noastră?