Mai întâi apasă aici PLAY!

[Unde te duci, unde alergi omule nebun?

Unde cauti tu comoare mea?

Ori esti orb, ori nu vezi, dar eu iti spun acum:

Caut-o-n inima ta!]

Eu și Piatra Craiului avem o poveste romantică: munții aceștia calcaroși sunt prima mea iubire. 🙂 Dar abia sâmbăta trecută am ajuns și eu pe creastă. De vreo 4 ani îmi doream asta.

De plecat la munte am aflat mai exact vineri, pe la 15.30. La 17.59 am trimis ultimul email, am fugit ca ultimul corporatist pe ușa agenției, am ajuns acasă, mi-am făcut bagajul într-o doară (sac de dormit + izopren, checked, pantalon de munte, checked, polar, checked, tricouri, checked, șosete lungi pt bocanci, checked, pelerină, checked, ochelari de soare – nu i-am găsit nici acum pe ai mei, dar am împrumutat rapid alții, baterii pentru frontală – am găsit unele și-am sperat să funcționeze; le-am testat abia la benzinărie + alte lucruri „de munte” pe care le țin permanent în rucsac) și-am plecat.

Despre traseul efectiv nu știam multe lucruri, dar am avut încredere totală în cei cu care am pornit la drum; și-a fost bine. Mâncare mi-am luat din Carrefour de la Ploiești, cu 40 de lei. 🙂

Buuun, când am ajuns vineri noaptea în parcarea de la Plaiul Foii se vedeau ultimele pâlcuri de foc; am pus cortul, am băut o bere, ca niște munțomani adevărați, am împărtășit câteva povești și ne-am culcat.

Sâmbătă ne-am trezit la 8.00, dar abia pe la 9 și ceva ne-am mobilizat și am părăsit efectiv mașina, îndreptându-ne spre primul nostru punct de interes: refugiul Șpirlea (1415 m).

De-acolo am urcat spre Zaplaz (1640 m), apoi ne-am distrat pe lanțuri și-ntr-un final am ajuns la refugiul Grind 2.

 

 

(Între timp, prietenul nostru Dan s-a trezit făcând fapte bune: a salvat un câine care nu putea nici să urce, nici să mai coboare. Schelecăia și-atât. A scos cordelina, i-a făcut un ham și l-a tras după el.)

Iar sus când am ajuns știam exact de ce suntem acolo. Am petrecut cel puțin o oră admirând munții și văile. (am servit prânzul la înălțime, nu oricum)

 

Vârful La Om (Piscul Baciului, 2238 m – cel mai înalt vârf din Piatra Craiului) era la un sfert de oră distanță, așa că ne-am mai cățărat un pic pentru o scurtă ședință foto. 😛

Era atât de senin și frumos, încât se vedea totul clar de jur împrejur (Iezerul, Bucegii cu Cabana Omu și releul de la Costila, cetatea Râșnov etc.)

În cele din urmă, ne-am continuat drumeția cu creasta sudică, până pe Valea Urzicii, când am început să coborâm spre Ceardacul Stanciului. Traseul de creastă a fost superb, m-am bucurat de fiecare pas în parte. Iar când mă uit acum pe poze mi se pare incredibil c-am mers pe acolo. Și mi-e greu să înțeleg cum de nu mor mai mulți nebuni iarna prin Piatra Craiului (fiindcă sunt destui cei care pleacă nepregătiți).

 

 

Am coborât pe grohotiș (nu mi-a făcut prea mare plăcere, dar fie) și când am intrat în pădure, imediat după peștera Stanciului, deja ne pregătisem frontalele, fiindcă știam că ne așteaptă un drum pe întuneric. Atunci am simțit și eu oboseala de peste zi și cumulat cu faptul că mersul prin pădure pe timp de noapte nu mă încântă așa tare am început să merg din ce în ce mai prost. Astfel încât pe ultima porțiune de drum mă gândeam doar la momentul în care ajungeam la cabană (Garofița Pietrei Craiului) și mă trânteam în primul colț uscat unde aveam să dorm cel puțin 10 ore.

Abia când am văzut focul de tabără din fața cabanei mi-a revenit zâmbetul pe buze. Și doar muzica la chitară m-a mai ținut o oră trează. Apoi am picat într-un pat din podul cabanei, unde am dormit, probabil, neîntoarsă.

 

A doua zi dimineață mi-am dat seama că nici cele 3-4 ore de coborât spre Plaiul Foii nu vor fi ușoare. Febra musculară se instalase și m-am bucurat de panta aia cu diferență mare de altitudine de la începutul traseului, chiar dacă mi-a fost greu s-o urc. Dar decât s-o cobor…

Am avut parte de vreme excelentă (de fapt, a fost un pic cam prea însorit, crema cu care m-am dat pe față n-avea factor de protecție, crema cu care m-am dat pe brațe avea factor de protecție prea mare și în zonele în care n-am întins-o ca lumea m-am bronzat cu urme 😀 ), am văzut garofița Pietrei Craiului, floarea de colț, munții de jur împrejur, am socializat cu un cuplu din Sighișoara, am râs la glumele lui Vas și i-am ascultat vocea cristalină pe traseu… a fost frumos! 

Abia azi de dimineață mi-am dat seama că totuși mi-am forțat cam tare norocul. După o lipsă cam mare de la munte, m-am aruncat direct la traseul de sâmbătă, pe care l-am făcut în fix 13h41′! Iar coborârea de ieri, jumătate de traseu pe drum forestier, mi-a pus capac. Când m-am dat azi jos din pat am crezut că am cea mai nasoală febră musculară din viața mea, dar de fapt durerea cea mare venea din spatele genunchiului drept, așa c-am ajuns iar la urgență, la prietenii mei din ianuarie. Suspectă de chist Baker, am primit rapaus 7-10 zile + o cremă (Elocom) și vreo două medicamente (Vimovo, Solpadeine) + recomandarea amabilă de a folosi o genunchieră din material textil…

Iar domnul doctor mi-a mai zis să-mi iau un Mountain Bike, să împac mersul pe bicicletă cu mersul pe munte. Poate că Mountain Bike o să-mi iau curând, dar de urcat pe munte nu pot să mă las acum: mai am câteva trasee musai de făcut! 🙂

Mulțumesc Dan, Vas & Teca!