Scriu aceste rânduri stând cu spatele la Piaţa Mare a Sibiului, unde o fanfară a adunat în jurul ei câteva zeci de turişti care se bucură de viaţă în dulcele stil “il dolce far niente”.

De 10 zile companii de renume din domeniul artelor spectacolului, regizori români şi străini, critici şi zeci de mii de spectatori veniți de peste tot s-au adunat la Sibiu pentru a sărbători creaţia şi creativitatea artistică. Azi e ultima zi din cadrul celei de-a XIX-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Nu pot să vă spun cât mă bucur că am ajuns şi eu în sfârşit aici, chiar dacă doar pentru două zile.

Prima mea activitate a fost să caut disperată bilete (hotărându-mă pe ultima sută de metri să vin, mi-a fost greu să găsesc bilete la spectacolele cu plată) Să vă explic: oamenii normali îşi cumpără bilete pentru FITS cu mult timp înainte de începutul festivalui, altfel încât la spectacolele cele mai căutate biletele sunt vândute integral cu câteva luni în avans. Cel puţin așa mi s-a spus. Ca să intru şi eu în atmosferă, am umblat mult pe străzi, am stat la terase printre turiști, am cunoscut oameni care vin de 2/5/10 ani la acest festival, an de an.

Am reuşit ieri să văd toate trupele stradale și două piese indoor: Killing Time, în regia marelui Eugenio Barba (Odin Teatret, Danemarca) şi Fraţii Karamazov, în regia lui Janusz Oprynski (Teatr Provisorium, Polonia)

Killing Time a fost cea mai scurta piesă de teatru văzută de mine, de 17 minute, cu o singură actriţă care a jucat 3 personaje: un călător sinistru îmbrăcat în negru, o gospodină în roşu şi o mireasă în…alb. Multe simboluri, multe cranii şi elemente funerare. De exemplu, ziarul pe care îl citea călătorul se numea „The Killing Times”. Fierul de călcat pe care îl folosea gospodina avea un craniu pe el. Perechea de pantaloni scurți atârnați de-o frânghie avea tot cranii ș.a.m.d.

  

La Frații Karamazov mi-am dorit mult să ajung și nu-mi pare rău nici acum, chiar dacă am ratat compania de dans din Israel, Vertigo (care au fost foarte, foarte apreciați). A fost un spectacol greoi și totodată greu de urmărit, fiindcă era în poloneză, subtitrat pe un ecran în stânga scenei în română și pe un ecran în dreapta scenei în limba engleză. Pentru cineva ca mine care n-a citit romanul lui Dostoievski și nu știa nici măcar în mare despre ce-i vorba, a fost și mai greu. Dialogurile dintre tată și cei 3 fii se purtau cu mare viociune și abia reușeam să citesc traducerea de pe ecran. Astfel că jocul actorilor nu l-am putut urmări prea bine, dar cu toate acestea am avut timp să mă îndrăgostesc de Dmitri, interpretat de un anume Tomasz Bazan. El era fratele cel mare, exponentul senzualismului. 🙂

 

 

Dincolo de asta, dacă intenționați să ajungeți și voi la anul la FITS (și vă sfătuiesc să faceți asta!), mai trebuie să știți că festivalul acesta nu e pur și simplu despre teatru și spectacole în premieră, ci și despre dans, muzică, (multă) animație stradală, lansări de carte, expoziții de fotografii, spectacole în biserici şi situri istorice (Cisnădioara), spectacole lectură şi teatru radiofonic, conferinţe şi seminarii, ateliere sau voluntariat! (festivalul primește în fiecare an aproximativ 300 de voluntari, mă bate și pe mine un gând pentru la anu’. 🙂

Mie foarte mult mi-au plăcut cei de la Close-Act Theatre (Olanda), care ne-au invitat azi-noapte la un spectacol interactiv în Piața Mare. Timp de jumătate de oră am simțit „INVAZIA”, am râs, ne-am lăsat seduși sau am fost pur și simplu speriați de creaturile care fugeau pe picioroange în jurul nostru.

 

 

 

 

 

 

Pietonala Nicolae Bălcescu, Piaţă Mare şi Piaţa Mică au fost gazdele unor spectacole stradale excelente, de care oricine s-ar bucura. Mai am și alte poze să vă arat, într-un articol viitor. 😉

credit foto: Mihaela Ştefănescu  &  Sebastian Marcovici (pt fotografiile de la Invazia) | FITS 2012