Cea dintâi călătorie a mea peste hotare ar fi trebuit să fie în Israel. Am crescut visând la Marea Moartă, Eilat și sucurile naturale băute pe coasta Mediteranei. Cum majoritatea evreilor din România care au rămas în viață după al doilea război mondial au emigrat în Israel, și unchiu’ Mendi, căsătorit cu mătușa tatălui meu, Vicky, s-a refugiat în Țara Sfântă. (fiind sfântă pentru toate religiile avraamice, inclusiv creștinism, iudaism, islam și Credința Baha’i.)

Și după ce-au reușit să-și construiască o viață îndestulată acolo, au început să-și petreacă vacanțele în România. În fiecare vară ne aduceau dulciuri și jucării deosebite, cafea și dolari, povestindu-ne despre viața lor (cu scenariu de roman), și invitându-ne la ei în Tel Aviv. Mama și cu tata și-au petrecut un fel de lună de miere acolo, prin ’90, dar eu n-am apucat, pentru că de când mă știu, regiunea respectivă a fost scena conflictului arabo-israelian și nimeni n-a vrut să-și asume răspunderea asupra-mi.

Și am crescut cu frustrarea asta, că am niște unchi în Israel, pe care vreau să-i vizitez, dar nu pot, din cauza situației conflictuale și-a tuturor războaielor purtate și nepurtate. Căci, din câte înțeleg, arabii au încercat sa distrugă Israelul, într-un fel sau altul, dintotdeauna.

Când am împlinit 18 ani mă gândeam deja că „this is it”. Numai că-n 2006 a-nceput un al doilea război libanez (Războiul dintre Israel și Hezbollah), și iar s-au înrăutățit lucrurile acolo. Și iar s-a amânat plecarea mea. Și tot așa, până a devenit târziu. În octombrie 2011 unchiul Mendi a fost răpus de Alzheimer și de bătrânețe. Îmi aduc aminte că la momentul respectiv iar mi-am reproșat că n-am ajuns la ei. (și nici ei nu mai veniseră în România în ultimii ani)

Până anul trecut, când credeam că într-un final voi ajunge s-o vizitez măcar pe Vicky, împreună cu tata. Din nou a fost târziu, fiindcă așa-i viața, imprevizibilă.

Motiv pentru care, anul acesta, de ziua de căsătorie a alor mei, i-am făcut cadou mamei un bilet dus-întors spre Tel Aviv, pentru o călătorie pe care aveam s-o facem împreună. N-am vrut să mă entuziasmez prea tare, fiindcă nici n-am apucat să-i dau vestea mătușii, c-am aflat că a căzut, și-a rupt piciorul și e imobilizată la pat într-o clinică de recuperare. Așa că am luat lucrurile ușor, cu o dorință mare de a ajunge în Tel Aviv să mai povestesc măcar o dată cu mătușa care a trăit o viață numa’ bună de roman, dar cu acceptarea că la vârsta dumneaei (88 de ani), orice se poate întâmpla.

În cele din urmă, am ajuns pe 7 martie 2014 în Tel Aviv. De 8 martie m-am plimbat cu mama de-a lungul promenadei Tayelet, iar în restul timpului am ascultat povești cu și despre dragoste, cu toate greutățile ei.

Da, mai bine mai târziu decât niciodată, dar aveți grijă să nu fie prea târziu.