Mai țineți minte cum erați și ce făceați în fiecare an al existenței voastre? Eu am făcut o retrospectivă a mea, mai mult pentru mine, ca nu cumva să uit.

La 1 an, la moț, alegeam banii, ceva de scris și oglinda. Dacă aș fi ales și eu peria de păr, poate că azi nu l-aș mai fi invidiat pe vărul meu stilist pentru… stilul lui de viață.

La 2 ani cel mai bun prieten al meu era Minnie Mouse, eram nedespărțite, cică.

La 3 ani îi furam carnea din farfurie lu’ frate-miu. Nimeni nu știa că peste doar câțiva ani aveam să ajung să nu prea mai mănânc carne, fără un motiv anume. (Îl aud și-acum pe tata la restaurant: „Adică eu mânânc bunătate de friptură și tu mânănci cartofi prăjiți?”)

La 4 ani am trăit primul meu moment de glorie. Era o reuniune de familie, pe bătătură la bunica. Unchiul Mendel, pe jumătate evreu, recent întors din Israel, destul de avut, oferea tuturor niscaiva dolari. Eu, observând că am primit ceva diferit (niște mărunțis românesc), am întrebat impunătoare: „Da’ eu de ce nu primesc d-ăia verzi?” S-a râs mult și întâmplarea asta a rămas în istoria familiei.

La 5 ani dădea o bicicletă peste mine, în timp ce mă jucam în fața scării, în selectul cartier Vidin al Brăilei. Am urlat atât de tare că m-a auzit mama de la 4 și-a coborât alergând scările și m-a cărat în brațe până în pat în dormitor. Nu-mi amintesc multe lucruri din primii 7 ani de-acasă, dar peripeția asta mi-a rămas destul de bine întipărită. Deci iubirea înseamnă și să alini suferința celui de lângă tine.

La 6 ani am făcut prima oară cunoștință cu moartea. Moartea bunicului meu drag. (Bunic care se presupune că mă iubea cel mai mult pe mine. Nu știu dacă bunica spunea asta fiecărui nepot, dar eu am crezut-o.) Bunicul a murit fix în ziua în care ne întorceam de la București și totul s-a desfășurat val-vârtej, încât adulții responsabili din jurul meu n-au fost pe fază, să încerce să-mi explice și mie ce s-a întâmplat, cu tact. Consecința? Am dezvoltat o fobie pentru camera (antreu) în care a fost depozitat corpul neînsuflețit și câțiva ani de zile n-am putut să intru singură acolo. Iar când intram, fugeam, de parcă fugeam de fantoma bunicului.

La 7 ani am intrat la școală și am avut primul iubit. M-a învățat să joc șah. Mulțumesc, Adi! O să țin mereu minte banca, umbrela și-ntâmplarea dintr-a 3-a. 🙂

La 8 ani am început să joc volei, m-a ținut cam 3 ani de zile treaba asta, mă duceam de 2 ori pe săptămână la antrenamente, eram aparent destul de bună. La finalul clasei a 4-a, însă, s-a pus problema performanței. Dacă vreau performanță, trebuie să mă mut la Liceul Sportiv. Ai mei m-au lăsat pe mine să decid, cel puțin așa îmi amintesc eu. Și deși îmi plăcea mult sportul, perspectivele-mi păreau limitate. Așa că am decis să dau examen pentru a intra la clasa specială care se forma la Liceul Nicolae Iorga.

La 9 ani am mers prima oară într-o tabără, în Apuseni, țin minte că telefonam cu taxă inversă acasă. Și mai țin minte că-ntr-o zi ne întorsesem din drumeție mai repede și ne era foarte foame, iar masa de prânz nu era gata. Tot dădeam târcoale pe la bucătărie, până când doamnele ne-au zis că dacă vrem să mâncăm mai repede n-avem decât să le ajutăm să curețe cartofii. Zis și curățat, câțiva saci. Așa am învățat că dacă vrei ceva, trebuie să pui osul la treabă.

La 10 ani cântam în corul Colibri al profesorului Șipoș și făceam repetiții la teatrul Maria Filotti. Ce norocoasă eram eu să pot intra în culisele teatrului, să-i văd toate cotloanele. Tot atunci am intrat în contact și cu Comunitatea Elenă din Brăila și am ajuns rapid să învăț greacă, să dansez hasapiko și să omor timpul cu komboloiul (niște șiraguri de mărgele pe post de mătănii).

La 11 ani am comis prima infracțiune. Câștigasem o tabără în Ucraina la un concurs de matematică distractivă (Cangurul), iar la întoarcere, în vamă, cu inocența unui copil de clasa a 6-a, trăgeam ultimele cadre foto. Am apucat să fac vreo 2 poze până m-am trezit cu vameșul țipându-mi în ucrainiană. Am ajuns în „camera din spate”, dar am reușit să îmi recuperez aparatul foto cu tot cu film, intact. Film pe care păstram singurele amintiri cu Yalta & Odessa.

La 12 ani mă plimbam pe faleză ținându-mă de mână cu un băiat. N-am mai vorbit de ani de zile, dar îi știu și-acum ziua de naștere.

La 13 ani mă înscriam la un curs de modeling. Mi-a prins bine, am învățat să merg pe tocuri, să fac piruete, să pozez. Am avut și câteva evenimente mondene/prezentări prin Brăila-Galați, dar printr-a 11-a am ales iar să fiu tocilară. 🙂

 

La 14 ani intram la Liceul Teoretic Nicolae Iorga. Mai bine zis, rămâneam la Iorga, cu mulți dintre colegi și cam aceeași profesori. Veșnic recunoscătoare profei de engleză pentru exigență, corectitudine și pentru structură în gândire și argumentare. Cât despre profa de mate… ceasu’ rău, pisica neagră.

La 15 ani m-am tuns, parcă, pentru prima oară. Dintotdeauna avusesem părul luuuuung. Cam atât de luuuuung:

La 16 ani mă îndrăgosteam. Și-am avut curajul să fac eu primul pas.

La 17 ani făceam teste de engleză (pentru Cambridge) în orele de chimie și tot atunci am dormit prima oară într-un cămin studențesc, în regie. Suficient cât să prind gustul.

La 18 ani învățam de la zero chimia organică și aveam să iau 10 curat la BAC. Da, e posibil să iei 10 la bac fără să rămâi cu o iotă din ce-ai învățat mecanic.

La 19 ani am descoperit, cu adevărat, muntele. Și folk-ul cântat la foc de tabără.

 

La 20 de ani am plecat cu Erasmus în Portugalia și-am petrecut Crăciunul cu mâncăruri internaționale, iar Anul Nou reconstituind filmul „Hangover” prin Lisabona.

La 21 de ani mi-am cumpărat domeniul www.elenaciric.ro, acceptându-mi astfel numele pe care-l consideram urât, Cîrîc, zis Ciric.

La 22 de ani am sărit de două ori în gol: prima oară cu parașuta, a doua oară când m-am ras în cap, scurt pentru o cauză.

 

La 23 de ani m-am distrat foarte tare ca blogger oficial al emisiunii X Factor, cu echipa formată din Mircea Hațegan, Letitia Rosculet, George Grama, Sergio Lazarov, Răzvan și Dani, Bogdan Ghiță, Vlad Ciobanu etc. So working can be really fun!

La 24 de ani am călătorit mult pe-afară (ziua Europei la Parlamentul European, exchange project în Zakopane, excursie în Cinque Terre,  Festivalul Luminilor la Berlin, un alt exchange project în Santiago de Compostela, vizită în Istanbul şi ziua de naştere sărbătorită în Barcelona) și-am început să și scriu despre călătorii pe blogul Paravion. Being paid for something that I love = ❤

La 25 de ani, când mi-era lumea mai dragă, am primit o palmă dură. Într-o zi l-am sunat pe tata și mi-a răspuns frate-miu. Tata făcuse edem pulmonar, n-a mai respirat, a intrat în stop cardiac, l-au resuscitat, dar după 3 săptămâni de stat în comă, a plecat.

La 26 de ani am învățat să am mai multă încredere în mine.

La 27 de ani mi-am testat încrederea urcând pe Mont Blanc (4.810 m, cel mai înalt vârf din Alpi).

La aproape 28 de ani am fost voluntar la Jocurile Olimpice de la #RIO2016. Astfel a luat ființă Gașca lui Coubertin, un ONG prin care azi susținem voluntariatul sportiv în România.

La 28 de ani și-un pic am început să-mi pun iar întrebări existențiale. Dar oare eu, dar de ce, dar când? Am zis să mă pregătesc din timp pentru criza existențială de la 30 de ani 🙂 Până atunci, însă, să ne bucurăm de sweet 29. 🙂