Mădălina Șerban este o româncă stabilită în Viena. A lucrat ani buni în marketing și comunicare, însă de la un punct simțea că nu o mai reprezintă și nu o mai bucură. A plecat ca voluntar în Nepal și s-a legat iremediabil de locuri și oamenii de acolo. Este fondatoarea A Hand for a House of Dreams, un ONG care are în grijă 12 copii orfani din Nepal. În aprilie s-a reîntors în Nepal pentru ei, și povestește mai jos cum a fost regăsirea.

Nu pot să planific ce scriu. Scriu ce respir, scriu ce îmi curge prin inimă. Vă scriu despre clipe, ore și nopți care îmi sunt tatuate în ființă. Călătoria aceasta e o reîntoarcere care mă reconectează la viață. Care îmi arată, din nou, tot ce există infinit dincolo de cea ce numim familiaritate. Îmi amintește că noi suntem infinit mai mult decât ceea ce îndrăznim să vedem când ne privim chipul obosit în oglindă.

Am ajuns în Kathmandu pe 17 aprilie. Am mai fost aici acum trei ani și jumătate fără să știu atunci cum urma să arate drumul meu. Acum nu ştiu ce voi regăsi in mintea și în sufletul meu. Am aceeași stare de șoc când ajung în aeroport, o recunosc. Atunci primul gând a fost: “Acum cinci ani aș fi făcut stânga împrejur și m-aș fi urcat în primul avion înapoi.” Lăsasem în spate tot ce știusem vreodată, toate reușitele și ratările mele; am aflat atunci că până și greșelile noastre fatale ne sunt mult mai confortabile decât necunoscutul, poate prea confortabile. A fost atunci ceva mai puternic în mine, ceva  care mă chema să duc călătoria  la bun sfârșit. Am mers mai departe atunci, merg mai departe şi acum.

Kathmandu e un oraș pe care îl iubesc precum iubești un prieten drag, un oraș care suferă astăzi așa cum, crede-mă, îți e imposibil sa simți dacă nu ai trecut măcar o dată în viața ta prin ceva similar. Tot ce am înfruntat pe plan personal și profesional, în acești ultimi ani, văd acum, aici, în camera aceasta de hostel rece, cu pereți murdari și scorojiți. În realitatea aceasta în care m-am descompus atunci și care avea să mă marcheze profund, mă regasesc, conștientă de cine sunt. Acțiunile îmi sunt clare, alegerile la fel, iubirile la fel. Am învățat să îmi asum responsabilități față de oameni și față de mine. ”Devii responsabil, pentru totdeauna față de ceea ce ai domesticit”, ne spunea Micul Prinț.

Cu fiecare cuvânt pe care îl aștern aici retrăiesc tot ce am simțit atunci. Casa împachetată mereu, nopțile nedormite și amestecul contradictoriu de neliniște și liniște deplină. Nepal, copii orfani, eu îndrăznind pentru prima dată în viață să nu mă simt vinovată pentru alegerile pe care le fac. Aici i-am întâlnit pe copiii mei, copii care mi-au schimbat viața. Ei aveau să mă oblige să cresc, să ard, să mă pierd și să mă tot regăsesc din prima zi în care sufletele ni s-au întalnit. Copii pentru care există A Hand for A House of Dreams, o organizație pe care am înființat-o ca să le putem asigura o educație, un viitor, o familie și o casă căreia să îi poată spune acasă.

Nepal _ A Hand for a House of Dreams
Nepal _ A Hand for a House of Dreams 2

Am făcut fotografiile de mai sus în ultima zi în Nepal, înainte de lua avionul înapoi către Europa, la o săptămână de la primul cutremur. Eram cu Upendra, un prieten drag, care ne ajută în munca noastră. “Nu am crezut că o să scap cu viață”, acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus cînd a venit, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, să ma ia de la autobuzul care m-a adus din Chitwan în capitală. Mai am câteva ore de petrecut în oraș până decolează avionul. Kathmandu e pustiu, oamenii sunt speriați, iar cafeneua în care mănânc e plină de reprezentanții organizațiilor umanitare. Viața îmi arată încă o dată, dacă mai era nevoie, că e necesar sa fim umili. Să fim curajosi până la nebunie, aici nu m-am contrazis niciodată cu ea. Acum însă învăț că trebuie rămânem umili, ascultători. Unul pentru celălalt, cu atenție, clipă de clipă. Pentru că în doar două minute, viata ta poate fi rescrisă definitiv.

Stăm mult în liniște, unul în fața celuilalt. “Hai în Durbar Suare!” întrerup tăcerea. Să îmi iau la revedere de la oraș. Nu am putut să stau mai mult de zece minute, i-am cerut lui Upendra: “Hai să plecăm. Acum.” Dar joaca acestor copii m-a făcut să mă opresc, să mă dau jos de pe scooter și să scot camera. Ei trăiesc deplin, fiecare clipă.

O puteți ajuta pe Mădălina și A Hand for a House of Dreams: ei strâng fonduri pentru a-și construi o casă, o casă pe care să o transforme în căminul celor 12 orfani de care au grijă. Aflați mai multe în campania lor pe IndieGogo.