de Raluca Ioana Popescu

„Prin ianuarie 2012, când mă învârteam printre opţiuni de master ca o găină fără cap, o prietenă a postat pe Facebook mesajul de „felicitări, vino-ncoa” primit de la Universitatea din Maastricht. După câteva teste, scrisori şi parlamentări cu mine însămi, în iunie primeam şi eu acelaşi mesaj. Pe 1 septembrie am luat cu asalt Ikea din Herleen, un oraş vecin, şi de-atunci n-am mai plecat decât de sărbători şi prin mini-vacanţe.

Maastricht e în colţul sud-estic al Olandei, la o aruncătură de băţ de Belgia şi la juma’ de oră cu maşina de cel mai apropiat oraş din Germania. Aglomeraţia de graniţe nu deranjează pe nimeni; de exemplu, candidatura pentru Capitala Europeană a Culturii a fost depusă în numele „EuroRegiunii Maas-Rin”, împreună cu Liège şi Aachen, cele mai apropiate oraşe din ţările vecine. Estetic, orăşelul e un Amsterdam mic şi cuminte, lipsit de canale, dar traversat de râul Maas, cu străduţe înguste şi întortocheate şi case de cărămidă întinse pe înălţime mai mult decât pe lăţime.

După o istorie lungă (îşi dispută titlul de cel mai vechi oraş olandez cu Nijmegen-ul) şi relativ înfloritoare, Maastricht-ul s-a trezit cu mult prea multe biserici şi prea puţini locuitori interesaţi în slujba de duminică. Nici o problemă, şi-au zis olandezii cei plini de spirit practic: le refolosim! Una din cele mai frecvente recomandări pentru turişti e fosta catedrală dominicană, acum inclusă într-un top al celor mai frumoase librării din lume. O altă biserică a devenit hotel, încă alta e loc de joacă, iar aula Facultăţii de Economie are podiumul şi ecranul într-un fost altar.

Şi că tot ziceam de facultate. Universitatea din Maastricht e mai tânără decât părinţii mei: în 1976 au avut loc primele ore, cu 45 de studenţi la medicină şi un sistem complet nou, bazat pe probleme practice şi lucru în echipă mai mult decât pe cursuri clasice. Acum câteva săptămâni a sărit 17 locuri în topul alcătuit de Times, intrând în top 100 mondial. Drept mulţumire, în curtea şcolii s-a instalat câteva zile un cort care împărţea studenţilor gauffre şi ciocolată caldă.

Studenţi care, de altfel, sunt majoritatea nemţi. Şi când zic majoritatea, n-aş vrea să înţelegeţi „cea mai mare minoritate după olandezi”. Nu. Olandezii sunt şi ei o minoritate, mai ales în facultăţile unde se predă în engleză. Şi nemţii n-au venit cu mâna goală: au adus cel puţin două elemente semi-culturale. Primul e pasiunea pentru muzică electronică repetitivă şi băut ca nişte cămile ajunse la oază; drept urmare, n-am unde ieşi să dansez fără să ascult jduf-jduf-jduf în timp ce un puşti dat cu gel îşi varsă berea pe blugii mei. E ok, stăm acasă, gătim şi râdem între noi.

Al doilea element include cam acelaşi nivel de băut, dar pretinde măcar să se lege de tradiţie. Pe 11 noiembrie, la 11 şi 11 minute dimineaţa, în piaţa centrală se dă startul sezonului de Carnaval, care trece peste sărbătorile de iarnă şi se termină cu o săptămână de petreceri în februarie, înainte de Miercurea Cenuşii. De obicei (îngrijorător de) liniştit, oraşul se umple deodată de oameni costumaţi şi gălăgioşi, de fanfare şi, până la sfârşitul festivităţilor, de sticle sparte şi artificii aduse pe furiş de peste graniţă.

Altfel, nu se întâmplă mai nimic prin Maastricht. Barurile sunt trase la xerox, cluburi (după cum ziceam) nu prea sunt, piesele de teatru sunt în olandeză. Sunt două-trei muzee şi un parc cu lebede şi căprioare. În weekend-urile de iarnă, magazinele sunt (în mod excepţional) deschise şi luate cu asalt de belgieni şi nemţi. În fiecare vară, André Rieu are 9 concerte „la cererea publicului”, motiv de bucurie pentru olandezii trecuţi de prima tinereţe şi motiv de iritare şi evitat centrul pentru restul lumii.

Ca studentă, mă bucuram că lipsa de tentaţii mă împinge, măcar de plictiseală, înapoi în bibliotecă. Ca absolventă şi, momentan, asistentă la facultate, încep să mă întreb serios dacă n-ar fi vremea să împachetez din nou. Dar până una-alta, cred că mă duc să mă plimb prin piaţa de Crăciun. Uite, încă ceva ce-au împrumutat de la nemţi!”

Pe Raluca Ioana Popescu o găsiți pe Facebook aici, dar și pe blogul personal. (Mulțumesc, Ralu!)